Pagină

luni, 15 noiembrie 2021

Călătoria în timp. O istorie, de James Gleick - Recezie

Editura: Publica
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2017
Traducere: Anca Bărbulescu 

James Gleick s-a născut la New York. Și-a construit o carieră în jurnalism, ca editor și reporter pentru The New York Times, unde a scris despre știință și tehnologie și a făcut cronica dezvoltării internetului în rubrica Fast Forward. În 1993, a înființat o companie start-up pe internet, numită The Pipeline. Cărțile sale au fost traduse în peste 25 de limbi. Pagina sa personală se găsește la http://around.com, iar pe Twitter este @JamesGleick. La Editura Publica au apărut cărțile: Informația (2012, traducere de către Dan Crăciun), Isaac Newton (2011, traducere de către Dan Crăciun), Călătoria în timp (2017, traducere de către Anca Bărbulescu) și Haos. Nașterea unei noi științe (2020, traducere de către Anca Bărbulescu).
„Ce este timpul? Lucrurile se schimbă, iar timpul este modul nostru de a le ține socoteala.”
Apariția ediției în limba română a cărții semnate de James Gleick este susținută de Erste Asset Management. Apreciatul autor al cărților Informaţia și Isaac Newton ne poartă într-o expediție amețitoare în domeniul călătoriei în timp, de la originile ei subversive până la evoluția sa în literatură și știință și influența asupra felului în care înțelegem timpul în sine. Povestea începe la sfârșitul secolului trecut, când tânărul H.G. Wells scria și rescria povestirea fantastică din care avea să se nască prima lui carte și o senzație internațională: Mașina timpului. Era o epocă în care o mulțime de forțe se uneau pentru a remodela perspectiva umană asupra timpului. Unele erau filosofice, altele tehnologice: telegraful electric, locomotiva cu aburi, descoperirea civilizațiilor îngropate și perfecționarea ceasurilor. James Gleick urmărește evoluția călătoriei în timp ca idee care devine parte din cultura contemporană – de la Marcel Proust la Doctor Who, de la Jorge Luis Borges la Woody Allen. Autorul cercetează inevitabilele paradoxuri în buclă și analizează granița flexibilă dintre ficțiune „pulp” și fizica modernă. În final, se apleacă asupra unei transfigurări temporale care zguduie chiar prezentul nostru: lumea conectată instantaneu, cu prezentul ei atotcuprinzător și viitorul tot mai scurt.
„(...) Nu există întoarcere în trecut. Asta dacă nu cumva găsești o gaură de vierme.
«Gaură de vierme» este numele dat de John Archibald Wheeler unei scrutături prin țesătura răsucită a continuumului spațio-temporal - un «punct de pârghie» pentru spațiul conectat la mai multe puncte.”
Nu este prima carte scrisă de James Gleick pe care o citesc; în trecut, am mai citit și Haos. Nașterea unei noi științe (recenzia, dacă vă interesează, o găsiți AICI). Drept urmare, știam, oarecum, la ce fel de stil de scriere să mă aștept, știam cum își livrează Gleick informația și, astfel, știam că are el ceva destul de ciudat și greu de definit, la modul că, să fiu sincer, chiar îi place să vorbească (deci, să scrie) mult și, uneori, prea degeaba. Dar nu-i bai, deși spectral în scriere, Gleick ajunge, în cele din urmă, la ideea principală și nu lasă „în aer” treburile - e el, ce-i drept, puțin mai pe filosofeală, dar tot reușește s-o țină pe aia dreaptă și să ajungă acolo unde își propune. În Călătoria în timp. O istorie, cred că mă așteptam să găsesc altceva, însă am fost oarecum puțin dezamăgit de tot ce am citit, în ideea că n-am simțit că aș citi o carte de știință, o carte de popularizare a științei, mai precis, pe cât aș fi citit un review dintr-ăla de pe ncbi sau pubmed care revizuiește diferite alte studii, aducând laolaltă păreri din toate părțile și, ei bine, făcându-le mai accesibile cititorului; deci un fel de muncă de cercetare și documentare, apoi o muncă de rezumare și încadrare a rezultatelor într-o carte pe care Gleick a denumit-o „o istorie”! Deci, mai mult decât să fie o carte despre procesul - în sine - al călătoriei în timp, este o carte despre ceea ce, de-a lungul istoriei, s-ar fi putut numi „călătorie în timp”!
„Cred că fizicienii aceștia au fost condiționați, fără să-și dea seama, de un secol de science-fiction. Au citit aceleași povești, au crescut în aceeași cultură ca noi, ceilalți. Au călătoria temporală în oase. Am ajuns la un moment în istoria culturală în care cei care se îndoiesc și neagă posibilitatea aceasta sunt adevărații practicanți ai călătoriei prin timp - înșiși autorii de science-fiction.”
