Idila hipnotizatoarei, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 544

Traducere: Monica Vlad

Liane Moriarty (n. 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima povestire, dar ține minte perfect primul contract: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. A debutat cu romanul Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney. De atunci, a mai publicat șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste 14 milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte, Ultima aniversare și Nouă străini.

„M-am gândit, ce viață frumoasă și liniștită trebuie să fie. Să stai în fiecare zi în această cameră extraordinară, scăldându-te în lumina aceasta mișcătoare. Fără e-mail-uri care să-ți umple ecranul calculatorului. Fără apeluri telefonice furioase care să-ți umple creierii. Fără întâlniri sau tabele. Îi puteam simți fericirea. Iradia din ea, dulceagă, precum un parfum ieftin; nu că ea s-ar fi dat vreodată cu un parfum ieftin. Am simțit gustul acru al invidiei în gură și am luat o bomboană de ciocolată ca să-l alung.”

Ellen O’Farrell practica hipnoza în cabinetul său amenajat într-o casă elegantă pe care a moștenit-o de la bunicii ei, aflată la malul mării. Are o viață împlinită, dar un istoric sentimental tumultuos. E împăcată cu asta, însă cochetează și cu ideea unei relații de lungă durată. Ceea ce o face să fie optimistă atunci când îl cunoaște pe Patrick. E atrăgător, singur, are o slujbă și, cel mai important, pare că atracția e reciprocă. Și vine momentul de care Ellen se teme cel mai tare: Patrick vrea o discuție serioasă. Pregătită pentru ce e mai rău, Ellen rămâne plăcut surprinsă: află că fosta iubită a lui Patrick îl hărțuiește. I se pare interesant că are o legătură amoroasă cu un bărbat atât de dorit și e nerăbdătoare să afle cât mai multe despre acea femeie. De fapt, i-ar plăcea să o întâlnească. Însă lucrul pe care Ellen nu-l știe este că întâlnirea lor a avut deja loc.

„În cele din urmă, hipnotizatoarea se lăsă pe spate în fotoliu, zâmbi și îmi zise:

- Și spune-mi, de ce ești astăzi aici?

Bineînțeles, răspunsul meu la această întrebare n-a fost sută la sută sincer.”

Și eu am citit și toate celelalte romane scrise de Liane Moriarty, așa că acum, că l-am citit și pe acesta, vă întreb cu toată seriozitatea de care poate da dovadă un cititor înnebunit după cum scrie Moriarty: „eu cu cine votez”? Ce mă fac? Și-așa am început să recitesc cărțile ei, în așteptarea acestui roman; hai, haide odată, doamnă Moriarty, cu Apples never fall (roman în lucru, încă). Credeți-mă, când am văzut că prietenii de la Editura Trei au tradus, în sfârșit, acest roman, efectiv am avut ceea ce eu numesc un moment. Și, să nu vă mai spun, când am pus mâna pe el (cam imediat după ce am văzut pe site că a fost tradus), n-am făcut nimic altceva decât să brutalizez romanul pe care-l citeam deja, doar pentru a ajunge să citesc Idila hipnotizatoarei. Pentru că eu și Moriarty avem o relație toxică - am nevoie de cum și ce scrie ea, am nevoie de personajele pe care le creează, am nevoie de poveștile pe care le livrează și de tot ce scriitura acestei autoare îmi oferă - emoții, stări, nervi, orice, orice. Pentru că, cel din punctul meu de vedere, Liane Moriarty scrie teribil de bine, teribil de fain. 

„Voi alege momentul perfect pentru a-i anunța că și eu am venit. El va fi furios, însă este în regulă. Îi prefer furia, decât indiferența. Prefer să țipe la mine decât să nu exist deloc.”

M-am îndrăgostit de autoare încă de când am citit romanul Secretul soțului - primul roman scris de Liane Moriarty pe care l-am citit (recenzia o găsiți AICI, e una foarte veche, de pe când abia mă apucasem de bloggerit). Au urmat Marile minciuni nevinovate (recenzia AICI), care alături de Ultima aniversare (recenzia AICI), se încadrează în topul preferințelor. Și Nouă străini (recenzia AICI) și Când vina ne desparte (recenzia AICI) mi-au plăcut, iarăși, extraordinar de mult. Am citit și Am uitat să fim fericiți, dar nu am recenzat-o, pentru că o luasem cu mine într-o vacanță și, ulterior, am uitat să-i mai scriu și o recenzie. Dar am o vagă bănuială aproape certă că o voi citi în viitorul apropiat, în așteptarea celuilalt roman semnat de Moriarty; însă, pe moment, mi-am luat porția savuroasă de scriitură „moriartistă” citind această carte care, recunosc, nu e cea mai bună carte a ei, mi-a oferit tot ce-am putut vrea de la o carte: Moriarty nu scrie thrillere, în general, ci cărțile ei se încadrează mai mult într-un gen de ficțiune pe care, da, nu l-aș putea încadra într-o anumită tagmă - scriitura ei scapă de încadrarea limitantă, riguroasă într-un anumit gen. N-aș putea spune că romanele ei sunt thrillere - însă există și elemente de thriller. N-aș putea spune că sunt polițiste - deși, în Marile minciuni nevinovate, avem parte de o anchetă. N-aș putea spune că nu sunt cărți dramatice - o, de fapt, cred că au dramă din plin. Și-mi place la nebunie felul în care dramele personajelor le dictează acestora, într-un fel, viața. 

