Secretul din Pădurea Privighetorii, de Lucy Strange - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Pelici

Număr de pagini: 280

„- Există speranță, i-a spus ea. Există foarte multă speranță. Doar uită-te la ea. Strălucește ca o stea.”

Lucy Strange a lucrat ca actriță, cântăreață și povestitoare înainte să devină profesoară de engleză la gimnaziu. Locuiește în comitatul Kent din Marea Britanie împreună cu soțul ei și pisica familiei. Romanul de față, Secretul din Pădurea Privighetorii este romanul său de debut. După ce a studiat literatură engleză la Universitatea Sheffield, aceasta a urmat cursuri de teatru la Oxford și a lucrat câțiva ani ca actriță și cântăreață înainte să devină profesoară. S-a mutat apoi în Dubai, unde a lansat un blog apreciat, Homesick and Heatstruck, și a lucrat pentru Aquarius, o revistă pentru femei din Emiratele Arabe Unite. Secretul din Pădurea Privighetorii, romanul ei de debut, a câștigat un premiu important în cadrul festivalului de literatură din Emiratele Arabe, în 2014.

„Robert a oftat încet și s-a uitat iar pe fereastră. O adiere de seară a trecut prin cameră, mi-a luat cuvintele, le-a scos pe fereastră și le-a purtat prin grădina lungă, spre Pădurea Privighetorii. 

- Hen, poveștile nu au întotdeauna finaluri fericite, a spus el încet.”

Henrietta, alintată „Henry", este o fetiță de 12 ani care, după moartea fratelui ei, Robert, părăsește Londra și se mută la țară împreună cu părinții și surioara. Mama este însă bolnavă, tatăl pleacă să muncească în străinătate, iar dădaca Jane este prea ocupată ca să-i acorde atenția de care Henry are nevoie. Eroina începe să exploreze împrejurimile casei înconjurată de singurii ei prieteni, personajele din cărțile preferate. Henry hoinărește în pădurea din spatele grădinii, unde o întâlnește pe Molie, o femeie stranie, care seamănă cu o vrăjitoare. Între cele două se leagă o prietenie care ar putea-o ajuta pe eroină să-și salveze familia.

„M-am gândit la privighetoarea din povestea lui Hans Christian Andersen - păsărica aceea credincioasă care se întoarce să cânte împăratului când acesta se îmbolnăvește grav...”

Această carte este încadrată într-un gen pentru copii. Teoretic, da, este o carte pentru copii, la modul fazual spus, întrucât, eu unul, am perceput-o ca pe o poveste frumoasă. Dar, de departe, simțămintele, emoțiile, trăirile, sentimentele pe care mi le-a dat această lectură, pfiu, nicidecum n-o încadrează, viguros, într-un gen literar dedicat doar copiilor. Este o carte care m-a atins până la lacrimi, v-o spun sincer, deoarece povestea mi-a răscolit sufletul, mi-a dat speranță și m-a făcut să mă gândesc că, în cele din urmă, iubirea necodinționată învinge, lumina întotdeauna va străpunge întunericul și va dezvălui cât de puternic este omul, cât de solidari și săritori sunt; mi-a dat impresia că, indiferent de circumstanțe, binele mereu va învinge, iar la sfârșitul poveștii ne vom regăsi cu toții liniștiți, întregiți, desăvârșiți și împreună. A fost o lectură neașteptat de profundă, intensă, care a picat exact la momentul potrivit. Nu vă spuneam eu, de fapt, că simți o carte diferit, mult augmentizat, atunci când o citești la momentul oportun? Încă o dată mi se dovedește că, da, într-adevăr așa este. 

„- O privighetoare, a șoptit vrăjitoarea. Pădurea asta îi aparține, să știi. E Pădurea Privighetorii. Și mi s-a părut ă am văzut un pic de veselie în privirea ei - doar un pic.”

