Neortodox, de Deborah Feldman - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 384

Traducere: Vali Florescu

Copil curios crescut în lumea izolată a hasidicilor Satmar din Brooklyn, Deborah Feldman s-a străduit să înțeleagă și să respecte restricțiile inflexibile care-i dictau viața de zi cu zi. De la ce putea citi până la oamenii cu care avea voie să vorbească, practic toate aspectele identității ei erau controlate strict. Măritată la 17 ani cu un bărbat pe care-l văzuse doar jumătate de oră și lipsită de o educație tradițională, nu a reușit să întrețină relații fizice cu soțul ei timp de un an. În memoriile sale despre cum a crescut într-o comunitate hasidică rigidă, Deborah Feldman dezvăluie cum arată viața când ești prins în capcana unei secte religioase care pune mai mult preț pe tăcere și suferință decât pe libertățile individuale. Cu o scriitură excepțională, Deborah Feldman își amintește cum clipele în care citea pe furiș despre personajele literare pline de forță create de Jane Austen și Louisa May Alcott au ajutat-o să caute un alt mod de viață — unul de care a știut că trebuie să profite atunci când, la vârsta de 19 ani, a născut un fiu și și-a dat seama că nu doar viitorul ei e în joc, ci și al lui. Remarcabilă și fascinantă, Neortodox este o carte pe care nu poți s-o lași din mână.

„De fiecare dată când un bărbat zărește orice părticică din corpul tău despre care Tora spune că trebuie să fie acoperită, păcătuiește. Mai mult decât atât, tu ești cea care l-a făcut să păcătuiască. Tu ești cea care va răspunde pentru acest păcat în Ziua Judecății de Apoi.”

Da, chiar este o carte pe care, pur și simplu, nu poți să o lași din mână; și, în același timp, o carte de la a cărei lectură chiar simți, deseori, că trebuie să iei o pauză. Pentru că este șocantă. Pentru că este frustrantă. Pentru că te lovește în moalele capului, îți rupe sufletul și, din nou, te frustrează. Pentru că ajungi să vrei să NU crezi că ceea ce povestește Deborah Feldman, în autobiografia Neortodox, este adevărat. Real. Când am început să citesc cartea, știam că voi citi ceva care să mă șocheze - văzusem, înainte, serialul de pe Netflix (care, într-o măsură, e împărțit în două - partea reală, inspirată din roman, dar și o parte ficțională, care surprinde plecarea lui Eshter din comunitatea hasidică). Spre deosebire de ecranizare, cartea de față urmărește, întocmai, realitate, deși numele personajelor sunt schimbate, în vederea protejării identității acestora, iar ordinea cronologică este (puțin) îmbunătățită, cât să urmărească o anumită adecvare memorialistică.

„- De multe ori m-ma întrebat de ce am fost lăsat să trăiesc, spune el meditativ. Dar cu timpul mi-a devenit limpede că trebuie să am copii și nepoți și că e reponsabilitatea mea să mă asigur că vor ajunge evrei demni de acest nume, ehriche Yidden, astfel încât supraviețuirea mea să aibă un rost. Nu pot concepe ideea de a irosi acest dar prețios pe care l-am primit, când atât de mulți alții nu l-au primit.”

Deborah Feldman e sinceră, curajoasă, incisivă - este, într-un cuvânt, diferită. Este o fată cu idealuri mult, mult mai mari decât cele impuse de religia ei, de registrul social și, implicit, cultural în care trăiește („Din câte-mi amintesc, mi-am dorit întotdeauna totul de la viață, tot ce mi-ar fi putut oferi. Dorința asta mă desparte de cei care sunt dispuși să accept mult mai puțin. Eu nici măcar nu pot concepe cam e posibil ca oamenii să aibă dorințe atât de mici, ambiții atât de înguste și de limitate, când posibilitățile sunt practic infinite”), dar a cărei dramă izbucnește din imposibilitatea - de moment - de a face ceva în această prinviță: singurul ei strigăt, singura sa răzvrătire o reprezintă cărțile citite pe furiș și ascunse sub salteaua patului în care doarme. Într-o societate în care trebuie să înveți să-ți fie frică de Dumnezeu, în care trebuie să respecți legea divină, orice formă de disciplină este admisă, deoarece asta înseamnă „compasiune în numele bunăstării spirituale a cuiva”. Educația trebuie să se realizeze conform învățăturilor Torei, iar răspunderea spirituală a părinților, a bunicilor este aceea de a-și învăța copiii și nepoții că mereu trebuie să asculți de cei învățați, de rabin și de Dumnezeu, de cei mai înțelepți („În familia asta, nu ne îmbrățișăm și nu ne sărutăm. Nu ne facem complimente unul altuia. În schimb, ne urmărim cu atenție unii pe alții, mereu gata să atragem atenția asupra unei slăbiciuni spirituale sau fizice”). 

