Pagină

marți, 27 iulie 2021

În grădina căpcăunului, de Leïla Slimani - Recenzie

Editura: Pandora M
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 272
Rating: 2 din 5 steluțe
Traducere: Nadine Vlădescu

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și studiul mass-media la Sciences Po. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalistă pentru revista Jeune Afrique. A debutat în 2014 cu romanul, În grădina căpcăunului, iar în 2016 a publicat thrillerul psihologic Cântec lin (tradus la Pandora M în 2017), care a devenit rapid bestseller, cu peste 80 000 de exemplare vândute în primele trei luni de la apariție. În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Premiul Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié. În 2017, Leïla Slimani a publicat romanul grafic Paroles d'honneur, iar trei ani mai târziu romanul Le pays des autres (în curs de apariție în seria Anansi. Contemporan).
„De îndată ce închide ochii, aude zgomotele, suspinele, urletele, loviturile. Un bărbat gol care gâfâie, o femeie care are orgasm. N-ar vrea să fie altceva decât un obiect în mijlocul unei hoarde, să fie devorată, suptă, înghițită cu totul. Să fie ciupită de sâni, mușcată de abdomen. Vrea să fie o păpușă în grădina unui căpcăun.”
Captivant, erotic și îndrăzneț, În grădina căpcăunului oferă o explorare a sexualității, a dependenței și a nevoii unei femei de a simți că trăiește. Adèle și Richard formează un cuplu parizian perfect. Tineri și frumoși, au cariere de succes și o viață socială împlinită. Ea este jurnalistă, el este medic și au împreună un copil pe care, cel puțin aparent, și l-au dorit foarte mult și care le-a consolidat relația. Privit de la distanță, mariajul lor pare fără cusur, însă dacă te apropii, fisurile care-l străbat devin vizibile, distorsionând imaginea și făcându-te să te întrebi care e adevărul din spatele măștilor. Adèle e plictisită de slujba și de mariajul ei, fiind stăpânită de o nevoie insațiabilă de sex. Își face programul în funcție de aventurile ei extramaritale, ajungând târziu la serviciu și mințindu-și soțul, până când, într-o zi, cade într-o cursă pe care și a întins-o singură.
„(...) Închidea ochii cu furie, ca și cum vederea lui o dezgusta, ca și cum se gândea deja la bărbații următori, cei adevărați, cei buni, cei din altă parte, cei care i-ar fi luat în sfârșit corpul în stăpânire.”
Trebuie să încep prin a spune că citind această carte am ieșit puțin din zona mea de confort. Acum câțiva ani, abordam mult mai des literatura de acest gen, să spunem „erotică”, care presupune că trebuie să ai o anumită vârstă pentru a o citi și chiar pentru a o înțelege așa cum trebuie. Dar, pentru mine, dacă e să am în vedere literatura erotică, Emmanuelle Arsan rămâne o autoare de referință (una dintre cărțile scrise de ea, Lecția bărbatului, a fost tradusă tot la Editura Trei, dar în anul 2006, deci nu cred că se mai găsește). Așadar, având în vedere că este încă un gen de literatură care îmi este străin, n-am avut ca grad de comparație decât scriitura lui Arsan; și pot spune că, din acest punct de vedere, am fost oarecum dezamăgit de romanul lui Slimani, pe care cu greu am reușit să-l înțeleg și de fapt sunt sigur că nici nu am reușit. A fost, totuși, o lectură rapidă, deci nu a trebuit să mă lungesc prea mult cu ea. Ah, da, și încă un autor care scrie tot în această idee romanistă este Pedro Juan Gutiérrez (are 3 cărți apărute, traduse tot la această editură, le puteți găsi AICI - bineînțeles, sunt cărți destul de vechi, deci șanse slabe de a le mai găsi, dar vă pot spune că sunt de o intensitate extraordinară).
„Lucien e o povară, o constrângere cu care îi e greu să se obișnuiască. Adèle nu reușește să afle unde se ascunde dragostea pentru fiul ei, în mijlocul acestor sentimente confuze: panica de a trebui să-l lase în grija altcuiva, agasarea față de faptul că trebuie să-l îmbrace, epuizarea de a urca o pantă cu căruciorul lui îndărătnic. Dragostea pentru el e acolo, ea nu se îndoiește de asta. O dragoste care s-a dezumflat mult, victimă a cotidianului. O dragoste care nu are timp pentru ea însăși.”
Cred că singura atitudine viabilă în ceea ce privește această carte nu este o recenzie, ci o caracterizare de personaj, să spun așa: Adèle pare femeia care le are pe toate, și-n același timp nu are nimic (sau, de fapt, are impresia că nu are nimic). Este un spirit parcă prea liber, care nu reușește să își asume obligațiile, să spun așa, pe care le are - își înșală bărbatul, neglijează, într-o măsură, îndatoririle față de el și chiar pe propriul ei copil. Totuși, viața ei este plină de goluri, fracturată, iar singura modalitate prin care poate lupta cu toate acestea sunt bărbații cu care întreține relații sexuale (aproape) pe oriunde apucă. Bărbații pe care nu-i cunoaște și cărora le uită numele a doua zi, cu care nu se mai întâlnește niciodată - această