Care e diferența dintre un copil și un laptop?, de Cristian Presură - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: în afara colecțiilor

Domeniu: eseistică, știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 284

Anul apariției: 2020

„Foaia de ceapă s-a dat la o parte, scoțând la iveală o alta. De aceea, realitatea este un fel de «ceapă» care își scoată la iveală «foile» (teoriile), rând pe rând.”

Cristian Presură s-a născut în 1971 la Voineasa şi a urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale s-au concretizat în lucrări publicate în reviste de specialitate: Physical Review B, Physical Review Letters şi Science. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda. S-a specializat în domeniul senzorilor medicali. Împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. A publicat mai multe zeci de lucrări şi brevete de invenţie. Cristian Presură are o activitate intensă de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind articole pentru ziare, reviste și televiziune. Este autorul cărților Fizica povestită (Humanitas, 2014) și O călătorie prin univers (Humanitas, 2019). Poate fi urmărit săptămânal cu un nou video pe canalul de youtube „Fizica cu Cristian Presură”.

„Cineva care privește critic Bilbia o face pentru că mintea lui o cere, iar cineva care se adâncește în rugăciune o face pentru că inima lui o cere. Înainte de a deveni ce vrem să devenim, suntem ceea ce suntem.”

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice. „Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“  

„Ca să aflu ce sunt, am părăsit lumea fizicii și am intrat în lumea neuroștiințelor. Curios, eu nu mă definesc prin simpla sintagmă «a fi», ci mai degrabă prin a fi «ceva».”

După cum bine știți, sunt un mare fan al cărților de non-ficțiune care abordează teme științifice - o fi din cauza (sau datorită, mai bine spus) domeniului de care ține facultatea pe care o urmez, o fi din cauza faptului că mereu mi-au plăcut științele exacte, mereu mi-a plăcut să știu cum funcționează ceva, de ce funcționează așa. O fi din cauza faptului că, pentru mine, orice lucru are o explicație, un mecanism fundamental după tiparele căruia funcționează, orice poate fi definit drept o suită de interacțiuni fizice, axiome matematice, cumul de elemente chimice și așa mai departe? Se prea poate. Mereu mi-a plăcut literatura științifică de popularizare - adică acea literatură de domeniu care încearcă, pe cât posibil, să se adreseze întregii mase de oameni, chiar și neinițiate, folosind un limbaj cât mai pe înțelesul tuturor și, pe cât posibil, lipsit de (multe și abundente) elemente de jargon - acel limbaj specific anumitor categorii sociale (avocați, biologi, medici, geneticieni șamd). Cartea de față se înscrie într-o astfel de scriere, deși, trebuie să recunosc, deși sunt deja - să spun așa - un inițiat, n-am putut să nu-mi prind urechile la un moment dat, mai ales atunci când am avut de-a face cu teorii și fragmente legate de mecanica, superpoziția și gravitația cuantică (cu alte cuvinte, fizica cuantică); deși manifestă un interes extraordinar asupra mea, mi-s încă, din păcate, greu accesibile. Ceea ce nu-i nicio problemă - am oricând timă să mă interesez și să studiez mai mult în vederea „luminării” mele. Iar cartea de față a fost un impuls necesar de care aveam nevoie, știind că, deja, îmi oferă baza pe care să clădesc, în continuare, un frumos tabernacul științific.

„(...) Privind la microscop creierul, am descoperit decizii mecanice în avalanșă, una după alta, și nicidecum un «suflet» în spatele căruia se află aceste decizii. Nu există suflet, nu există un «eu», dragostea pe care o simțim este o iluzie, în sensul că e doar o descărcare electrică în neuroni, așa cum e și cea a norilor.”

Mi-a plăcut nespus de mult cartea domnului Cristian Presură, pe care îl știam deja de pe Youtube, mai noi și de pe TikTok, platforma aceea de socializare - sau ce-o fi ea - pe care găsești orice vrei și orice nu vrei, dar care deseori se dovedește a fi și extrem de educativă și utilă. Cartea aceasta, Care e diferența dintre un copil și un laptop? are drept „scop” (mult spus, „scop”) suprinderea nu doar a gândurilor și percepțiilor lui Cristian Presură, ci și a convingerilor și credințelor sale privitoare la religie, fizică, neuroștiințe. Bineînțeles, pot spune, cu sinceritate, că am plecat din această lectură cu un enorm și efervescent bagaj de cunoștințe, m-am bucurat extrem de mult să aflu lucruri noi, să-mi reamintesc lucruri pe care deja le știam. Să descopăr alte păreri, alte teorii, să aprofundez anumite aspecte care, pentru mine, „scârțâiau” și nu reușeau să stea în picioare. Știam că are să fie o carte care mă va purta într-o călătorie frumoasă prin Universul acesta nemărginit și infinit, ale cărui limite încercăm, tot mai mult, să le cunoaștem și să le atingem, când însuși Universul continuă să se întindă, datorită energiei întunecate care sălășluiește liberă prin cotloanele sale; cu toate acestea, expansiunea metrică a Universului nostru este un fel de „expansiune intrinsecă”, modificându-se scara spațiului în sine, întrucât Universul nu se extinde „în ceva”, deci nu necesită un spațiu suplimentar pentru a-l ocupa „în afara” acestuia care, bineînțeles, deja există. Nu știu, mi se pare ceva magic și uluitor ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim, la fel de magic cum mi se pare și că fizica - deși are limitările sale, pe care chiar și Cristian Presură, fizician la origine, le acceptă - poate explica multe dintre mecanismele lumii în care trăim. Este nevoie doar să-i descoperim frumusețea. 

„(...) Primul lucru pe care am învățat să-l accept, ca fizician, este tocmai opusul motivului pentru care am început studiul fizicii: nu știu care e adevărul «ultim». Paradoxal, tocmai fizica este cea care m-a învățat că tot ce am este o imagine sau alta a realității, ca și cum m-aș uita printr-un geam mai mult sau mai puțin deformat. Ce este cu adevărat realitatea se află dincolo de geam, și, cel mai probabil, la mare depărtare de mine. Nu știu ce este cu adevărat lumea.”

Mi-a plăcut extrem de mult abordarea privitoare la ideea de qualia - filozofii moderni (David Chalmers, spre exemplu, profesor la Universitatea Națională Australiană, specializat în filozofia minții, care a formulat și „problema grea a conștiinței”) consideră că qualia este o formă a ceea ce simțim. Să zicem, nu știu, o durere de măsea are acea „calitate” care se adaugă faptului că avem ceva material (creierul, interconectarea neuronilor, sinapsele, mediatorii chimici șamd) ce poartă informația acestei dureri. Cum se simte durerea, dacă nu, hm, „dureroasă”? Cu alte cuvinte, qualia înseamnă, în cazul nostru specific, „simțirea durerii sub formă de durere”. Materialiștii, pe de altă parte, neagă acest concept, întrucât atomii „nu simt” durerea. Qualia este calitatea unor semnale neuronale de a traduce un influx nervos sub formă de durere. În esență, așa cum și Cristian Presură o spune, „materialiștii sunt adepți ai behaviorismului”: simțim durerea unei măsele, deci vom merge la un stomatolog, nu-i așa? Sau, funcție de cazul specific, o tratăm... cum neaoș știm! O durere de măsea este o experiență subiectivă, în mare parte, iar qualia (din latinescul quāle, care s-ar traduce „de ce tip?”) definește calitatea subiectivă a unei experiențe conștiente. Da, mă doare o măsea, dar durerea mea (cea experimentată, cea care „mă doare”) e extrem de posibil să fie foarte diferită față de durerea ta (cea care „te doare”). Este un mod specific de a experimenta ceva, de multe ori incomplet și imposibil de descris în cuvinte. 

„(...) Pot accepta ca eu să nu fi fost, însă nu pot accepta ca nimic să nu fi fost deloc, nici măcar ideea de existență! Lipsa completă a lumii, lipsa totală a existenței și a noțiunii de existență, înseamnă pentru mine durere. Astfel de exerciții îmi arată cât de greu ne va fi să descoperim cum poate apărea ceva din nimic - desigur, dacă această întrebare își are sens. Ar trebui să mulțumesc nu faptului că eu exist, ci faptului că există ceva dincolo de mine.”

Cine suntem? De ce suntem? Unde mergem? Cum am ajuns aici și în ce direcție se îndreaptă omenirea? Cartea domnului Cristian Presură este una extrem de complexă, extrem de bine scrisă și cercetată. Nu pot decât să fiu bucuros că, în sfârșit, avem literatură științifică de calitate, accesibilă, și sper doar că această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Deși, dacă ești genul meu de cititor, citind o astfel de carte, da, ajungi în cele din urmă să găsești multe răspunsuri, dar ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta mă incită nemărginit de mult, deoarece îmi plac cărțile care mă antrenează și mă soliticită, care-mi dau de gândit, care mă luminează și-mi lărgesc orizontul cultural, îmi deschid ochii și, multilateral, mă ajută să evoluez și să mă dezvolt. Stăteam și mă gândeam, în timp ce citeam, ce n-aș fi dat ca și cursurile de la facultate să fie la fel scrise, cu exemple atât de frumos explicate, practice, pe înțelesul nostru, și nu o înșiruire nesfârșită de cursuri, teorii, scheme exhaustive și greu de înțeles și așa mai departe. „Cum de poate exista ceva” - „problema grea a realității. „Cum de se poate simți ceva?” - „problema grea a conștiinței”. „Chiar dacă nu ne putem imagina răspunsurile”, spune Cristian Presură, avem tot dreptul din lume să încercăm să răspundem al ele, să bănuim, să credem, să speculăm și să creăm teorii. Să avem încredere în fantezia minții. Că, până la urmă, așa s-au descoperit răspunsuri la cele mai frumoase întrebări ale lumii - poate din pură întâmplare, poate dintr-o sclipire de geniu, stând sub un copac, observând pilonii de susținere ai unui pod. Nu știi de unde are să răsară inspirația, niciodată.

„(...) Dacă lumea aceasta ar fi fost nimic, atunci nimic nu ar fi putut apărea în veci, pentru că nu exista nici măcar posibilitatea să apară ceva.”

Suntem oameni limitați, dar înzestrați cu o putere uimitoare de a ne imagina lucruri, de a specula, de a bănui și de a presupune. Lumea de astăzi, cu siguranță, nu va fi aceeași în câțiva zeci de ani. Numeroase întrebări de moment, aparent fără răspuns, își vor găsi răspunsurile cândva în viitor. Poate ni se vor considera răspunsuri banale. Poate, dimpotrivă, aceste întrebări se vor transforma în întrebări și mai mari, și mai persistente. Se vor descoperi mecanisme noi, se vor inventa lucruri noi. Dar legile fizicii, legile Universului întotdeauna vor rămâne aceleași. Putem defini lumea aceasta doar prin câteva teorii fundamentale, toate supuse entropiei, dezastrului, haosului. Alături de Sam Kean, Dawkins, Rutherford, îl adaug în biblioteca mea și pe domnul Cristian Presură, cu a sa carte Care e diferența dintre un copil și un laptop?, mulțumit că am citit o carte bună, o carte care m-a antrenat și mi-a fost prieten câteva zile. Am recomandat-o, de atunci, cu mult drag tuturor celor care știu că-s pasionați. Am primit și câteva feedback-uri, și, la fel ca mine, și alții s-au pierdut în ceea ce privește partea de fizică cuantică. Dar, nu-i bai, și credeți-mă pe mine: s-au iscat niște discuții tare faine atunci când ne-am întâlnit unii cu alții. Deci, pentru Cristian Presură, încă un motiv să-mi fi plăcut cartea - aduce oameni împreună și scoate ce-i mai plin de patos din ei. Le mulțumesc mult celor de la Editura Humanitas pentru acest exemplar; îl găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!