Florile pierdute ale lui Alice Hart, de Holly Ringland - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 376

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere: Sînziana Dragoș

„(...) A scos prima carte pe care a atins-o și a zâmbit când a văzut ce era. O adevărată mângâiere. A apucat-o cu ambele mâini, bucurându-se de forma ei solidă, cu marginile drepte demne de încredere, de mirosul său de hârtie, de povestea ademenitoare, de coperta cartonată cu imginea pe care o studiase ore în șir - a unei fete care avea același nume cu ea și care se rătăcise pe un tărâm vrăjit, dar care reușise totuși să-și găsească drumul înapoi spre casă.”

Holly Ringland a avut o copilărie fericită, bucurându-se de florile din grădina mamei sale de pe coasta estică a Australiei. Interesul pentru povești și mai ales pentru cultură i-a fost trezit de la vârsta de nouă ani, când familia ei a făcut o călătorie cu rulota prin numeroase parcuri naturale din America de Nord. După împlinirea vârstei de 20 de ani, a lucrat patru ani într-o comunitate izolată de indigeni din zona deșertului australian, în rezervația Uluru-Kata Tjuta National Park. În anul 2009 s-a mutat în Anglia, obținând un master în scriere creativă la University of Manchester în 2011. A predat scriere creativă la Lancaster University și pentru femei din închisori. Eseurile și proza sa scurtă au apărut în mai multe publicații literare și antologii, printre care TEXT Journal, The Griffith Review și UWAP’s Desert Writing. Publicat în 2018, primul său roman, Florile pierdute ale lui Alice Hart (The Lost Flowers of Alice Hart; Humanitas Fiction, 2020), s-a bucurat de succes internațional, fiind tradus în peste 30 de țări. Un serial TV pe baza lui este în curs de realizare. Romanul a câștigat General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards 2019 și este nominalizat la International Dublin Literary Award 2020. În prezent, Holly Ringland trăiește atât în Marea Britanie, cât și în Australia.

„- Ascultați-mă toate! Ea este Alice. Alice, ele sunt Florile.”

Deși este o cititoare împătimită, Alice nu a fost niciodată într-o bibliotecă și e sigură că toate cărțile cresc în grădini, asemenea florilor iubite ale mamei sale. Dar în ziua în care se aventurează dincolo de lanul de trestie de zahăr care se înalță ca un zid între ea și lume, descoperă un oraș și o bibliotecă, dându-și seama că e posibilă și o altfel de viață. Ar vrea să nu mai asiste la scenele violente de acasă și să uite de frica paralizantă când mânia propriului tată se îndreaptă asupra ei. Nu își imaginează rădăcinile profunde ale acestui sentiment ce o va însoți mulți ani, până în ziua în care va reuși să facă pace cu trecutul. Al său și al unui lung șir de femei abuzate despre care află la ferma Thornfield a bunicii June, unde se cultivă flori australiene. După ce în familia sa are loc o tragedie care lasă urme adânce, Alice Hart, în vârstă de nouă ani, trebuie să părăsească tot ce cunoaște pe malul oceanului și să locuiască împreună cu bunica ei la o îndepărtată și neobișnuită fermă de flori: Thornfield. Traumatizată de ceea ce i s-a întâmplat, Alice se cufundă în muțenie, dar învață un limbaj misterios care îi alină suferința și îi stârnește curiozitatea: limbajul florilor australiene.

„La celălalt capăt al mesei de lucru se afla o cărțulie legată de mână. Alice s-a îndreptat spre ea. Cotorul rupt îi fusese reparat de multe ori, legat cu nenumărate panglici roșii. Pe copertă, lângă niște flori roșii, care arătau ca niște roți de tors, scria cu litere de mână, aurite, șterse: Limbajul Thornfield al florilor autohtone australiene.”

Voi începe această recenzie prin a vă spune cât de mult mi-am dorit să citesc această carte, cât de multe păreri bune am auzit despre ea și cum, de asemenea, mi-am cumpărat-o la un moment dat însă, înainte de a o citi, am împrumutat-o cuiva care a făcut-o uitată și care, nici până în ziua de astăzi, nu mi-a mai înapoiat-o. Ceea ce, evident, nu e o problemă - faptul în sine nu este despre mine -, fiindcă mă gândesc că, cel mai probabil, persoanei respective i-a plăcut atât de mult cartea, încât s-a decis să și-o însușească pe deplin. Și spun asta pentru că, la rândul meu, pot spune că această carte este una dintre cele mai subtile, cele mai frumoase, cele mai elegante cărți citite vreodată. Este o carte de un rafinament anume, care te cuprinde și te-mbrățișează pe măsură ce înaintezi în lectură, pe măsură ce descoperi povestea splendidă a splendidei Alice Hart, un copil care devine, în fața ochilor noștri, femeie, care se regăsește și care, încetul cu încetul, în această lume a naturii, în această creație parfumată a divinității, își redescoperă interiorul cognitiv, își redescoperă rădăcinile care-o împământează într-o lume în care ne tragem seva, identitatea, din cei ce-au fost înaintea noastră și care și-au dus viața pentru cei ce au urmat. O carte, într-adevăr, de o efervescență metaforică desăvârșită, care îți luminează sufletul și îți lasă un gust dulce-amărui - deci, o carte memorabilă, cel puțin pentru mine.

„- Ce noroc pe tine că ai găsit locul ăsta, și odată cu el ți-ai descoperit și povestea, Alice! Ce noroc să ai ocazia să afli de unde te tragi și unde ți-e locul!”

Când am postat pe pagina mea de Instagram faptul că m-am apucat de ea, foarte multă lume a fost curioasă de cum o să mi se pară. În aceeași măsură, foarte multă lume mi-a spus că este o carte excepțională, că au avut așteptări mari de la Florile pierdute ale lui Alice Hart, așteptări care bineînțeles că au fost atinse, ba chiar depășite. Citind-o, vă pot spune că, da, chiar mi-a întrecut toate așteptările. Uneori, când mă antrenez într-o lectură, știu încă de la început că o să-mi placă; în aceste cazuri, rareori intuiția aferentă m-a dezamăgit. Așa mi s-a întâmplat cu romanul lui Holly Ringland - am știut că o să-mi placă, puteam să fac pariu cu cineva în ceea ce privește experiența mea cu acest roman, pariu pe care l-aș fi câștigat, în cele din urmă. O carte pur și simplu splendidă, în care Alice, eroina noastră într-o măsură tragică, redescoperă lumea în care trăiește prin intermediul florilor, prin intermediul naturii. Acolo unde cuvintele nu-și mai au locul, nu-și mai au puterea, nu mai rămân decât florile cele care pot spune secrete, pot transmite emoții pe care omul, în zbuciumul său, nu poate să le livreze, nu poate să le spună. Atunci când înveți limbajul florilor, de fapt înveți limbajul iubirii, al iertării, al pasiunii și al durerii, înveți limbajul sui generis, ancestral, când poate nu ne-nțelegeam prin cuvinte, prin propoziții articulate, dar natura era limbajul originar, limbajul pe care-l puteam vorbi cu toții și care spulbera orice bariere sociale, lingvistice - florile de plumeria, de flanelă, de bruonnia albastră, clopoțeii galbeni, crinul de râu, eucaliptul roșu de râu, punguța cu spini, cupa de aramă, maireana, imortela portocalie, toate acestea sunt emoții, sunt stări, sunt sentimente, reiterând profunzimi umane pe care cuvintele n-ar putea să le contureze. Aducând la lumină puterea și infinitul a ceea ce ne înconjoară și, cu brațele deschise și calde, ne primește cu nemărginită bunăvoință: natura.

„(...) Ori de câte ori Alice se gândise să o întrebe pe June despre astfel de lucruri, tăcerea a fost o alegere mai ușoară. Tăcerea și florile. Uneori, obișnuia să i le lase pe masa de lucru a lui June. Un mănunchi de flori violet: Îți simt bunătatea. Un buchet de crini cu beteală: Le intri tuturor în voie.”

Pe măsură ce te-aventurezi în acest roman, descoperind povestea lui Alice, îți dai seama că gândurile ei din primele pagini capătă înțelesuri extrem de puternice: „(...) deși i-au trebuit douăzeci de ani ca să-și dea seama de asta: viața este trăită pe măsură ce mergi înainte, dar e înțeleasă doar privind înapoi”. Pentru a-și înțelege originile, pentru a aprinde o lumânare de ceară în întunericul a ceea ce s-a întâmplat între mama și tatăl ei, Alice este nevoită, cu durere, să privească în urmă, să aștepte răspunsuri care par că nu vor mai veni niciodată și care, de altfel, au să pună și mai multe întrebări. „O mulțme de întrebări nu se lăsau rostite. De ce mamei ei îi veneau cuvintele ușor doar atunci când îi spunea povești despre alte meleaguri, din alte lumi? Dar din lumea lor, cea în care trăiau? Unde se ducea când privirile i se pierdeau în depărtare? De ce nu putea și Alice să meargă cu ea? (...) O urma tăcută pe mama, pe măsură ce-și umplea buzunarele cu flori”. De o delicatețe profundă, de o profunzime magistrală, romanul acesta ne vorbește și despre limitarea noastră, despre zbuciumurile interioare, toate acele întrebări firești care, deseori, ne macină pe interior, poate ne aduc în pragul disperării. Vorbește despre fragilitatea ființei, despre cât de sublim este omul și cât de fictiv, cât de ascuns este acesta. Încercând să-și depășească orizontul („Viața ei se limita la marginile gospodăriei lor: de la grădina mamei până în locul unde începea lanul de trestie și până la golful unde marea făcea o buclă. Ea nu avea voie să se aventureze mai departe, mai ales dincolo de locul unde aleea care ducea la casa lor se întâlnea cu drumul spre oraș), Alice Hart va descoperi că lumea nu este făcută din cataif însiropat și vată de zahăr, ci este o lume a durerii, o lume a secretelor, a zbuciumului, în care fiecare își caută cuibul, fiecare își caută rădăcinile și încearcă să-și înțeleagă, pe deplin, originile și sufletul.

