Impostorul, de Javier Cercas - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 434

Anul apariției: 2020

Traducere: Mariana Sipoș

Javier Cercas (n. 1962, Ibahernando) este unul dintre cei mai prestigioși scriitori spanioli contemporani. Doctor în filologie hispanică, profesor universitar, colaborator permanent la ziarul El Pais, Cercas a devenit celebru în plan internațional odată cu publicarea romanului Soldații de la Salamina (2001), elogiat de personalități ca Mario Vargas Llosa, George Steiner, J.M. Coetzee și Susan Sontag, vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea și ecranizat de regizorul David Trueba într-un film de referință. Acest roman și toate cele care i-au urmat au obținut un număr impresionant de premii literare spaniole și internaționale, cum ar fi Premiul Național de Proză pentru romanul Anatomia de un instante, Prix Malraux pentru El monarca de las sombras sau Premiul Planeta 2019 pentru Terra alta. Romanul Impostorul a fost distins cu Premiul Internațional Isola D'Elba, Premiul Internațional Ceppo di Postoia, Premiul Arzobispo Juan de San Clemente, Premiul Taofen pentru cea mai bună carte tradusă în China, precum și cu prestigiosul The European Book Prize, acordat în cadrul Parlamentului European. 

Timp de aproape trei decenii, Marco a ținut sute de conferințe despre experiența sa de prizonier într-un lagăr de concentrare nazist, a prezidat asociația care reunește foști deportați spanioli în Germania, a primit importante onoruri și decorații și, la 27 ianuarie 2005, a emoționat până la lacrimi parlamentarii spanioli reuniți pentru a aduce un omagiu, pentru prima oară, celor aproape 9000 de republicani spanioli, victime ale celui de-al III-lea Reich. Pe 12 mai 2005, s-a descoperit adevărul: Enric Marco era un impostor. 

Așa, cum să-ncepem, cum să-ncepem? Înainte de toate, m-am așteptat să fie o carte de ficțiune. Ceea ce, într-o măsură, a și fost: o carte de ficțiune, dar nu una, în primă instanță, „de ficțiune”. Romanul Impostorul devine, așadar, o carte de ficțiune din momentul în care Javier Cercas începe „să se intereseze” de viața acestui Enric Marco, un adevărat „impostor”, care și-a creat, după cum bine ați citit, o viață pur și simplu fictivă - astfel, putem spune că, în manieră romanistă, aceast roman este, deși unul biografic, unul pseudo-ficțional, întrucât, deși ne spune „adevărul”, nu ne spune „adevărul”, ci este o combinație - deoarece Cercas se angajează, în scrierea acestei cărți, să povestească viața lui Enric Marco, „impostorul, deportatul spaniol într-un lagăr de concentrare nazist, supraviețuitorul”, el se angajează să ne spună „o minciună”, dacă mi-e permis să spun așa - deoarece, întocmai, v-ați prins, viața pe care Marco „și-a creat-o”, este o adevărată minciună (ce oximoron!), o minciună clădită timp de zeci de ani, o minciună înghițită poate de zeci de mii de persoane, de la redactori, scenariști, la elevi de liceu, profesori, jurnaliști, și-o întreagă țară. Putem spune, așadar, că e, chiar e, Enric Marco un adevărat „narcisist, un don Quijote în toată splendoarea”. Ei, bine, dincolo de toate acestea, eu vă pot spune că m-am chinuit tare mult să citesc această carte. De ce? E simplu: prea multă lălăială pe acest subiect (deși, recunosc, un subiect tare interesant, de altfel, dar NU pentru mine, neapărat, ci pentru istoria Spaniei, pentru identitatea istorică a acestei țări), prea mult s-a bătut pasul pe loc cu repetarea acelorași „acuzații, probe, dovezi”. Nu știu, chiar am înaintat greu în lectură (și nu că m-ar fi deranjat asta prea tare), dar, odată ce parcurgeam paginile, nu simțeam că Cercas reușește să-mi aducă ceva nou - da, am prins ideea, am prins-o încă de la început, da, am înțeles, n-a fost el, mi-ai adus dovezi, a mințit, continuă să mintă, probabil o va face în continuare. Deci, acum ce mai urmează... Totuși?

„(...) Eu credeam că prima noastră obligație este de a înțelege. A înțelege, desigur, nu înseamnă a ierta sau, cum spunea Teresa Sala, a justifica. Mai exact, înseamnă contrariul. Gândirea și arta, credeam eu, încearcă să exploreze ceea ce suntem, revelând diversitatea noastră infinită, ambiguă și contradictorie, cartografiind astfel natura noastră: Shakespeare sau Dostoievski, credeam eu, iluminează labirinturile morale până la ultimele ascunzișuri, demonstrând că iubirea este capabilă să ducă la asasinat sau la sinucidere, și reușind să ne facă să simțim compasiune pentru psihopați și scelerați (...).”