poftă exacerbată, aproape patologică de a simți în ea trupul altcuiva, de a trece peste anumite bariere, de a se revolta și de a cunoaște, parcă, mult mai bine lumea în care trăiește. De fapt, am avut de-a lungul lecturii impresia că Adèle, prin ceea ce face, nu caută decât să se cunoască mai bine și să-și (re)descopere identitatea (poate) pierdută atunci când s-a hotărât să întemeieze o familie cu Richard - abia după ce a făcut-o, probabil și-a dat seama că așa ceva este peste puterile ei, iar Adèle nu poate aparține unui singur bărbat: ea vrea să fie dorită și să experimenteze efervescența masculină din jurul ei, vrea să se îmbete cu parfumul fiecărui bărbat pe care îl cunoaște, pierzându-se, niciodată până la saturație, în propriile-i dorințe carnale.
„ - (...) să le vorbești oamenilor de sus, ca și cum ai fi înțeles tu totul despre viață și noi am fi pentru tine doar o urmă de oi imbecile. Știi, ești la fel de comună ca noi, Adèle. În ziua în care vei accepta lucrul ăsta, vei fi mult mai fericită.”
Stilul de scriere, de asemenea, nu prea m-a impresionat. Mi s-a părut puțin sec, cam lipsit de esență și profunzime - sincer, nu reușesc să-mi dau seama dacă într-adevăr Adèle chiar e un personaj banal, dincolo de exegeza care consideră romanul lui Slimani ca fiind unul intens, extraordinar și fabulos, sau mie chiar nu mi-a fost accesibilă. Nu știu, nu am reușit deloc, dar deloc să mă apropii de ea, deși unele aspecte chiar le-am putut înțelege („Adèle a făcut un copil din același motiv pentru care s-a și măritat. Ca să aparțină lumii și să se protejeze de orice diferență de ceilalți”) - Adèle este în căutarea propriului sine, este într-o negare continuă, dar în același timp își dă seama cât de imposibil este să lupți cu propria-ți natură interioară. Cât de greșit este să fii împotriva acesteia și să nu o accepți. Bineînțeles, există oameni obsedați de plăcerea sexului, care depind de aceasta, oameni lacomi de trupul altuia, pentru care fericirea se livrează în această formă. Dar totuși cred că această carte ar fi putut fi dusă la un alt nivel, la un erotism mult mai subtil și elegant. E simpla și sincera mea părere; cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă această idee ar fi fost fructificată mai profund, poate chiar liric. Însă Adèle rămâne o „eroină tragică”, una care nu reușește să-și găsească locul în această lume în care, parcă obligată, a intrat, iar acum este mult prea târziu ca să se retragă și să se simtă „acasă”!
„Erotismul îmbrăca totul. Masca platitudinea, vanitatea lucrurilor. Dădea substanță după-amiezilor sale de liceană, aniversărilor zilelor de naștere și chiar reuniunilor de familie, unde se găsește mereu câte un unchi bătrân care să se holbeze la sânii tăi. Căutarea asta abolea toate regulile, toate codurile. Făcea imposibile prieteniile, ambițiile, orarele.”
Cred, totuși, că În grădina căpcăunului este o carte care ar prinde mult mai bine unui anumit tip de public - și nu jignesc pe nimeni când spun asta, nu vreau ca cineva să se simtă ofensat. Vreau să spun că este un gen de carte pe care trebuie să-l simți, să-l rumegi și căruia să-i oferi timp, să ai răbdarea necesară pentru a fi atent la tot ce face Adèle și la tot ce gândește aceasta. Să-i analizezi comportamentul și, abia după, să-l treci prin sită și să-ncerci s-o descoși; eu, unul, n-am avut răbdarea necesară, în primul rând din cauza faptului că este un personaj de care nu m-am putut apropia, deci pe care chiar n-am vrut să-l înțeleg. Nu e vorba de „a justifica” ceea ce face ea, pentru că nu e nimic condamnabil, care să presupună „o justificare” - dar știu că dincolo de acțiunile ei se află mult mai mult decât dorința sui generis a plăcerii. Mult mai multe straturi trebuie date deoparte înainte de a-i descoperi și numi profunzimile. 
„(...) Își imaginează că bărbații vin unul după altul, împingându-și membrul în interiorul pântecului ei, întorcând-o din față în spate, până ce vor smulge suferința, până ce vor face să tacă teama cu care e căptușit interiorul ei. (...) Ar vrea ca toată lumea din încăperea asta să bea de pe corpul ei, s-o scupe, să ajungă până la măruntaiele ei și să le smulgă, până ce nu va mai fi decât o bucată de carne moartă.”
Voi ați citit vreo carte scrisă de Leïla Slimani? Din câte știu, Cântec lin este destul de populară, fiindcă am auzit adesea multe lucruri în legătură cu acest roman. De altfel, ați citit și alte cărți de acest gen? Am înțeles că Anaïs Nin este una dintre autoarele cele mai vocale atunci când vine vorba de literatura cu nuanțe erotice - n-am citit nimic scris de ea, dar o voi face în viitorul apropiat. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Pandora M pentru această carte, În grădina căpcăunului, scrisă de Leïla Slimani, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, cu spor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu