Dosarele mamei mele, de András Forgách - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Dósa

András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist și traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta. Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, și Zehuze, 2007), precum și mai multe volume de eseuri și unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparținând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ș.a. Pentru creația sa, András Forgách a fost recompensat cu distincții de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs și Premiul Milán Füst.

„Colaboratorul secret DOAMNA PÁPAI îți serbează în data de 3 decembrie a 60-a zi de naștere.

Din 1976 se află în relație operativă cu Direcția III/I și în toată această perioadă a furnizat mai multe informații valoroase privind agentul israelian și situația operativă, precum și în legătură cu demersurile mișcării sioniste. Ne-a furnizat materiale originale de la al 29-alea Congres Mondial Sionist și plănuim să o trimitem cu scop operativ la al 30-lea Congres Mondial Sionist.”

La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întâmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii. În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-și asume trecutul, dar și dând viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.

„- Eu, a spus doamna Pápai, v-am îndeplinit de atâtea ori, în numele democrației populare, cererile nenumărate și deloc ușoare, lăsând la o parte problemele personale foarte serioase. Și nu de puține orice v-am făcut recomandări specifice. (...) Păi, de ce să consider munca asta ca fiind importantă dacă atunci când eu spun sau recomand ceva, nimeni nu se arată interesat, doar se preface?”

„Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, și pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte... Nu o judec. Dar sunt în povestea de față momente rușinoase și dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiștilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubești un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?” -  András Forgách

„Ea tebuie așadar dezobișnuită să-și pună convingerile mai presus decât munca. N-a încercat niciodată să-și ascundă antipatia față de statul evreu, ceea ce a și motivat-o în definitiv, astfel încât a trebuit ghidată cu răbdare către înțelegerea faptului că aceaste lucruri ar trebuie să fie separate, convingerile personale și servirea cauzei, interesele taberei socialiste și părerea persoanei operative.”

Frumusețea literaturii (pe lângă toate celelalte): să-ți placă o carte care știu că multora nu le-a plăcut. Iarăși, nu spun că nu înțeleg de ce celorlalți nu prea le-a plăcut cartea lui Forgách, motivele ar putea fi nenumărate (și-aș spune că, în principal, poate ideea că există cărți care nu sunt pentru oricine, nu în ideea inaccesibilității, ci pentru că, pur și simplu, unii caută altceva de la o lectură - nu o scriitură prea densă, prea detaliată, prea lungită sau prea lipsită de acțiune): că, dacă e să fiu sincer, multe din aceste prea-uri pe care le-am enumerat, parcă se găsesc în cartea lui Forgách; Dosarele mamei mele este o cartea prea atent cercetată, care abundă de detalii, note de subsol (extrem de relevante, din punctul meu de vedere, peste care - de data aceasta - n-am sărit, în ideea de a scurta lectura care, oricum, a fost una destul de lungă și greoaie, dar, atenție, NU plictisitoare). Dar mie chiar mi-a plăcut această carte, am citit-o cu o poftă avidă de cunoaștere (oare?), chiar dacă n-am fost familiarizat prea mult cu contextul politic, sau istoric, sau „social” al cărții. Nu. „M-am scuturat” de aceste detalii, de aceste încadrări istorice, și-am încercat să văd această carte exact ceea ce, din punctul meu de vedere, este: o pledoarie despre dragostea unui copil pentru mama sa, o încercare „de regăsire”, de catharsis, o carte despre iertare și despre eliberare, un manuscris, o „scirsoare teribilă de dragoste”. Și, da, chiar a fost o carte care m-a emoționat profund și m-a mișcat; și mi-am dat seama că Forgách este un autor extrem, extrem de sensibil și extrem de real, livrându-i-se cititorului în întreaga sa ființă; și-aș putea risca spunând că, scriind Dosarele mamei mele, „se expune” acestuia (cititorului), însă cu prețul că, în sfârșit, și-ar putea înțelege mama, o ființă care i-a fost atât de inaccesibilă atât de mult timp.

„De ce a ales tocmai numele de PÁPAI? N-a fost niciodată în orașul Pápa și nu avea niciun fel de legătură cu capul bisericii catolice. Nu aveam în el nimic «papal», fiind doar un simplu evreu necredincios. Era o alegere ciudată, dar Pápai fusese dintotdeauna dispus la astfel de schimbări excentrice ale identității, nu-l interesa faptul că nomen est omen.”

