Pagină

joi, 8 octombrie 2020

Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros - Recenzie


Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction 
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2010
Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. 
„O autobiografie pare a fi povestea unei vieți foarte împlinite. O succesiune de fapte. Deplasările unui corp în spațiu-timp. Aventuri, foarte reprobabile, bucurii, suferințe și sfârșit. Adevărata mea viață începe cu un sfârșit. Douăzeci de ani nu mai contează atunci când nu știi că totul se va opri acolo.”
„Cartea autorului fără chip”, așa am catalogat-o. De ce? Uite, mie, spre exemplu, îmi place să știu cum arată autorul înainte de a-i citi cartea. De asemenea, mereu citesc scurta biografie prezentă pe copertă, scurta prezentare a activității literare a autorului. Cred că ma familiarizez, astfel, cu ceea ce urmează să citesc, poate mai trag și niște concluzii, niște supoziții și bănuieli. Ei, bine, căutând o poză cu autorul Antoni Casas Ros, n-am reușit să găsesc una - de fapt, nu una de după accident, cu fața sa, așa, „crudă și neferită de lume”, ci doar cu niște bandaje care-i acoperă chipul. Și, Doamne, nu că aș fi vreun sadic care să se delecteze cu astfel de imagini, dar, după ce am citit romanul, de fapt, de-a lungul lecturii romanului, mi-am dat seama de un lucru - prin Teorema lui Almodóvar, Antoni Casas Ros demonstrează că, într-adevăr, nimeni, în cele din urmă, nu poate salva lumea de „stilul ei cubist”.
„Sunt o fotografie mișcată care te-ar putea face să te gândești la o față. După accident, nimeni, în afară de copii, a căror fascinație pentru monștri e bine cunoscută, nu m-a privit mai mult de trei secunde.”
În fine, revenind la romanul de față, Teorema lui Almodóvar, vă pot spune doar că e una dintre cele mai profunde cărți pe care le-am citit vreodată - e o carte subtilă, dincolo de toate acestea, e o carte reală, o carte dură, în care elemente de știință, de matematică, se îmbină, într-o armonie perfectă, cu elementele viscerale de trăire interioară ale personajului principal, însăși Antoni Casas Ros. Acesta alege un subiect tabu, să spun așa, un subiect care, extrem de ușor, ar putea deveni violent, dezgustător, obscen, dar reușește să se delimiteze, cu un talent formidabil, de această „catalogare”, păstrând distanța justă în un realism dureros, după cum am mai spus, în care corporalitatea devine un material plastic, de fapt, corpul devine un material plastic, fără însemnătate, dincolo de care această lume se petrece și-și duce veacul, iar ideea profunzimii ființei, ideea trăirilor exacerbate, „violente”, chiar, pure, primitive, reprezintă, în cele din urmă, o cale unică de salvare din acest întuneric al vieții. Romanul este o lecție formidabilă despre nevoia de a-ți povesti viața, de a ți-o imagina, fiindcă, poate, aceasta este singura modalitate prin care (ți-)o poți trăi.
„- Dacă mă privești așa lung în fiecare zi, cred că fața mea o să se transforme. Cred că e posibil. Văd în asta un fel de chirurgie subtilă. Nimic nu e fix, totul e în mișcare în Univers, formele sunt etape efemere. Cum întorci privirea, capătă alte aspecte. În mod normal, nimeni n-ar trebui să recunoască pe nimeni. (...) Depinde de starea de spirit, de emoții, de vise, dar nimeni n-o știe cu adevărat.”