„(...) Thornfield devenise esența vieții ei. Limbajul florilor devenise limbajul pe care se bizuia cel mai tare.”

Însăși de la începuturile vieții lui Alice Hart, o magie parcă a fost aruncată asupra acesteia: fata va fi capabilă să învețe și să vorbească limbajul elegant al florilor: „- Când mă aflam în camioneta tatălui tău în noaptea când te-ai născut, tocmai li se deschideau larg florile pe marginea drumului. Mi-aduc aminte că i-am văzut înforind în toiul furtunii”. În fragment, este vorba de florile crinilor de furtună - simbol al speranței, al binelui ce poate izvorî din greutăți. De altfel, romanul este extrem de metaforic, aproape liric, de o efervescență stilistică aparte: fiecare capitol începe cu descrierea unei anumite flori (ecologia, morfologia acesteia, deseori și modul de înmulțire, întrebuințările practice), dar ceea ce este și mai palpitant și interesant este faptul că, în cele din urmă, fiecare descriere se răsfrânge asupra destinului eroinei noastre, Alice Hart. Astfel, dacă ești atent - și binevoiești să-ți acorză răbdarea necesară - poți chiar să bănuiești devenirea acestuia doar din descrierile respective. Mie, unul, mi s-a părut extrem de originală această abordare, mi-a plăcut mult să las frâu liber imaginației mele și să-ncerc să duc povestea mai departe, singur, înainte de a citi întreg capitolul. A fost ceva ce mi s-a părut absolut încântător și care, iarăși, cu riscul de a mă repeta, mi-a transmit o eleganță desăvârșită.

„(...) Viața și poveștile altora o făcuseră mereu să se asocieze cu albastrul. Ca ochii tatălui său. Ca marea. Ca rochia domniței Alice. Culoarea orhideelor. A cizmelor ei. A reginelor din basme. A pierderii. Dar inima sa era roșie. Așa fusese întotdeauna. Culoarea focului. A pământului. A sângelui, a curajului.”

Sincer, nu știu ce aș mai putea să spun. Este o carte completă, să spun așa, o carte care mi-a oferit de toate și nu m-a plictisit nici măcar o singură secundă. De fiecare dată după ce o lăsam, mă întorceam la ea cu o bucurie enormă. Voiam să am iar partea de acea lectură care să mă poarte ca într-un vis frumos, să-mi ofere pace și liniște, să-mi lumineze sufletul și să-mi dea speranță, curaj, să-nvăț și eu limbajul sublim și subtil al florilor australiene, limbajul acesta care ia locul cuvintelor și nu lasă loc de subînțelesuri sau îndoieli, limbajul acesta care mi s-a părut atât de frumos reiterat, atât de bine gândit și atât de emoționant. Florile pierdute ale lui Alice Hart chiar este un roman aparte, este un roman diferit, plin de povești din care oricine ar putea învăța, plin de emoție, profunzime, cu personaje memorabile, extrem de bine construite, alcătuite din lumini și umbre, zbuciumate, misterioase și atât, atât de bune la suflet. Cu siguranță, un roman care îmi va rămâne mult timp în suflet și pe care îl recomand, oricui, cu cel mai mare drag. Sunt sigur că veți fi având parte, dacă îl veți citi, de o lectură la fel de impresionantă și mișcătoare, așa cum am avut-o și eu. Cartea o găsiți la prietenii dragi de la Editura Humanitas Fiction, AICI, și le mulțumesc enorm pentru extraordinarele și diversele titluri pe care ni le pun la dispoziție, în traduceri de calitate și convingătoare. Vă doresc doar lecturi pe placul vostru și sunt tare, tare curios dacă ați citit această carte.