Cred că este o carte importantă nu doar în contextul istoric al Ungariei, ci poate și în contextul altor țări „ex-comuniste”. Uneori poate e bine să vorbim despre „demonii trecutului”, pentru a înțelege mai bine prezentul, pentru a specula mai bine viitorul. Cartea lui András Forgách se bazează pe o poveste adevărată: acesta a descoperit că, într-adevăr, mama sa, doamna Pápai, a fost informatoare în timpul regimului comunist. Ca urmare, după cum am spus, deși avem descrise nenumărate „cadre” privitoare la munca de informator a doamnei Pápai, pe care cititorii le-ar putea găsi plictisitoare, irelevante, greoaie, cartea lui Forgách este o „încercare literară” de a-și înțelege mama, de a face puțină lumină în trecutul acesteia, în „istoria ei de informator și activist”, o încercare de a se apropia de adevăr, dar și de a-i oferi mamei sale „o față umană”, de a o pune NU într-o lumină nepotrivită (cum, de la început, o face munca în care aceasta activa), ci de a o înfățișa în toată vulnerabilitatea-i, reiterând exploatarea la care a fost supusă. Cartea se bazează pe documentele reale ale poliției, prezentat și în roman, nu doar ca note de subsol, ci scrise și cu un font adecvat, ceea ce conferă cărții un cadru și mai convingător, ba chiar inovator. Deși, după cum am spus, este un roman care ușor ar putea cădea într-o direcție plictisitoare, „scris de umplutură” (am auzit aceste cuvinte, de fapt), eu cred că este un roman căruia trebuie să-i acordați o minimă șansă, deoarece chiar și eu aveam să mă las păcălit undeva din primele cincizeci-șaptezeci de pagini, pentru că aveam impresia că este o lectură mult prea greoaie pentru starea pe care o aveam. Însă s-a dovedit, dintr-un punct, și fără să-mi dau seama, că am dat-o gata în doar două zile; deși scriitura este densă, detaliată, te poți pierde foarte ușor în demersul cronologic al situațiilor (din moment ce pentru mine asta n-a reprezentat un interes, n-a fost nicio problemă), povestea, în ansamblu, este deosebit de interesantă. Iar atunci când vorbim și de experiența personală a lui Forgách, de gândurile sale față de propria-i mamă, față de tatăl său, de modul în care încearcă să explice toate aceste circumstanțe ale doamnei Pápai - romanul capătă o conotație tragică, profundă și sfâșietoare.

„(...) Dar așa e Tinerețea. Să alergi contra vântului. Să ai putere de imaginație. Acesta este Destinul. Importantă este ideea în sine. Idealul nu trebuie să fie neapărat realist. De fapt, cu cât e mai puțin realist, cu atât mai mult merită să devină realitate. Și mai are o idee genială. Un iepure scos din pălărie. O cursă contra cronometru. Cum să transformăm irealul în real (...).”

Poate, într-adevăr, de-a lungul cărții am avut un sentiment de „deconectare” față de personaje - interesul l-a reprezentat doar doamna Pápai și soțul ei (mi-au plăcut enorm de mult scrisorile dintre ei doi). Deci, este nevoie de puțină răbdare (puțin mai multă, de fapt) până când această carte te va prinde cu adevărat. Evident, nu garantez sub nicio formă că așa va fi - eu sunt genul de cititor care citește cam orice, dar am o predilecție anume spre cărți cu o scriitură densă, curată, cum am regăsit astfel în Dosarele mamei mele - un stil lucid, un basm cvasimitologic pe care András Forgách l-a construit sub forma unui amalgam de ficțiune, poezie (chiar o parte a cărții, care rememorează viața doamnei Pápai, și a domnului Pápai, este scrisă în registru liric), și jurnalism, care-și are rădăcinile într-o filă de istorie a unei țări; un roman autentic, puternic, curajos, dar în același timp parcă totuși atât de elegant și duios. Stilul romanist al lui András Forgách este unul puternic și profund, iar în romanul de față chiar se fac simțite toate aceste aspecte - eu, unul, mă declar mulțumit de ceea ce am citit, ba chiar mai mult, pot spune că este o carte pe care, cu siguranță, mi-o voi reaminti cu drag. Așa cum am spus, dând la o parte detaliile istorice care, în esență, pentru mine n-au fost cele mai relevante, și urmărind, în ansamblu, povestea, pot spune că am avut parte de o lectură care mi-a oferit momente de tot felul: m-a mișcat și, deseori, m-a enervat și frustrat. Dar apropierea, conexiunea pe care însuși Forgách a reușit s-o creeze cu cititorul - asta mi s-a părut de neînlocuit. 

„Există lucruri pe care le putem înțelege doar dacă ni se întâmplă nouă. Nu există nicio altă modalitate de ale descifra. Doar trăirea propriu-zisă ne oferă înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Dacă fantezia noastră este suficient de îndrăzneață, putem să ne facem o idee, însă putem să înțelegem doar dacă ni se întâmplă cu adevărat. Acest lucru este valabil și în cazul în care nu putem sau nu vrem să exprimăm ceea ce s-a întâmplat sau pentru că nici nu poate fi exprimat, pentru că formularea nici măcar nu se compară, ba mai mult, omoară, anihilează experiența dobândită.”

Nu știu ce aș mai putea spune; probabil nici nu mai am ce. După cum v-am spus, știu câteva persoane care au citit această carte, dar majoritatea au avut ceva probleme în a o lectura - „prea greoaie, prea plictisitoare, nu se întâmplă nimic și nu-mi place; eu vreau ceva mai dinamic, ceva care să mă prindă și să mă țină captiv până la sfârșit”. După cum am spus, înțeleg perfect toate aceste aspecte; dar cred că este o carte pe care trebuie s-o citești într-un anumit moment, atunci când ai certitudinea că-i poți oferi timpul și atenția necesare. Pentru că, tind să cred, dacă treci de un anumit punct al lecturii (și mai ales dacă citești și notele de subsol), totul începe să prindă contur, totul începe să se încadreze perfect (de asta chiar țin să menționez că citirea notelor de subsol este absolut necesară), iar lectura merge mult mai rapid și, zău, chiar te prinde. Mie, cel puțin, asta mi s-a întâmplat, și m-am bucurat de lectură așa cum te bucuri de o cană de ceai, într-o seară înfrigurată. Dacă ați citit-o, sunt tare curios cum vi s-a părut. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!