Gena sportivă, de David Epstein - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Număr de pagini: 496

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Crăciun

David Epstein deține titlul de master în științele mediului. A colaborat cu Sports Illustrated, unde a scris despre știința sportului, medicină și sporturi olimpice. Reportajele lui de investigație se numără printre cele mai citite. Un alergător pasionat, a fost medaliat împreună cu echipa de atletism a Universității Columbia după ce au participat la campionatul colegiilor de pe întreaga Coastă de Est. Aceasta este prima lui carte. Locuiește în Brooklyn.

„Nimei nu se naște cu abilitățile anticipatorii care îi sunt necesare unui sportiv de elită.”

Dezbaterea este tot atât de venerabilă pe cât sunt competițiile fizice. Sunt ciudățenii genetice, trimise pe Pământ ca să domine sporturile lor, staruri precum Usain Bolt, Michael Phelps și Serena Williams? Ori sunt pur și simplu niște oameni normali, care și-au depășit limitele biologice prin pura forță a voinței lor și antrenându-se obsesiv? În această controversată și captivantă explorare a succesului sportiv și a așa-zisei reguli a celor 10 000 de ore, David Epstein abordează marea dispută natură versus educație și urmărește până unde a reușit să ajungă știința în rezolvarea ei. Bazându-se pe reportaje realizate de la Ecuator până dincolo de Cercul Polar, pe discuții revelatoare cu oameni de știință marcanți și campioni olimpici, precum și pe interviuri luate unor sportivi care au mutații genetice sau trăsături fizice rare, Epstein ne obligă să regândim însăși natura condiției atletice.

„E vorba despre software, nu despre hardware. Altfel spus, abilitățile perceptive ale sportivilor, printre care experții se deosebesc de diletanți, sunt învățate sau descărcate (ca un software) prin exercițiu și practică.”

Nici nu cred că mai este cazul să spun - iarăși - cât de mult îmi plac cărțile din Co-Lecția de Știință, publicate la Editura Publica, pentru că, sunt absolut sigur, am spus-o în fiecare recenzie a unei cărți citite din această colecție. Dar am să o repet: pur și simplu găsesc în ele, de fiecare dată, orice mi-aș dori să găsesc într-o carte care abordează un anumit subiect (fie el de genetică, medicină, fizică, biologie, chimie și așa mai departe), și ce-mi place extraordinar este nu maniera în care îmi sunt livrate informațiile - cu alte cuvinte, accesibile - ci faptul că, de fiecare dată, găsesc ceva care să mă intereseze, ceva absolut nou, ceva ce nu știam și care îmi stârnește interesul, determinându-mă astfel să vreau să știu mai multe, să aprofundez anumite aspecte, să caut diferite articole și cercetări referitoare la ceea ce mi-a atras atenția. Sau ceva ce, de asemenea, nu am înțeles - omul de știință, deseori, în căutarea diferitelor răspunsuri, ajunge să își pună și mai multe întrebări. De fapt, cred că ideea în sine constă în faptul că trebuie să accepți că nu știi nimic, iar atunci când descoperi ceva, trebuie să demonstrezi cu tărie că ceea ce ai găsit tu este de fapt greșit - și abia când nu ai reușit să demonstrezi că e greșit, ei bine, abia atunci poți obține validarea faptului că, într-adevăr, este corect ceea ce ai descoperit.

„(...) abilitățile aparent puse pe seama unor talente înnăscute nu sunt, de multe ori, nimic mai mult decât manifestările unor mii de ore de exercițiu.”

Citind Gena sportivă pot spune că am avut parte de o aventură extraordinar de fascinantă în domeniul sportului și al geneticii (nu cred că există genetică sportivă, dar mă voi referi în această recenzie la acest termen ca la știința care se ocupă cu studiu genelor implicate în stimularea diferitelor aptitudini și capacități sportive ale sportivilor, în principal, olimpici și de performanță). Și, de asemenea, n-am putut să citesc această carte fără să îmi pun neumărate întrebări și fără să abordez și alte articole referitoare la ceea ce Epstein scrie aici (deși, într-o mare măsură, deja mi-a livrat el toată informația de care am avut nevoie, nelăsând loc de interpretări sau chestii abstracte, care să nu îmi fi fost accesibile - popularizarea științei, de fapt, cam cu asta se ocupă, deși mi s-a întâmplat să citesc și cărți presupuse a fi popularizatoare de știință când, de fapt, presupuneau o inițiere anterioară destul de convingătoare). Din câte știu eu de la cursurile de genetică din facultate, expresia genotipului (adică a totalității genelor dintr-un organism viu) se traduce prin fenotipul unui individ - cu alte cuvinte, în principal prin înfățișarea sa (pentru că, evident, e observabilă ochiului), dar și prin carcacteristicile sale interne (echipament enzimatic, musculatura, expresia osoasă și așa mai departe). În aceeași măsură, știu că, undeva la 10%, expresia genotipului este influențată de mediu, de condițiile în care individul crește și se dezvoltă,de impactul pe care toate acestea îl pot avea asupra integrității organismului său. Ca un exemplu, să luăm exemplu a doi gemeni homozigoți (cu un genotip identic - îl vom nota G1) - îi vom nota B1 și B2. Să zicem că, la naștere, cei doi gemeni sunt separați: unul este dus în Siberia, celălalt, nu știu, în Formentera (le vom nota M1 și M2, de la „mediul de viață”) După mai mulți ani, deși genotipul lor este identic, vom observa următoarele fenotipuri (le vom nota F1 și F2): G1 (genotipul) + B1 (unul dintre gemeni) + M1 (mediul Siberiei) se vor concretiza în F1, iar G1 (genotipul) + B2 (unul din gemeni) + M2 (mediul Formenterei) se vor concretiza în F2. Ce concluzii putem trage? Bineînțeles, este evident: deși au genotipul identic, manifestarea fenotipică a acestuia este diferită - da, din cauza mediului în care aceștia trăiesc (și prin mediu nu înțelegem doar condițiile naturale, ci și predilecțiile gemenilor spre o anumită alimentație, sport, fumat - înțelegeți voi). Este același lucru aplicabil și la sportivii de performanță? Cu alte cuvinte, reușitele lor se datorează vreunui fel de trișare genetică - are x o genă care-l face să alerge mai rapid decât toți ceilalți, genă care le lipsește celorlalți? Mai putem vorbi de șanse egale? Ei bine, lucrurile-s puțin ciudățele.

„Au fost săritori care m-au învins când eram tânăr. Nu ai fi spus că voi fi campion olimpic. Totul se reduce la cele 10.000 de ore ale tale.”

S-au descoperit două variante de gene, anume ACE I/D și ACTN3 R577X, gene care au fost asociate de-a lungul timpului cu îmbunătățirea rezistenței (a anduranței sportive) și cu performanța legată de puterea fizică, însă totuși niciuna dintre acestea nu poate fi considerată vinovată pe deplin de performanțele susținute ale anumitor sportivi de talie mondială și olimpică. Testarea genetică a susceptibilității, spre exemplu, la leziuni, ar putea fi extrem de benefică în evitarea anumitor circumstanțe nedorite, însă există puține informații privitoare la asocierea prezenței (sau absenței) anumitor gene și, să zicem, predilecția de a te răni mult mai ușor în urma unei reacții fulger într-o probă de 100 de metri. Totuși, atât comunitățile științifice, cât și cele sportive recunosc faptul că, într-adevăr, factorii genetici, zestrea genetică, ar contribui la sporirea performanței atletice. Începând din 2009, mai mult de 200 de variante genetice specifice au fost asociate cu augumentarea performanței fizice, iar mai mult de 20 de variante au fost asociate cu statul de sportiv de elită - ideea de a prezice succesul (sau nu) atletic, prin testare genetică la copii, e destul de interesantă, nu-i așa? 

„Nu există nici măcar un genetician sau fiziolog care susține că munca intensă nu are importanță. Nimeni nu crede că olimpicii vin direct de pe canapea.”

Ei, bine, o fi, dar lucrurile sunt puțin diferite. Așa cum am spus, cred că o provocare primară în încercarea de a cuantifica sau descrie influența factorilor genetici asupra performanței atletice, este, de fapt, natura multifactorială a acesteia (a performanței sportive). Fiecare sport are cerințe fizice oarecum unice, care pot fi dramatic diferite între sporturi. Prin urmare, orice studiul al vreunei posibile influențe genetice asupra performanței respective ar trebui să ia în considerare, nu-i așa?, componentele de performanță presupuse de acel sport de interes. N-am să testez, genetic, viteza de reacție a încheieturii pumnului, să zicem, decât dacă sunt as în ping-pong. Și nici rezistența tendonului ahilean, dacă nu sunt vreun alergător demn de podiumul olimpic. Având în vedere sinergia acelor sisteme care trebuie să comunice între ele (musculo-scheletic, cardiovascular, respirator, nervos), performanța ateletică este într-adevăr una dintre, cu certitudine, cele mai complexe „trăsături umane”. Rezistența, forța și puterea sunt printre factorii principali care presupun o performanță atletică desăvârșită. Pe lângă acestea, există niște „componente suplimentare” (dar deloc neglijabile) care asigură o performanță atletică superioară: factorii cognitivi, precum și susceptibilitatea la leziuni, de care vorbeam mai sus. Astfel, iarăși, este esențial să ne amintim că mediul (frecvența antrenamentelor, dieta și alimentația, obiceiurile habituale) influențează, în mare măsură, aceste trăsături. „Antrenabilitatea” unui individ (răspunsul său la antrenamentele efectuate) este, de asemenea, oarecum dependentă de factorii genetici. Importanța relativă a mediului înconjurător variază, iarăși, foarte mult, și chiar între sporturi. Prin urmare, aș putea spune că statutul atletic de elită rezultă din interacțiunea unei combinații optime de trăsături fizice și mentale (da, așa cum probabil vă gândiți, determinate genetic, cu care ne-au înzestrat părinții noștri - și cei de dinaintea lor, și cei de dinaintea lor de dinaintea părinților noștri și tot așa) cu un mediu ideal, propice succesului atletic (pe care, ei bine, aici e partea interesantă - ni-l creăm noi, deci stă în propriile noastre mâini).

„Dobândirea abilității sportive nu se petrece decât în prezența în egală măsură a unor gene specifice, pecum și a unui mediu special și, de multe ori, genele și mediul trebuie să coincidă într-un anumit moment decisiv.”

Să ne mai gândim la niște lucruri: n-am să pot juca baschet, bineînțeles, dacă n-am o înălțime peste medie, ba chiar superioară, nu-i așa? Ei bine, înălțimea - destul de critică în ceea ce privește practicarea și excelarea în anumite sporturi - este foarte ereditară (foarte moștenită), undeva la aproximativ 80% din variația datorată factorilor genetici. În aceeași idee, tipul corpului, să-i spun așa (probabil ați auzit de mezomorf, ectomorf) este, iarăși, o caracteristică ereditară. Aceste somatotipuri - ectomorf sau mezomorf - sunt asociate clasic cu excelarea în diferite nișe sportive: ectomorf - sporturile „de putere”, iar mezomorf - sporturile de „anduranță”. Rezistența la răniri și capacitatea de regenerare sunt, de asemenea, factori critici în ceea ce privește o performanță optimă. În mare, au fost studiate două tipuri principale de leziuni în ceea ce privește riscul genetic: comoțiile cerebrale și tendinopatii - leziuni ce pot reduce dramatic timpul petrecut într-un antrenament. În plus, unele dintre ele pot duce la probleme recurente de-a lungul vieții (sportivii care au suferit comoții prezintă, deseori, mai multe anomalii cerebrale și un declin cognitiv mai accentuat odată cu îmbătrânirea, comparativ cu sportivii care nu au suferit o comoție cerebrală). Cea mai studiată genă în ceea ce privește incidența contuziilor, a leziunilor cerebrale este APOE. APOE are trei izoforme (alelele ε2, ε3 și ε4), iar alela ε4 este puternic asociată cu dezvoltarea maladiei Alzheimer. Pe baza acestei asocieri, mai multe grupuri de cercetători au început să evalueze asociererea alelei ε4 cu riscul de comoție cerebrală - dar cercetările nu sunt tocmai clare. Spre exemplu, boxerii care dețin alela ε4 sunt mai predispuși leziunilor cerebrale cronice - fapt ce se află în concordanță cu ideea că alela ε4 este o „alelă de risc”. Cu toate acestea, alții au concluzionat că nu există niciun risc crescut de comoție cerebrală la sportivii cu alela ε4 și genotipul APOE-ε4. Totuși, o variantă separată a APOE (G-219T) a fost asociată cu riscul dezvoltării comoțiilor cerebrale la sportivi, cu un risc de aproximativ trei ori mai mare. Bineînțeles, acestea sunt date care trebuie revizuite constant, înainte de a se trage concluzii, poate, pripite.

„Oamenii de știință moderni care au măsurat sportivi menționează în scrierile lor, uneori cu reticență, că aceste diferențe între tipurile corporale influențează performanța sporivă. Oamenii de științ au deseori grijă să sublinieze că un anumit tip corporal nu este superior în toate privințele, doar că se poate potrivi mai lesne într-o anumită nișă sportivă decât în alta.”

Sincer, ar fi extraordinar de multe de spus, însă am încercat să mă limitez, pe cât am putut, la niște aspecte care sunt ușor de înțeles. Da, performanța sportivă este ceva multifactorial, nu e determinat doar de înzestrarea noastră genetică. Modul în care ne trăim viața, modul în care ne alimentăm organismul, în care îl îngrijim și îl prețuim. Deprinderile noastre motrice pot fi oricând învățate, îmbunătățite, aduse la un nivel superior, maximal. Omul este capabil de extrem de multe, dar, evident, are și limitările sale. Trebuie să știm de unde să începem, cum să o facem, cum să parcurge, cât mai bine, un anumit drum, dar și unde să ne oprim, când să ne odihnim - să știm, de altfel, să ne bucurăm și de călătorie, nu doar de destinația pe care am atins-o. Gena sportivă chiar e o carte pe care v-o recomand cu mare drag - și nu neapărat dacă sunteți fani ai domeniului, ai sportului. Este o carte pe care aș recomanda-o, pur și simplu, oricui, fiindcă este accesibilă, savuroasă, și cuprinde informații extrem de interesante și chiar esențiale. Evident, aș recomandat-o mai ales celor care sunt interesați de domeniul sportiv și vor să afle mult mai multe legate de această „nișă”. Dar eu chiar am găsit-o extrem de bine scrisă și, după cum v-am spus, plină de aventuri. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru această carte, Gena sportivă, de David Epstein, pe care o găsiți AICI. Vă recomand cu mare drag să încercați cărțile din Co-Lecția de Știință, apărută la ei. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!