Povestea o are în centru pe Henry, o fetiță care iubește poveștile și care, la granița dintre realitate și fantezie, pare-se că ea însăși ajunge să trăiască în una. Într-un basm în care fiarele odioase și groaznice iau chip de oameni, în care încercările acelea simbolice sunt înlocuite cu disperata încercare de a-și ține familia împreună, de a-și recăpăta surioara, de a trece peste vinovăția morții propriului ei frate. Henry nu este doar o simplă fetiță, ci este întruparea firească a întunericului cu care, mai mult sau mai puțin, cu toții ne întâlnim: este vorba despre greutățile intempestive ale vieții, despre durere, despre speranță și, în cele din urmă, despre puterea colosală pe care cu toții o avem în noi. Puterea pe care cu toții o putem accesa la nevoie, dar pe care trebuie doar să știm unde s-o căutăm. Nu am să vă spun mai multe despre desfășurarea acțiunii și alte lucruri legate de intrigă, pentru că nicidecum nu mă interesează acest lucru. Vreau doar să vă spun că Secretul din Pădurea Privighetorii este o lectură deep, cum se zice, cu profunzimi care-și au originea în sufletului omului, în meningele cerebrale ale fiecăruia dintre noi. 

„Am văzut lupul și tigrul mârâind unul la celălalt, cu trupurile încordate, gata de luptă. Am simțit căldura uscată a nopții, am simțit mirosul ciudat al peșterii - un miros animalic de blană umedă și măduvă osoasă uscată și respirația creaturilor cu dinți ascuțiți care mâncau carnea altora. Am simțit puterea fioroasă a furiei Rakshei - furia unei mame gata să ucidă sau să moară ca să-și protejeze puii. Pe jumătate trează, pe jumătate adormită, mi-am simțt gâtul încordându-se până m-a durut. Dacă aș fi putut și eu să le protejez pe mama și pe Porcușor așa...”

Am citit-o foarte rapid, asta pentru că atmosfera creată mi-a plăcut incredibil. Și, mai ales, pentru că am simțit-o enorm de mult și mi-a amintit de o carte care mi-a plăcut extraordinar atunci când am citit-o, semnată de Lisa Genova, Still Alice. Sfârșitul, după cum v-am zis, m-a regăsit cu lacrimi în ochi, iar atunci când am închis cartea mi-am mulțumit, da, mie însumi, că, fără doar și poate, am citit această carte care mi-a dat speranță și mi-a stors un zâmbet dulce-amar; încă o dată, mi-am spus că frumusețea umană există, nu e ceva despre care se vorbește în șoaptă, iar cântecele păsărelelor mereu au să aducă pacea și liniștea pe care o căutăm cu toții. Iar Henry, eroina noastră, este o fetiță care știe că într-o lume dominată de întuneric, o scăpărătură de chibrit are să lumineze, cu putere, întreg Universul romanist. Ah, da, ce vreau să mai spun este că romanul are o oarecare, minimă, tentă de fantasy, pentru că la un moment dat ajungi să-ți pui niște întrebări referitoare la veridicitatea anumitor situații (deși întreaga poveste este spusă în manieră subiectivă, și-anume prin ochii lui Henry). Dar, în sfârșit, se dovedește a fi o carte care ne vorbește, cu atâta căldură, cu atâta lirism, cu atâta emoție, despre firea umană și despre ceea ce, în convingerea noastră și înlăuntrul nostru, suntem: speranță, iubire, pace.

„Cicatricele de pe piele spun doar începutul poveștii. E mult mai greu să vorbești despre cicatricile pe care nu le poate vedea nimeni.”

Vreau să le mulțumesc mult, mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte. Nu știu, îmi dau seama din ce în ce mai mult că la ei găsesc o mulțime de cărți care-mi sunt pe plac, dintr-o mare versatilitate de genuri. Cartea Secretul din Pădurea Privighetorii, de Lucy Strange, o găsiți AICI. Vă recomand, cu tot dragul, să aruncați o privire și pe site-ul lor, deoarece au o mulțime de apariții și cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac; eu deja am pus ochii pe câteva și abia aștept să le citesc. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos și bun!