Pagină

duminică, 7 februarie 2021

Omul care râde cu lacrimi, de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Anul apariției: 2020
Traducere: Doru Mareș
„Suntem organisme vii, diseminate pe suprafața unei lumi haotice și de neînțeles, dar suntem în legătură unii cu alții și asta contează. Nimic nu are sens cu excepția degetelor noastre înlănțuite.”
Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Grupul Editorial Trei, au apărut: 29.99 RON, Dragostea durează trei ani, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger și O viață fără sfârșit.
„Lipsa de siguranță e comică, nu certitudinea.”
După romanele 29.9 RON – despre tirania advertisingului și Iartă-mă!... Ajută-mă!... – despre capcanele modelingului, cartea de față încheie trilogia care îl are ca protagonist pe Octave Parango. Nestăvilitul copywriter din anii '90, devenit căutător de modele în anii 2000, acest Ulise al meseriilor la modă aterizează acum în lumea audio-vizualului. El este animator/cronicar al celui mai ascultat matinal de divertisment, la postul de radio France Publique. De la hăhăiala înregistrată la știrile zilei, obligatoriu îmbrăcate în haina ironiei, a hazului general, mass-media este acum sub lupă, arătată cu degetul, caricaturizată tocmai de cel care își ia salariul vorbind zilnic în fața unui microfon. Totul este din nefericire adevărat (și trăit) în această radiografie satirică, hilară și disperată a alienării contemporane, a comunicării sterile într-o societate de consum în care primează excesele.
„În ziua de azi, bufoneria e obligatorie. Prezentatorii glumesc, oamenii politici fac haz, șoferii de taxi fac mișto, până și piloții din avioane și controlorii din trenuri încearcă la microfon anunțuri comice. Marea hăhăială e universală. Lumea-ntreagă leșină de râs în timp ce se-ncălzește global. Seriozitatea e interzisă. Totul trebuie să fie hilar.”
Eu sunt fan Frédéric Beigbeder, cred că am mai zis-o. L-aș recomanda oricând, deoarece cărțile sale cred că pot fi citite de către oricine, indiferent de genul literar pentru care pledează și pe care îl abordează mai des. De ce? Pentru că, după părerea mea umilă, Frédéric Beigbeder scrie despre viață - și-o face fain, fain de tot, fără ocolișuri, fără perdea, ci simplu, simplu și real și real și simplu. M-am îndrăgostit de Oona & Salinger (recenzia am făcut-o AICI), pe care am citit-o acum câțiva ani (și, dacă-mi amintesc bine, cred că am și inclus-o într-un top al cărților citite în acel an). O viață fără sfârșit (recenzia o puteți găsi AICI), iarăși, mi-a plăcut mult și m-a făcut să-mi pun întrebări, a fost ca o radiografie a vieții și a limitării noastre pe acest pământ. Da, chiar mi-au plăcut. Totuși, când am citit Omul care râde cu lacrimi, parcă am simțit o reținere de-a lungul lecturii - nu știu cum s-o explic și de unde s-o iau, dar cred că mă așteptam la ceva mai... amuzant? Mi s-a părut a fi un roman care să-mi stârnească râsul, să mă facă chiar să râd cu lacrimi, dar n-a fost, în cele din urmă, așa. Știu că face parte dintr-o trilogie, iar acesta este ultimul volum care-l are drept protagonist pe Octave Parango, un cronicar al unui post de radio - nu le-am citit pe celelalte două, dar știu că nu au o legătură de genul cauză-efect între ele, deci lipsa lecturii volumelor anterioare n-avea cum să-mi știrbească din eventuala plăcere a volumului de față. Dar a făcut-o altceva, și anume faptul că nu m-am putut identifica în stilul de viață al lui Octave Parongo, n-am putut să-l las să-mi intre în suflet și să mă emoționeze. Pentru că mi s-a părut un personaj inaccesibil, cu pusee mult prea politice și exacerbate, un personaj exhaustiv de care n-am putut să mă atașez și pe care abia am putut să-l urmăresc, în deplinul său triumf, de-a lungul romanului.
„Generația care vine este mai puternică decât a mea. Copiii noștri sunt generația cea mai cocoloșită, cea mai răsfățată, cea mai protejată și mai apropiată de părinții ei din câte au existat vreodată. Nu doar că nu au cunoscut războiul, dar nici internatele. Părinții sunt prietenii lor. Părinții celor născuți în anii 1990 au fost otleranți, deschiși, prezenți, înțelegători și preocupați de progeniturile lor întreaga viață. Așa ceva n-a existat înainte. Și iată rezultatul: Emmanuel Macron. Tineri cu zâmbetul invincibil. Farmecul a înlocuit cinismul. A fi amabil, blând și pașnic a ajuns culmea puterii. Asta este chestia cea mai dură a milenialilor: se uită la tine cu cum crăpi, cu o bunăvoință vag consternată. Macron e un tăvălug de o înspăimântătoare tandrețe, de o călduroasă indiferență.”
