Un râu lung și luminos, de Liz Moore - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 576

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere: Carmen Ion

„(...) Lumea a devenit un loc ciudat.”

Liz Moore este autoarea apreciatelor romane The Words of Every Song, Heft și The Unseen World. După publicarea primei sale cărți, Liz a obținut un masterat în ficțiune de la Hunter College. Locuiește în Philadelphia, predă scriere creativă la Temple University și este laureată a Medici Book Club Prize, Philadelphia’s Athenaeum Literary Award și Rome Prize in Literature.

„Sunt agitată toată dimineața. Creierul îmi transmite încontinuu semnale către corp: Ceva e în neregulă. Ceva e în neregulă. Ceva e în neregulă.”

Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependentă de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legătură dintre familie și destin.

„În subconștient, mă aștept din clipă în clipă ca de la dispecerat să vină vestea găsirii unui alt cadavru. Și mă aștept pe jumătate să fie al lui Kacey. În fapt, mi-e greu să nu mi-o imaginez pe Kacey moartă atunci când mă gândesc la ea, doar am văzut-o moartă de atâtea ori mai mult decât vie.”

Impresiona(n)t? Nu, nu prea. Emoționat? Într-o măsură nu prea apreciabilă. Plictisit? În cea mai mare a timpului? De ce? Deoarece, pentru Dumnezeu, cât de multe așteptări aveam de la această carte care are o copertă pur și simplu sublim de frumoasă! Of, chiar stăteam și mă gândeam, după ce am terminat-o, de ce a trebuit să am așteptări atât de mari care, în cele din urmă, să nu fie atinse sau depășite și care să mă facă să dau doar trei steluțe acestei cărți?! Până și titlul îmi place mult de tot, iar de copertă nici nu mai zic - are ceva ce mă atrage și mă face să vreau să citesc, numaidecât, cartea. Totuși, am fost dezamăgit într-o mare măsură, deoarece mi s-a părut greoaie, nu prea convingătoare, și mi s-a părut că povestea putea foarte ușor să fie îmbinată în maximum trei sute și ceva de pagini, nicidecum aproape șase sute: multe lucruri mi s-au părut de umplutură, deloc relevante pentru desfășurarea acțiunii și, în cele din urmă, deznodământul tuturor situațiilor. În fine - o carte care poate avea potențial sau care, dimpotrivă, la potențialul presupus, doar atât a avut de oferit.

„Ajunge! îmi jur. Ajunge! Trebuie să termin cu toate astea! Kacey are viața ei, e treaba ei ce face cu ea. Nu a mea.”

Într-adevăr, nu este un mistery care să te țină la modul „văleu-văleu”, adică să fii surescitat de toate întorsăturile de situație care au loc, deloc previzible și greu de imaginat, chestii de genul ăsta. E mai mult un fel de roman polițist, niște investigații pe-acolo, probe, bănueili, tam-nisam, puțin pericol, niște cadavre, iarăși bănuieli, niște înregistrări video și așa mai departe. Totuși, ce mi-a plăcut într-o măsură a fost faptul că este, într-o măsură, o carte destul de profundă, care vorbește de legăturile dintre oameni, oameni care și-au pierdut căile dar care, cândva, au fost legați nu doar prin sânge, ci prin amintiri și intimitatea căminului în care au crescut - evident, vorbesc despre Mickey și Kacey, cele două surori ale căror drumuri s-au despărțit, iar una dintre ele a ales acea cărare în care moartea, prin supradoză, poate surveni oricând. Drogurile, narcoticele, un subiect tabu pe care, în cartea sa, Un râu lung și luminos, Liz Moore se decide, cu curaj, să-l abordeze. Mi-a plăcut această perspectivă, această idee - dar execuția m-a lăsat puțin cam rece. Nu zic că-i o carte oribilă, c-aș minți, dar e o carte care n-a reușit să mă convingă așa cum aș fi vrut. Care parcă ar fi putut promite mai puține și oferi mai multe!

„(...) Îmi era mai teamă de adevăr decât de minciună. Adevărul putea să schimbe situația în care mă aflam. Minciuna era statică. Minciunea însemna pace. Îmi convenea să trăiesc în minciună.”

Totuși, i-am dat trei steluțe, ceea ce nu-i puțin. Cred că, iarăși, atmosfera cărți mi-a plăcut destul de mult, sincer să fiu. M-am simțit prins acolo, în Philadelphia, alături ce polițiști, alături de investigații, încercând să caut piste și dovezi, încercând să fac bănuieli și să trag concluzii (evident, ca întotdeauna, departe de a fi adevărate). Cărțile de genul strânesc în mine un spirit detectivist, să spun așa - un spirit care totuși ar fi fost mult mai înflăcărat acum câțiva ani, când obișnuiam să citesc cărți polițiste mult mai des, cu mai multă pasiune. Acum, sincer, rar dacă mai abordez acest gen (la modul exclusivist, că citesc și thrillere care au și o parte de roman polițist în compoziția lor), și-atunci când o fac vreau să fie ceva care să mă dea pe spate, să mă șocheze, să-mi stârnescă stări de tot felul. Și să mă poarte de-a lungul lecturii ca într-un roller-coaster de „întorsături de situații și chestii total neașteptate”. Nu, n-am avut parte de-așa ceva, și n-aș fi vrut să fie acea carte care să nu-mi ofere ceea ce vreau; chiar aveam așteptări mari, mari de la romanul lui Liz Moore. Plus că încă am rămas cu niște lacune privitor la anumite aspecte, dar, sincer, nici nu mă interesează ce și cum, având în vedere că, în cele din urmă, n-a fost cartea care să mă dea pe spate.

„Pentru prima oară în viața mea, spun adevărul, tot adevărul. Iar după aceea, cei doi se retrag.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece cred că am atins toate punctele despre care am vrut să vorbesc. Dacă ați citit cartea, sunt curios ce părere aveți despre ea. Mai știu persoane care au citit-o și care, de altfel, într-o măsură îmi împărtășesc aceeași părere dar, pe de altă parte, chiar apreciază romanul lui Moore. Cred că asta-i și partea faină, de fapt, faptul că suntem cititori diferiți și că, evident, apreciem cărțile într-un mod diferit; literatura e subiectivă, deci conflictele de interese, din acest punct de vedere, nu trebuie să existe. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru această carte, Un râu lung și luminos, de Liz Moore, pe care o găsiți AICI. Să aveți lecturi cu spor și doar pe placul vostru!