Astfel totuși, după ce este descoperită această identitate falsă de deportat închis într-un lagăr de concentrare nazist, chiar după ce se află la preșidenția Asociației Amicale Mauthaussen, însăși Enric Marco, acest „impostor al istoriei”, pare-se să caute, în continuare, justificări (oarecum de o viabilitate anume, dacă e să-mi spun părerea): era adevărat, da, își recunoscuse greșealea pe care o comisese, dar, cum spunea el „o comisese pentru o cauză dreaptă”. Nu înșelase, Enric Marco nu, nu era un șarlatan (zice el), n-a fost unul, nu era nici „impostor”, așa cum mulți în numeau, el, pur și simplu, modificase puțin faptele, crease o operă fictivă a deceniilor trecute - tot ceea ce el a povestit despre ororile naziștilor era susținut cu documente, nu era fals, tot ceea ce povestise despre el însuși (zice Enric Marco) era adevărat, nu fals, doar că modificase puțin (doar puțin) locul acțiunii, circumstanțele. Comisese o eroare stupidă, pentru că el nu avea nevoie să-și inventeze un trecut drept luptător de rezistență, deoarece el chiar era un luptător în rezistență și o victimă a naziștilor - fusese, într-adevăr, arestat de Gestapo, la fel de bine cum fusese și prizonier în Germania - nu într-un lagăr de concentrare, asta e drept, ci într-o închisoare. Și nu fusese un luptător în rezistență, după cum spuse el, ci fusese pur și simplu acuzat că e luptător în rezisență, acuzare care s-a concluzionat cu verdictul de „nevinovat”. Deci, ce-i drept, nu e Enric Marco ăsta „așa negru”, ca dracu', dar trebuie să recunoaștem că e, zău, un mare povestitor, un filolog bun de tot, precum și o fire duplicitară, atât de talentat să-și trăiască propria-i viață fictivă, propriul trecut lipsit de identitate. 

„(...) I-am spus că era nu doar un mincinos desăvârșit; era, de asemenea, un manipulator, un escroc și un lingușitor fără scrupule, care voia să se folosească de mine pentru a-și albi minciunile și fărădelegile. I-am spus că nici prin cap nu-mi trecea să scriu istoria lui Marco, pentru că mi se părea un om oribil și pentru că Marcă nu era o ficțiune, ci o realitate înspăimântătoare, iar eu aveam nevoie de ficțiune. I-am spus că, pe deasupra, era imposibil să scriu istoria lui Marco și i-am citat de data asta pe Vargas Llosa și pe Magris și chiar și pe Arrabal cu teoria lui conform căreia mincinosul nu are istorie sau este imposibil să povestești fără a minți.”

Spusese lucruri neadevărate, da, „ornamentase, cosmetizase sau modificase puțin adevărul”, dar, după cum și Javier Cercas notează, Enric Marco n-a făcut asta din aroganță sau din egoism, din dorința de a fi un „erou”, ci din generozitate, pentru a recupera, astfel, memoria istorică a acestei „țări amnezice”; prin povestea inventată, prin identitatea-i falsă, Enric Marco n-a fost decât un adevărat promotor al „recuperării memoriei istorice în Spania”, a memoriei victimelor războiului și a perioadei de după război, ale franchismului și ale fascismului și ale nazismului - deoarece, dată fiind situația, atunci când el a ajuns în Asociația Amicală Mauthaussen, foștii deportați și supraviețuitori ai lagărelor naziste muriseră, deja, sau erau doar niște bătrânei neputincioși, bolnavi, cu memoria șubredă - cine, altfel, decât el, plin de zvâc și de dorință, ar fi putut trimite mai bine acest mesaj, această identitate a istoriei, mai departe? Ei, se pare că Enric Marco și-a sumat această „identitate falsă” și s-a angajat în direcția recuperării acestei istorii apuse, care avea să fie uitată în scurt timp? Cine putea, mai bine decât el, să dea voce tuturor acelor persoane care și-au pierdut viața, o viață atât de dură, în lagărele de concentrare naziste? Nu știu de voi, dar eu, serios vă spun, am rămas pur și simplu șocat de cât de bine a reușit Enric Marco să joace acest rol, de cât de bine a reușit să disimuleze, să falsifice probe, zău, de cât de bine a reușit chiar să facă „viabilă” această identitate a sa ca deportat într-un lagăr de concentrare nazist.

„Și, în fine, ce să mai zic de rana provocată de explozia unui obuz care, conform povestirii lui Marco, l-a scos de pe frontul Sagre, l-a obligat la o convalescență itinerantă prin diverse spitale în timpul retragerii și l-a readus în Barcelona, unde s-a recuperat luni întregi? (...) Să se vindece de o leziune de acest fel fără să fi fost operat și fără să-i rămână cicatrice, mi se părea un miracol, iar eu nu cred în miracole.”

Totuși, în data de 11 mai 2005, s-a descoperit adevărul: Enric Marco a fost un impostor. Timp de douăzeci și șase de ani, Enric Marco a pretins, fără rușine, fără scrupule, lipsit de vreo orice pudoare, faptul că este prizonierul cu numărul 6447 din lagărul de concentrare german de la Flossenbürg, trăind această minciună și ținând-o, atâția ani, în viață, alimentând-o cu discursuri publice, cu interviuri, vizite în școli, ținând conferințe despre experiența sa din timpul nazismului, conducând Asociația Amicală Mauthaussen, care reunește foștii deportați spanioli în lagărele naziste, primind decorații, onoruri importante, laude, strângeri de mână - te întrebi, astfel, că, într-adevăr, Enric Marco a fost un geniu, nu știu, un „geniu diabolic”, pentru că adevărul este că nu poți să nu te gândești că, astfel, s-a permis triumful înșelătoriei sale chiar de către masele de oameni, chiar de către nume mari, mass-media, toate cele. Relativa igrnoranță a dus, în cele din urmă, la triumful acestui „impostor al istoriei”, care a durat aproape trei decenii. 

„(...) Într-un timp al memoriei, istoria trebuie să aparțină istoricilor.”

În cele din urmă, Marco nu este un simbol al demnității istorice sau chiar al demnității sociale, nici al integrității excepționale atunci când se găsește în înfrângere (dat fiind faptul că, chiar și după descoperirea faptului că este un „impostor”, a încercat să găsească scuze, justificări, să spele rufele în public și să fie pios), ci este un simbol al indecenței, al minciunii, al narcisismului sui generis. Al degradării neacceptate. Este un om, în cele din urmă, obișnuit, care a încercat, atât de mult timp - la fel cum, de altfel, a și reușit atât de mult timp - să se dea un erou. Nu a fost, evident, vreun erou, cum, iarăși, nimeni nu este obligat să fie. Dar să minți cu nerușinare, să minți atât de mut, atât de bine, incât chiar și tu s-ajungi să-ți crezi propria minciună, să trăiești cu ea, să trăiești prin ea, asta este de o inadecvare logică infinit anormală. Cel puțin, după părerea mea. În timp ce Marco interpreta, cu atâta talent, rolul său de deportat (sau se transforma cu adevărat într-un deportat într-un lagăr de concentrare nazist - Flossenbürg), în Spania, șantajul martorului este mai puternic ca niciodată - într-adevăr, nu se trăia, acolo, un timp al istoriei, ci unul al memoriei. Dovada fizică, palpabilă, a existenței unui fapt istoric, primește mai mult credit decât niște însemnări într-o carte de istorie. Astfel, Marco era „împreună cu majoritatea”, dovada autentică a existenței acelei părți de istorie în memoria țării. 

Nu prea știu ce-aș mai putea spune. Da, a fost o carte care, recunosc, m-a șocat tare, dar pe care, din păcate, am citit-o destul de greu - mi-a fost greu să rumeg, mai ales scriitura autorului - nu, nu-i contest talentul (ba chiar are niște fragmente foarte interesante legate de introspecție, aluzia la „minciună”, la „adevăr”, „ficțiune”, „realitate”), dar am simțit o aroganță destul de ciudată pe alocuri (poate nejustificată), așa, un puseu de redundanță, prea multe detalii, la un moment dat, inutile, care parcă au stricat din dinamica pe care aș fi simțit-o în lecturarea romanului. Totuși, cred că o lectură mult mai potrivită pentru cei, într-adevăr, pasionați de istorie și de identitatea istorică a diferitelor țări. Eu, unul, mă bucur că am citit-o, chiar mă bucur, deoarece am avut contact, așa cum am mai spus, cu o istorie pe care nu o cunosc prea bine. Și povestea, în sine, deși este una a unei singure persoane - „impostorul”, Enric Marco - este, de fapt, povestea unei întregi țări care a fost, cu nerușinare, mințită de către acest om. Și asta o face, într-adevăr, o carte valoroasă și de referință - evident, în ceea ce privește tagma-i din care face parte.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Impostorul, de Javier Cercas, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. Să aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru, frumoase, și de mult spor la citit!