O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 512

Traducere: Iulia Dromereschi

Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Löddeköpinge, Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulţi și adolescenţi. Bestseller în Suedia, cu peste 150 000 de exemplare vândute, O familie aproape normală (Editura Trei, 2020, traducere de către Iulia Dromereschi), romanul de față, se află în curs de publicare în 30 de ţări și ne spune povestea întortocheată a unei familii care, dintr-o dată, se regăsește în circumstanțe pe care cu greu le poate gestiona.

„Eram o familie cât se poate de normală, iar apoi totul s-a schimbat. Durează să-ți construiești o viață, însă e de ajuns o clipă să o distrugă. Durează ani, chiar decenii, poate o viață să devii cine ești. Căile sunt aproape mereu întortocheate și cred că există un motiv pentru care viața se construiește din trial and error. Ne formăm prin încercările noastre”

Credința unui tată. Loialitatea unei fiice. Moralitatea unei mame. În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt. Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare? Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează. Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: cât de bine îţi cunoști copiii și cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

„Minciuna este o artă pe care puțini o stăpânesc pe deplin.”

Voi începe această recenzie prin a spune faptul că, după părerea mea, nu se încadrează întocmai în genul thriller, deși are niște puseuri spre această tagmă romanistă. Totuși, cred că trece dincolo de încadrarea riguroasă în acest gen de roman, pentru că face apel la mai multe registre, dacă pot spune așa: este și o carte emoționantă, abordează și niște subiecte pe care, de obicei, le-ntâlnești în altfel de cărți (cum ar fi, de exemplu, comportamentul exagerat al părinților, atitudinea supraprotectivă a acestora, secretele copiilor, gelozia, chestii de acest gen), dar și anumite subiecte (sau referințe) ce duc spre genul thriller - crima, violența, violul, poliția, ancheta, procesul. Iarăși, chestii de acest gen. Și totuși, mi s-a părut n roman destul de atipic. Nu numai din cauza atitudinilor (de multe ori ciudate) personajelor, ci și din cauza felului în care s-a desfășurat povestirea, să zic așa: trei perspective (cea a tatălui, cea a fiicei, cea a mamei); ceea, ce, bineînțeles, oferă o perspectivă mult mai largă asupra întregii acțiuni, asupra intrigii, deci, implicit, asupra modului în care are să se desfășoare tot ce ține de acest roman. Eu, unul, sunt adeptul (în sensul că îmi plac mult mai mult) acestor cărți care sunt scrise din mai multe perspective - la o adică, e o dovadă în plus a faptului că, într-adevăr, autorul își cunoaște personajele și știe cum „să lucreze” cu ele.

„Sunt ferm convins că nimic nu e mai dificil decât să fii părinte. Toate celelalte relații au o ieșire de urgență. Poți părăsi un partener de viață, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, dacă iubirea dispare, dacă se creează distanță, dacă inima nu-ți mai spune nimic. Poți lăsa în urmă prieteni și cunoștințe, la fel și rude, chiar și frați sau părinți. Îi poți lăsa și poți merge mai departe, văzându-ți liniștit de viața ta. Dar nu îți poți abandona copiii.”

O familie aproape normală chiar a fost o surpriză pentru mine. Nu în sensul că m-a dat pe spate și a fost ceva nemaipomenit, dar mi-a plăcut mult ideea de asociere a poveștii cu puțină religie - dat fiind faptul că tatăl Stellei este preot; astfel, pentru el, moralitatea a ajucat un rol important în toată povestea, până într-un anumit punct. De asemenea, mama Stellei, avocat specializat în drept penal, a făcut din această poveste ceva mult mai interesant (dacă veți citi cartea, veți înțelege ce vreau să spun) - dar nu voi scoate în evidență, bineînțeles, aceste aspecte. Totuși, cu cât înaintezi în lectură, îți dai seama că, în cele din urmă, tot „întunericul” începe să fie luminat odată cu toate adevărurile care ies la iveală și care definitivează ideea acestei cărți. În fine, totul se rezumă la o crimă de care este acuzată Stella, întrucât toate dovezile o incrimă pe aceasta ca fiind vinovată. Și, da, chiar ajungi să te întrebi, la rândul tău, dacă într-adevăr Stella se face vinovată de această acuzație gravă. Dar sfârșitul, oh, sfârșitul (bineînțeles, nu?, sfârșitul mereu e ceva neașteptat, electrizant, colosal), te dă pe spate și, astfel, ori ajungi să adori ceea ce ai citit, ori ajungi să te enervezi și să zici meh). Eu, unul, nu numai că nu mă așteptam la acest sfârșit, dar am și adorat modul în care a fost construit totul spre a ajunge către acest sfârșit. O bilă albă pentru Mattias Edvardsson.

„Ulrika și cu mine eram tineri și fără experiență când a venit Stella pe lume. Înțelegeam că urma să fie greu, însă ne îngrijoram mai degrabă din pricina lucrurilor lumești la care dădeam greș: somnul, alăptarea, boala. A durat o vreme înainte să înțelegem că, de fapt, partea cea mai dificilă din meseria de părinte e ceva complet diferit.”

Cartea se citește foarte, foarte rapid. Capitolele nu sunt lungi (ceea ce, iarăși, urmăresc într-un thriller, întrucât știi că vei termina un capitol rapid și apoi, dacă ai alte treburi, poți amâna lectura fără să te pierzi în mijlocul unei pagini), stilul este alarmant și, prin scrierea sa, Edvardsson te face să-l lași cu greu din mână. Chiar vorbeam cu cineva și-i spuneam că nu știu ce să cred despre această carte, dar are autorul o manieră de a termina capitolele încât cu greu îmi este să las lectura deoparte, pentru că abia aștept să văd ce urmează să se mai întâmple și în ce direcție o vor lua toate aceste intrigi și întâmplări. Și, astfel, cred că am citit cartea cam în două reprize, în aproximativ o zi. Chiar m-a prins lectura și, na, nu numai că m-a prins, dar mi-a și plăcut și m-a antrenat - n-am vrut să fac speculații, am așteptat că Mattias Edvardsson să-mi ofere pe tavă, direct, întreaga experiență a lecturii, cu tot cu deznodământul ei. 

„Ce înseamnă o ființă umană fără visuri?”

O familie aproape normală chiar este o carte palpitantă, care ne vorbește despre cât de departe poți merge, cât de mult îți poți călca peste propriile convingeri, moralități, pentru a-i proteja pe cei dragi, cu orice preț. Tema sacrificiului, a vinovăției, fac din acest roman o profundă poveste de familie, care trece dincolo de tiparele unui roman - poate fi o realitate imediată a oricui, în cele din urmă, și te-ntrebi, poate, dacă ți s-ar întâmpla (vorbind ipotetic) același lucru, tu ce ai face, tu cum ai reacționa, tu cât de departe ai fi dispus să mergi pentru a-ți proteja propria familie? Aceste provocări psihologice fac din romanul de față, da, chiar un roman psihologic, aș putea spune, mai mult decât un thriller basic despre o crimă și o anchetă și un proces și o deliberare și o sentință. Chiar mi-a plăcut, sincer, pentru că deși mă ateptam să fie un thriller, a fost mai mult decât atât și chiar mi-a oferit mai multe. De asemenea, faptul că l-am citit rapid chiar a fost ceva bonus, deoarece, recunosc, l-am citit din inerție, deodată, când poate aș fi vrut să abordez alt gen. Astfel, am intrat în lectură puțin forțat (de mine însumi), deoarece îmi plăceau mult coperta și titlul, și-am zis, eh, asta e, haide să îl citesc. Dar nu, chiar nu regret că am făcut-o.

„Nu îți dai seama de ce ești capabil să faci pentru altcineva până când nu te confrunți cu o amenințare reală.”

Eu îl recomand cu drag tuturor celor care sunt fani ai cărților profunde, psihologice, cu o tentă de thriller. Anchete, dovezi, probe, martori, personaje episodice ciudate, toate acestea fac din romanul O familie aproape normală un roman alarmant, rapid, dar și emoționant și sensibil. Probabil i-aș fi dat mai multe stele, adică maximul, dacă ar fi avut acel ceva pe care nu știu cum să-l numesc, dar care știu că i-a lipsit. Nu contest veridicitatea (posibilă) a situațiilor, dar parcă aș fi vrut să mă atingă mai mult, nu știu, să mă emoționeze prin scriitură. Dar, na, poate o astfel de carte nu caută întocmai să emoționeze, pe cât „să alarmeze” cititorul, să-l poarte într-un roller coaster de stări din ce în ce mai difuze. Dar patru steluțe sunt chiar OK, mai ales când sunt, într-adevăr, meritate - evident, în opinia mea, prin definiție - una subiectivă.

„A fost nevoie doar de o privire. Au trecut patru ani și tot nu pot să uit imaginea aceea neplăcută, nici să vreau. Probabil că nu va dispărea niciodată. Este imaginea lui Robin și a Stellei, încercând să se îmbrace în grabă.”

Cartea O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare delicioase. Dacă ați citit cartea aceasta, sunt tare curios de părerea voastră. Lecturi cu spor să aveți și un sfârșit de săptămână liniștit!