Un roman ambiguu, care, pe alocuri, nu are o adecvare logică, care prezintă sincope raționale, de demers firesc al situațiilor - citești și sunt multe capitolele în care te întrebi „cum e posibil așa ceva?”, în care, dat fiind faptul că este un roman (presupus) autobiografic, te întrebi dacă aceste lucruri chiar s-au petrecut - și nu pentru că ar suna obscen, violent, ci pentru că, în cele din urmă, totul pare de un oniric fascinant, de un vis perpetuu în care Casas Ros pare a se afla. Există numeroase feluri de a defini această „ambiguitate”, de la resemnarea autorului, până la dorința acestuia de a ieși, cu curaj, în lume, până la ideea cum că puterea privirii (celui de lângă tine) poate transforma urâțenia în ură, poate ridica ființa dincolo de încorsetările sociale, poate da curaj, poate distruge bariere și oferi aripi celui care, în condițiile cele mai grele, le dorește cu patos. Cum era, frumusețea stă în ochii privitorului - dar sunt sigur că Antoni Casas Ros nu a fost atât de pios, în romanul său, încât să vrea să transmită cititorilor săi această idee. 
„(...) Trăiesc plăceri foarte simple, care nu se nasc din relația mea cu lumea oamenilor, ci mai degrabă cu cea pe care o întrețin cu obiectele, culorile, aromele, sunetele, pipăitul și, bineînțeles, bucuria matematicii atunci când petrec orice întregi delectându-mă cu fractali.”
Situat între ficțiune și autobiografie, după cum am spus, Teorema lui Almodóvar este un roman excentric, în care teoriile matematice nu sunt necunoscute autorului, ci sunt integrate cu o fluiditate aproape lirică, matematica fiind o caracteristică definitorie a lumii în care trăim. Este o meditație asupra posibilității (sau nu) de adaptare la viață a unui individ care, într-o singură clipă, ajunge să devină „un monstru”, cu chip deformat, moment în care a sa viață ia o altă întorsătură. Desfigurat, așadar, în urma acestui accident, naratorul se întoarce, puțin câte puțin, la ceea ce se numește „viață”, renuțând la izolare și explorând lumea pe care, până acum, o respinsese din diferite motive. Cele două priviri esențiale în roman - prima, distantă, a lui Almodóvar, un regizor de film care se hotărăște să-i pună sub peliculă viața din momentul întâmplării accidentului, transformând-o într-un film, și cea de-a doua, plină de o pasiune exacerbată, desăvârșită carnal și poetic, a Lisei, transexualul de care Antoni se îndrăgostește - această viziune, viziunea celor doi, îl fac pe Antoni să înțeleagă, făcând aluzie la cuvintele lui Roberto Juarroz, că „în centrul vidului se află o altă sărbătoare.”
    „Există perioade ale istoriei în care dictatorii încep prin a omorî monștrii, alienații, gânditorii, artiștii, ca pentru a le ucide privirea. Sunt uciși cei care văd lumea. Dictatorii au întotdeauna privirea fixă. Ar putea fi diagnosticați din copilărie. Nu privirea fixă a fascinației pentru o insectă sau o salamandră, ci privirile fixe a celor care în orice lucru nu se văd decât pe sine, cățărați pe culmile gloriei. Toți au un fel de paralizie a pupilei.”
Chiar dacă totuși ajoritatea coordonatelor care compun viața personajului - inclusiv relația de creație cu regizorul Pedro Almodóvar - sunt fictive, punctul de pornire este unul cât se poate de real. Antoni Casas Ros a ales izolarea după cumplitul său accident de mașină, în urma căruia rămâne desfigurat, iar scrierea romanului Teorema lui Almodóvar devine, astfel, un act de catharsis, de purificare, un act de salvare, de păstrare a identității psihice și cognitive, prin care, încetul cu încetul cu încetul, Antoni Casas Ros reclădește podul de lut către propria sa existență - oricât de dureroasă, oricât de nedreaptă, oricât de nepotrivită, oricât de urâtă ar fi fost aceasta. Romanul de față este un strigăt al destinului, și, credeți-mă, l-am găsit emoționant până la lacrimi. De aceea, eu, unul, abia aștept să citesc și alte cărți semnate de Antoni Casas Ros, pentru că simt că, iarăși, am găsit un autor de referință pentru experiența mea de cititor. 
„(...) Nu, este consecința tragică a teoremei lui Almodóvar: avem nevoie de geometrie și de armonie, căci nu există nicio plăcere în a distruge ceva ce deja a fost supus profanării abstractizării.”
Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu