Dispăruți, de Leona Deakin - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2021

Traducere: Cristiana-Maria Toma 

Leona Deakin și-a început cariera de psiholog prin colaborare cu poliția din West Yorkshire. În prezent lucrează ca psiholog în domeniul resurselor umane și trăiește în Leeds împreună cu familia. Dispăruți este romanul ei de debut, primul din seria dedicată Augustei Bloom. 

„- Nu aveți nici cea mai vagă idee cu cine aveți de-a face, nu? șopti el.”

Roman ce și-a câștigat locul imediat în compania selectă a celor mai de succes thrillere psihologice. Patru oameni au dispărut. În locurile în care au fost văzuți ultima dată, sunt găsite felicitări cu ocazia zilei de naștere cu o invitație la joc. Polițiștii nu sunt îngrijorați. Ce poate fi înspăimântător la un joc? Dar familiile sunt disperate. Psihologul și detectivul particular Augusta Bloom, cu ajutorul colaboratorului ei, Marcus Jameson, fost angajat al Serviciilor Secrete, cercetează cu atenție viețile celor dispăruți și descoperă un lucru pe care aceștia îl au în comun. Acea trăsătură îi face cu adevărat speciali. Pe măsură ce sunt reclamate tot mai multe dispariții care au loc exact de ziua victimelor și sunt descoperite si invitațiile la joc, Augusta Bloom și Marcus Jameson intră într-o cursă contracronometru pentru a descoperi misterul disparițiilor și a-i aduce înapoi teferi și nevătămați pe cei pe care familia îi așteaptă acasă.

„Seraphine se pricepea să citească oamenii. Era chiar foarte bună la asta. Dar nu reușea întotdeauna să-i înțeleagă. De ce plângeau? De ce țipau? De ce alergau?

Așa că îi privea. Îi studia. Le copia comportamentul. Și apoi îi păcălea.”

Nu. Nu. Nu. Și iar nu. Cu siguranță, sincer să fiu, un roman pe care nu l-aș recomanda, în special persoanelor care sunt pasionate de acest gen literar, thriller. Eu, unul, mă dau în vânt după ele, îmi place să cunosc povești stranii, bizare, obscure, chiar sângeroase, care fac apel la imaginația mea atunci când vine vorba de descrieri dintr-alea oribile. Da, da, o fi ciudat, dar mi se pare că astfel de romane reușesc să aducă în lumina cititorului anumite aspecte care altfel i-ar fi inaccesibile (și care, cu certitudine, nici n-ar vrea să-i fie vreodată accesibile drept realitate). Și după ce citești mai multe cărți aparținând acestui gen, începi să ai anumite așteptări, nu te mai lași impresionat de orice cărticică ce se înscrie, să zicem, în această tagmă romanistă. Astfel, în cazul meu, având la activ zeci de cărți citite care m-au dat pe spate, romanul Dispăruți este chiar unul banal, după părerea mea (prin definiție subiectivă), care nu a reușit să mă convingă deloc și pe care l-am citit doar ca să-l termin, deoarece nici măcar finalul (care, deseori, se presupune a fi cel care dă peste cap toate așteptările cititorului), n-a reușit să îmi schimbe părerea. Și parcă-mi pare oarecum rău, că a mers destul de rapid și, sincer, aș fi vrut ca sfârșitul să fie unul nebunesc. Dar, na, chiar n-a fost!

„14 ani. La 14 ani ești încă un copil. Inocența începe să dispară puțin câte puțin: întâi Moș Crăciun și Zâna Măseluță; apoi afli că uneori oamenii sunt egoiști; ca apoi să realizezi că lumea este crudă. Copiii trebuie să se lepede de copilărie treptat, pentru ca mintea lor să se poată adapta. Atunci când inocența le este smulă cu brutalitate, în urmă rămân negare, furie și disperare.”

Nu am rezonat deloc cu acțiunea, a cărei intrigă ar fi fost mult mai interesantă dacă execuția ar fi fost mai bună. Am simțit că prea mult s-a insitat asupra anumitor aspecte care s-au dovedit a fi, cel puțin pentru mine, și pentru ceea ce urmăresc eu de la un thriller, absolut irelevante. Mi s-a părut că a mers încet (și nu mă refer la lectură, ci la acțiune), până să se ajungă în câteva puncte ceva mai interesante, mai alarmante, dramatice. Pentru mine, un thriller bun mă ține cu sufletul la gură într-un procent substanțial din carte, nu doar în câteva puncte și-atât. OK, e relevant, ca scriitor, să încerci să dai detalii legate de viața personajelor, astfel încât să le apropii (și) mai mult de cititor, să reușești să-l convingi de anumite aspecte, atitudini, emoții și chiar idealuri. Dar mi s-a părut că Leona Deakin nu mi-a livrat mai nimic esențial, ci doar niște întâmplări și gânduri randomice, care nu m-au atins cu nimic și nu, nu au reușit să mă convingă. Nici măcar Bloom nu mi-a plăcut, sincer, mi s-a părut totul mult prea sec și superficial, lipsit de o oarecare profunzime (care, iarăși, mi se pare că se potrivește extraordinar cărților din acest gen). Și am înțeles că acest roman este primul dintr-o serie dedicată Augustei Bloom, dar departe de mine orice gând de a mai încerca să citesc ceva semnat de Deakin. Nu. Un „erou” care nu m-a convins și de care nici nu vreau să mai aud. 

„Bloom prinse ideea, dar deocamdată nu știau cine se află în spatele jocului, și până nu aflau, toate tacticile erau inutile.”

Dar asta nu înseamnă că Leona Deakin nu ar putea să placă altor persoane. După cum am menționat deja, eu am citit multe cărți de acest gen. Și, bineînțeles, tind să fac diferite comparații - între personaje, între cum a fost valorificată intriga (care, după cum am spus, în Dispăruți este chiar interesantă), întorsăturile de situație, punctele cheie, chestii de acest gen - și, prin urmare, e normal să spun că o carte mi-a plăcut mai mult decât alta; astfel, pot cuantifica această plăcere subiectivă prin rating-ul de pe Goodreads, care în acest caz a fost de (doar) două steluțe. Eu zic că e OK, e absolut firesc să nu îți placă o carte. Iar rolul meu aici este de a împărtăși cu voi părerile mele legate de o anumită lectură, nu de a vă influența să (nu) o citiți sau ceva de acest gen. Cum părerea mea e una subiectivă, influențată de experiențele mele literare anterioare, e viabil ca vouă să vă placă o carte care mie nu mi-a plăcut, la fel de viabil cum este ca, la rândul meu, să nu-mi placă o carte care este foarte apreciată și populară. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc o carte extraordinar de apreciată de alți cititori, dar care pe mine să nu mă atingă deloc. Și, bineînțeles, și viceversa e valabilă.

„(...) Dutton descria un tipar comun pentru psihopați: fie că sunt sfinți sau păcătoși, acești oameni sunt mereu într-o cursă interminabilă către noi aventuri și mai antrenante decât precedentele.”

Nu mai sunt și altele de spus, am încercat să surprind exact ce am simțit eu citind acest roman. Cred că singura parte mai strălucită este faptul că e un roman care se citește rapid, nu e prea pompos, e accesibil și, chiar dacă nu alarmant și dinamic, are un stil expeditiv care te face să înaintezi în lectură. Eu nu l-am abandonat pentru că nu obișnuiesc să las cărți neterminate, fie că-mi plac sau nu. Dar cred că pentru cei care sunt neinițiați în genul thriller, este un bun pentru a începe. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura RAO pentru această carte, Dispăruți, de Leona Deakin, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o duminică relaxantă!