Omul care râde cu lacrimi este, și nu pot să n-o spun, un roman chiar original. Este un roman incisiv, haotic, nebun, care conturează, cu multă precizie, societatea franceză - cu atuurile, cu deficiențele, cu minusurile și plusurile sale. Nu mă îndoiesc, de altfel, că acest roman este văzut cu alți ochi în țara sa „de baștină”. Este un roman care, poate, îți va da de gândit, îți va arăta și „cealaltă parte a scenei” sociale, îți va pune în fața ochilor niște adevăruri pe care (poate) le știai deja, dar ți-era greu să le-accepți. Ce e adevăr, ce e minciună - în cele din urmă - e greu de spus. Și raționat. Întrebări, reflecții, analize, Beigbeder pune multe comportamente sociale sub lupă, apoi le categorisește după propriile sale certitudini. Da, este un roman incisiv, după cum am spus, deci departe de Beigbeder interesul de a te face să râzi și să fii amuzant (exceptând totuși unele situații și fragmente care chiar m-au amuzat și, într-adevăr, m-au făcut să râd - dar nu cu lacrimi). Am să mai recunosc și faptul că este un autor îndrăzneț și curajos - serios, un smiley face pe copertă (și alte emoji-uri dintr-astea)? De fapt, dacă nu mă îndoiesc, cred că titlul original, de fapt, era un simplu smiley care plânge cu lacrimi. Un afrond adus față de frumusețea cuvintelor, nu? Ei, bine, chiar și asta sugerează, chiar extrem de bine, într-un capitol al cărții, undeva aproape de sfârșitul romanului - faptul că tehnologia ia cu asalt puterea cuvântului, frumusețea lor - cuvântul „casă” devine, simplu, o simplă pictogramă pe care o putem accesa printr-un simplu tap pe ecranul telefonului. Mi-a amintit chiar și de cartea lui Hugo, Omul care râde - e imposibil așadar să nu faci o corelație între titluri, nu? 
„Să fie oare râsul, la nivelul serviciului public, un mijloc de perpetuare a dominanței statale?”
În altă ordine de idei, cartea chiar este haotică - nu în sensul că nu te-ai aștepta la ceva, dar avem parte de abordarea a numerase subiecte, chiar tabu (droguri, prostituție, consumul de substanțe, folosirea exacerbată a tehnologiei, evoluția manierelor, un flashback al unor vremuri trecute, în comparație cu viața sa actuală de părinte, discrepanța între generații și așa mai departe). Deștept și intelectuale - și, totuși, un adevărat consumator - Octave Parango vede totul ca o comedie politică care, în același timp, e plină de tiranie - explozivă, neașteptată, mocnind de interese. Cartea are un umor satiric, acid, acel tip de umor care ori îți place, așa, antrenându-te, ori te lasă rece. Eu nu știu ce să zic, sincer, dar pot spune doar că au fost anumite aspecte care chiar m-au atins de-a lungul romanului. 
„Când o populație e nebună după nerozii, când viața culturală ia forma unei perpetue hore a divertismentului, când conversațiile publice serioase devin un soi de trăncâneală, când, pe scurt, un popor ajunge un auditoriu, iar problemele publice, un vodevil, națiunea își asumă un mare risc: o amenință moartea culturii.”
Omul care râde cu lacrimi este scrisă în ideea unui fel de autobiografii - autobiografia lui Octave Parango. Citeam și mă gândeam că, probabil, Beigbeder a scris romanul într-un singur weekend, deoarece se putea simți fluiditatea în discurs, se putea simți coerența a ceea ce a scris. Cred că asta-mi place la Beigbeder, faptul că e sincer, direct, ba chiar și emoționant și profund când vrea. Repet, cred că această carte este mult mai bine receptată în limba-i maternă, dar totuși a fost o mare bucurie să văd că a apărut și la noi. Mă bucură fiecare nouă apariție semnată de Beigbeder, și, chiar dacă nu mi-a plăcut la nebunie, mă bucur că am citit și această carte. 
„Să fie clar: scopul cărții de față nu este ca adjectivul haios să fie în curând sinonim cu nazist. Ci doar să ne potolească mușchii zigomatici. N-ar trebui să-i solicităm zi și noapte, tot anul; avem nevoie de ei și pentru a strânge din dinți.”
Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru acest volum, Omul care râde cu lacrimi, de Frédéric Beigbeder, pe care îl puteți găsi AICI. Chiar vă recomand să încercați câteva lecturi de la acest autor, sunt sigur că-l veți descoperi ca fiind interesant; o dovadă clară de sinceritate literară. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi numeroase cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

2 comentarii:

  1. Imi pare un roman inspirat din realtatea zilelor noastre! Nu este genul meu, dar cred ca este interesant.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să știi că da, întocmai. Chiar poate ar fi trebuit să menționez contemporaneitatea acestui roman, și cât de subtil reiterează anumite aspecte ale realității noastre de zi cu zi. Spor la lecturi, poate ar merita să dai o șansă, dacă nu acestei cărți, altor cărți semnate de Beigbeder - cum ar fi „O viață fără sfârșit”. :)

      Ștergere