„Mă întreb oare cât de bătrân e sufletul meu dacă a fost prezent pe muntele Sinai. Oare am zis da pentru că voiam să mă integrez? Fiindcă mă regăsesc în cel care s-a temut să-și spună gândul diferit, cu voce tare.”

Am început să citesc și mă gândeam cât de inaccesibilă îmi este această cultură, cu toate tradițiile, cu toate costumele bizare, obiceiurile, limba idiș pe care o vorbesc. Și, în cele din urmă, mi-am dat seama de un lucru: esența cărții, da, aceasta este universală. Este unică. E o poveste frumoasă, deși una dramatică, frustrantă, dureroasă. Nu e o carte despre existența lui Dumnezeu, nu caută răspunsul la o întrebare sui generis, nu e o carte care pune la îndoială anumite aspecte ale societății în care a crescut Deborah Feldman. Neortodox este, mai degrabă, acea carte în care, la fiecare pagină, autoarea conturează ideea că fiecare dintre noi avem, în cele din urmă, o voce - deși silențioasă la început, capabilă, la momentul potrivit, să schimbe însăși lumea. Nu mă îndoiesc, nici măcar puțin, de faptul că această carte a fost citită de oameni din comunitatea din care provine Deborah - cum nici nu cred că nu a stârnit, pe lângă revolte și scandal, și sentimente de curaj, sentimente de regăsire în rândul femeilor hasidice, care parcă trăiesc într-o lume seculară, paralelă. Deborah a avut curajul de a-și urma visul, iar, pentru ea, asta a schimba totul. Sunt absolut sigur că această carte a avut un impact cultural pozitiv, de anvergură colosală - vă pot spune cu mâna pe inimă, de altfel, deoarece însăși eu am simțit cât de mult mă inspiră, deci nici nu se pune cazul să vorbesc despre femeile care trăiesc în aceeași lume cu cea din care provine autoarea. 

„Sufletul evreiesc nu cunoaște dispensa.”

Neortodox este, astfel, povestea unei femei care se caută pe sine. Care își caută comunitatea, locul în care să se simtă în siguranță, ascultată și, în sfârșit, liberă. Născută și crescută în Williamsburg, Brooklyn, într-o comunitate insulară numită Satmar, Deborah a crescut într-un cartier exacerbat de religios, încorsetat de dogme religioase extrem de severe, apoi s-a eliberat dintr-o căsătorie aranjate în care se simțea nefericită, a rămas cu un copil. Pentru mine, a fost o poveste unică, romantică (nu în sensul pios al cuvântului), în care drama izvorâtă din limitare, însăși drama oricăruia dintre noi, general valabilă pentru toți, și-a găsit rezolvarea în cele din urmă, iar vocea lui Deborah Feldman s-a făcut auzită, vorbind în numele a mii și mii de femei. De când era mică a știu că e diferită. Cu toții i-au spus că e diferită. Avea plăceri diferite, numeroase întrebări, iar totul era, deja, predestinat: Deborah avea să fie o răzvrătită, o revoltată, însă a trebuit să ardă mocnit de-a lungul anilor, până a reușit să fie capabilă de propriile-i alegeri. Inspirată de personaje din romanele pe care le citea pe ascuns („Uneori am sentimentul că autorii acestor cărți mă înțeleg, că au scris poveștile astea gândindu-se la mine. Altfel cum s-ar explica asemănările dintre mine și personajele lui Roald Dahl: copii nefericiți, precoce, disprețuiți și neglijați de familiile și de cunoscuții lor, atât de superficiali cu toții? (...) Din câte îmi dau seama, în cărțile care au ca personaje principale copii, copii ciudați și neînțeleși ca mine, apare la un moment dat ceva care le schimbă viața și care-i ia pe sus și-i duce în lumea fermecată căreia îi aparțin de fapt. Și pe urmă își dau seama că vechea lor viață a fost doar o greșeală, că au fost mereu extraordinari și sortiți unui destin mai măreț și mai bun”). 

„Profesoara ne spune că evreii au o scânteie, un tzelem Elokim, care ne face în chip irevocabil speciali. Cu toții purtăm în noi o mică fărâmă de lumină, care este Dumnezeu. De-asta încearcă în permanență Satana să ne ademenească; vrea să ne fure acea lumină.”