„Nu poate. Nu mă poate șterge pur și simplu din toate amintirile lui și să mă înlocuiască cu altă femeie. (...) Trebuia să fiu acolo. Trebuia ca el să știe că și eu sunt acolo. Eu voi fi întotdeauna acolo.”

Pentru mine, Moriarty are personaje memorabile și livrează situații pe care le-ai putea întâlni, oricând, în viața de zi cu zi. Scrie real, autentic, și are un simț extraordinar de efervescent al psihologiei umane. Spre exemplu, în Idila hipnotizatoarei avem parte de un triunghi amoros destul de interesant - bine, faptul că cineva este exclus din acest triunghi nu prea contează, dar te prinde această treabă: Ellen se îndrăgostește de Patrick, de fapt, Patrick se îndrăgostește de Ellen, oricum, amândoi se îndrăgostesc și par a fi fericiți, după ce se cunosc pe un site online de dating; dar, la un moment dat, în scenă apare cineva interesant, o anumită Saskia, o fostă iubită (aproape soție) de-a lui Patrick, care îl hărțuiește și-l urmărește, nelăsându-l să-și vadă de viața lui (și, la rândul ei, incapabilă să-și vadă de propria viață). De-aici, se-ajunge la un uragan intens și puternic de emoții și întâmplări din ce în ce mai bizare, în care lipsa intimității capătă conotații deosebit de periculoase. După cum am putut observa, de obicei romanele lui Moriarty se învârt obsesiv în jurul unei întâmplări centrale (intrigă conturată astfel mai ales în Marile minciuni nevinovate sau Când vina ne desparte) - în romanul de față, intriga se conturează încă de la început: hărțuitoarea (de data aceasta, o femeie, pentru că și ele pot să hărțuiască) care nu se poate rupe de fostul ei iubit; dacă ea nu a putut fi fericită cu el, atunci nimeni nu poate fi. Și totuși, pe măsură ce înaintezi în lectură și descoperi perspectiva Saskiei asupra situațiilor și a întâmplărilor (narațiunea alternează între două perspective - cea obiectivă, a autoarei, și cea subiectivă, a Saskiei - bineînțeles, în cele din urmă tot a lui Moriarty), îți dai seama că poate a fost destul de nedrept să o judeci și chiar s-o urăști. Trebuie să recunosc, m-a enervat la culme Saskia aceasta, dar în cele din urmă am ajuns să-mi schimb într-o măsură părerea. Evident, nicio faptă nu este îndeajuns de potrivită pentru a justifica suferința pe care o poți provoca cuiva, nu?

„- Ea nu va pleca niciodată, zise Patrick. Dacă te căsătorești cu mine, va trebui să accepți că ea face parte din pachet. Fiul meu. Maică-mea. Taică-meu. Fratele meu. Hărțuitoarea mea.”

Deși este un roman care ar putea fi considerat plictisitor, la modul că „nu se întâmplă nimic”, trebuie să spun că este un roman care de fapt atinge niște teme destul de sensibile: hărțuirea, criza vârstei, familia și instabilitatea, teme destul de interesante și, după părerea mea, care trebuie abordate cu grijă, fără să riști să provoci controverse. Și sunt de părere că Moriarty reușește deosebit de bine să facă față și să livreze cititorului un roman puternic, real și bine, bine scris. Să-i ofere personaje pe care să le iubească, cu care să empatizeze și personaje de care să nu își dorească să se apropie; să dea peste cap ceea ce știai despre cineva și să îți schimbe coordonatele în ceea ce privește ceea ce credeai despre altcineva. Pentru mine, la Moriarty plăcerea enormă sunt personajele, dincolo de scena în care sunt puse. Personaje convingătoare, delicioase, care îmi creează stări și mă animă, mă fac să râd sau să mă emoționez, personaje reale care oricând ar putea releva caracterul unui prieten pe care îl ai, al unui membru din familie, al cuiva drag - după cum am spus, stăpânește deosebit de bine psihologia umană și știe cum să fructifice acest talent. Acum, că scriu această recenzie, n-aveți idee cât de mult îmi doresc să (mai) citesc o carte scrisă de ea. Moriarty creează dependență - am zis-o!

„Ellen fu cuprinsă de o minunată ușurare. Acum, că nu i se dădeau papucii, era brusc clar pentru ea cât de mult îl plăcea, cât de mult spera ca această relație să funcționeze, cât de mult permisese, de fapt, cuvintelor «M-aș putea îndrăgosti de el» să-i treacă prin minte, în timp ce-și aplica rimelul pe gene. Motivul pentru care fusese atât de nebunește de fericită astăzi nu era starea vremii sau terciul de ovăz ori știrile de la televizor. Motivul fusese el.”

N-aș mai putea spune altceva. Nu vă spun că vă recomand acest roman, pentru că nu vi-l recomand doar pe acesta, ci oricare dintre cele șase scrise de Liane Moriarty și traduse la noi. Abia aștept, nu mai am răbdare, să apară și celălalt roman, cred că încă în lucru, Apples never fall, și sper ca după acesta să mai urmeze și altele și altele și altele. Pentru mine, Moriarty este una dintre cele mai bune autoare contemporane, și poate sună fantezist și pios, dar chiar îmi oferă tot ce am nevoie de la o carte care să mă tulbure și să îmi placă! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Trei pentru această carte, Idila hipnotizatoarei, pe care îl găsiți AICI. Voi l-ați citit sau ați citit ceva scris de Moriarty? Dacă da, sunt curios care este părerea voastră. Să aveți doar lecturi frumoase și cu mult, mult spor!