Comunitatea hasidică este o comunitate de evrei originară din orașul Satmar, Ungaria, mulți dintre ei fiind descendenți direcți ai supraviețuitorilor Holocastului, începând ca supraviețuitori ai Holocaustului în New York, după război, ceea ce-i face să fie puțin diferiți față de alte comunități hasidice - ei au devenit așa după război, nu înaintea lui. E o comunitate formată din oameni care se confruntă cu amintiri dureroase, cu traume inimaginabile și inacceptabile. Astfel, această traumă este însăși forța din spatele structurilor ideologice ale comunității hasidice. Dacă nu mă îndoiesc, este singura comunitate hasidică în care se vorbește limba „idiș” (o combinație bizară între mai multe limbi), fiind, astfel, cam singura „rădăcină” care ține în viață această limbă. Oricum, obiceiurile m-au depășit, toată această tradiție inaccesibilă mie, un tânăr care crește într-o societate permisivă, care are tot ce-i trebuie la îndemână - să fiu privat de internet, de telefon, de mâncare, de carnet de conducere, și să fiu nevoit să fiu de acord cu reguli cu care, poate, n-aș fi, cu tabieturi și obiceiuri care nu-mi sunt pe plac și chiar îmi provoacă dezgust. Să mi se spună că nu am voie să citesc, pentru că este un păcat („O limbă necurată, zice Zeidy, acționează ca o otravă asupra sufletului. Să citești o carte în engleză e și mai rău; îți lasă sufletul vulnerabil, un preș așternut la intrare pentru diavol”). Nu știu, dar pur și simplu am fost șocat de această carte. 

„La școală ni se spune că Dumnezeu l-a trimis pe Hitler să-i pedepsească pe evrei pentru că s-au emancipat. El a fost trimis ca să ne purifice, să-i elimine pe toți evreii asimilați, toți acei frei Yidden ce credeau că se pot elibera de povara jugului purtat de poporul ales. Acum noi le ispășim păcatele.”

Încă de când am văzut serialul, ma fost extrem de surprins de vestimentația celor din comunitatea hasidică. Iar când am început să citesc cartea, chiar am vrut ca la un moment dat Deborah să aibă în vedere și acest aspect - și tare m-am bucurat când am văzut că, într-adevăr, există o oarecare explicație în această privință („În comunitatea noastră, e foarte important să ai un comportament evlavios. E imperativ ca în orice moment să dăm dovadă de cucernicie, să fim mesageri veritabili ai lui Dumnezeu. Înfățișarea este totul; are puterea de a ne influența și sufletul, dar în egală măsură ea spune lumii că suntem diferiți și că trebuie să ne lase în pace. Mă gândesc că motivul principal pentru care evreii hasidici Satmar poartă o vestimentație atât de aparte și de săritoare în ochi e dorința de a-i face atât pe membrii comunității, cât și pe cei din afara ei să nu uite prăpastia uriașă dintre cele două lumi, a noastră și a lor”). Sincer, cred că v-aș recomanda, și e prima dată când spun asta, ca întâi să vedeți serialul, apoi să citiți cartea, iar apoi să vedeți iarăși serialul. Dacă prima dată am fost șocat de ecranizare, după ce am citit cartea ma reușit să-mi explic mult, mult mai bine anumite aspecte privitoare la cultura hasidică. Și am simțit totul la fel de intens, poate, de fapt, și mai intens decât prima dată. Pentru că este o carte care îți rămâne mult, mult timp în minte.

„Dacă lectura acestei cărți oferă o promisiune, aceasta e că, într-un fel sau altul, voi găsi o cale să se integreze confortabil în lumea lor, chiar dacă ambele părți vor trebui să facă mici compromisuri. Poate că am să reușesc și eu să-mi găsesc un loc în lumea asta cu care am fost mereu în război.”

Chiar nu știu ce-aș mai putea spune. Sper că nu m-am lungit prea mult, dar, ce-i drept, ar fi atât, atât de multe de spus. V-o recomand cu mare drag, este o lectură care face bine, în măsura în care te frustrează și-ți dă de gândit. Într-o măsură mi-a fost greu să realizez că, într-adevăr, există astfel de comunități. Există astfel de oameni. Astfel de ideologii care, mie unul, mi se par greșite. Astfel de îndoctrinări și încorsetări. Dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că sufletul omului nu poate să fie subjugat, iar cel care știe că locul său nu-i acolo, mereu va găsi calea de a se elibera și de a crește. Iar Deborah Feldman chiar este un exemplu, din acest punct de vedere. Cartea ei, Neortodox, rămâne semnătura unei femei curajoase, unei femei determinate, care a renunțat la rădăcinile ei doar pentru că, pentru ea, acestea reprezentau o patogenie. Iar locul său era în altă lume, aș putea spune, nu într-o lume dominată de reguli exacerbate și absurde. 

„Viața o să mi se pară mai ușoară pe măsură ce renunț la fiecare legătură cu trecutul.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Neortodox, de Deborah Feldman, pe care o puteți găsi AICI. După cum am spus, chiar v-o recomand cu mare drag, cu siguranță este una din lecturile care vor intra în topul cărților citite în acest an. Și, de departe, una dintre cele mai bune și puternice autobiografii citite vreodată. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, cu siguranță veți găsi nenumărate cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!