Este evident faptul că, oricum, ideea călătoriei în timp și (im)posibilitatea acesteia stârnește interesul fiecăruia dintre noi; ideea a fost utilizată în, în cărți, în desenele animate de sâmbătă dimineața, am integrat această idee în jocurile noastre din copilărie, în jocurile video. Probabil fiecare dintre noi s-a gândit, măcar o dată, „cât de frumos ar fi să mă întorc în timp  și să pot schimba asta”! Și dacă aș fi făcut asta, și dacă n-aș fi făcut asta, și dacă, și dacă... Oare, dacă am avea la dispoziție o mașină a timpului, și dacă ne-am întoarce în trecut și-am face alte alegeri, lucrurile ar mai fi la fel? S-a produce vreun dezechilibru ciudat și neînțeles și, când ne-am reîntoarce în viitor (sau prezent?), am observa că totul este dat pe ste cap?  Ei, bine, din fericire, în zilele în care mintea mea hiperactivă și supragânditoare o ia razna, aceste „ce-ar fi fost dacă” devin motive de a-mi mulțumi că, da, sunt fericit cu ceea ce sunt acum și nu regret nimic din trecutul meu, fiindcă asta ar însemna să-mi reneg propria-mi identitate și natură. Și-i grav să faci asta, părerea mea - deși, trebuie să recunoaștem, aceste „jocuri” de „ce-ar fi fost dacă” au puterea de a provoca stări dintre cele mai nepotrivite. Oricum, dincolo de o „visare prelungită”, dincolo de „fanteziile melancolice ale tinereții”, dincolo de niște subiecte incitante de science-fiction, pulp, călătoria în timp este ceva de-a dreptul inaccesibil (nu doar prin ideea de „a fi posibilă”, ci și prin capacitatea de a înțelege cum așa ceva ar fi cu adevărat posibil). 
„Așadar, ideea science-fictionului ca gen - separat de ficțiunea literară și, probabil, inferior - s-a născut aici, în revistele de cea mai joasă speță, cu nimic mai diferite față de publicațiile cu bancuri sau cele pornografice .Dar tot aici s-a născut și o formă culturală, un mod de gândire care, nu după multă vreme, nu a mai putut fi dat la o parte ca divertisment de joasă speță.”
Cred că, în cele din urmă, ideea călătoriei în timp rămâne un fructuos subiect care vizează filosofia. Că, de altfel, în cartea lui James Glick, Călătoria în timp. O istorie, mi se pare că este mult mai abordată această „ramură” de activitate, autorul fiind ceva mai filolog, mai visător, rupându-se de rigorile stilistice ale științei exacte - el documentează foarte multe lucrări de science-fiction, autori care s-au aventurat în această tagmă literară, scriind și speculând, bănuind, sfidând știința (astfel încât chiar s-au ramificat dichotomic ideile de știință adevărată și science-fiction); Glecik ne introduce într-o lume în care ideea călătoriei în timp a fost receptată în cele mai efervescente moduri, oferind cititorului un fel de „tur pe jos” prin istoria călătoriei în timp (și, în general, o istorie a Timpului) în cultura occidentală. Gleick scrie cu un fler dramatic, cartea stârnește oarecum o semi-curiozitate cititorului (în orice caz, nu e acea carte care să-mi stârnească curiozitatea și s-o potențeze maximal, dacă e să vorbim de acest subiect care, sincer, chiar mă interesează) și, deseori, chiar delicioasă; are Gleick ceva în stilul său de a scrie, o combinație între romantism și o ironie fină, plăcută și inteligentă. Deși, în scrierea cărții, pune întrebări interesante (ce este timpul, cum curge, care-i percepția omului asupra sa, ce spun fizicienii și filosofii; chiar și probleme de percepția asupra „timpului” datorate locuțiunilor de timp, „înainte”, „după” și așa mai departe - cu alte cuvinte, o carte chiar completă, însă aș fi vrut să fie altceva).
„«Ce înseamnă acum pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine, iarăși, ce înseamnă atunci pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine; dar se poate ca acum pentru mine să însemne atunci pentru tine și viceversa. Ce cap poate să priceapă așa ceva?»” 
N-am putut să nu apreciez faptul că James Gleick - nici în cartea aceasta, dar nici în Haos. Nașterea unei noi științe - că Gleick își asumă, oarecum, o pregătire anterioară a cititorului înainte de a se apuca de lecturarea unei cărți; deci, nu găsești acea „simplificare” a „jargonezei” pe care majoritatea autorilor care scriu cărți de popularizare a științei o adoptă; Gleick își asumă existența unui anume fond cultural specific din partea cititorului, precum și capacitatea acestuia (cititorului) de a ține pasul cu prezentarea sa (autorului). În această carte, Gleick „analizează” o mulțime de opere literare (în general, de ficțiune, science-fiction), scoțând la lumină modul în care percepeau oamenii ideea de „călătorie în timp”, acum câțiva zeci de ani. Gleick urmărește istoria ideii de călătorie în timp, prin literatură și filme, deoarece cele mai vechi povești despre călătoria în timp sunt cele care „au deschis calea”, pentru că au expus oamenilor (de rând), pentru prima dată, întregul concept. Poveștile ulterioare s-au extins asupra conceptului, conturând posibilitatea paradoxurilor. Într-o voce filosofică, Glecik explorează și conceptul de timp; oferă cititorului, așadar, o lectură complexă - asta dacă, firește, se așteaptă să aibă parte de o lectură care vizează mai mult un fel de „jurnalism”, decât subiecte abordate din punct de vedere științific, tehnic, realist și nu umanist. 
„Toate domeniile erau tulburate de problema timpului. Se luptau cu ea filosofii, fizicienii, poeții și autorii publicați în reviste pulp. Foloseau același set de cuvinte. Își trăgeau cartonașele din el și le deplasau pe masa de joc. (Scapă, alunecă, pier, se ofilesc de imprecizie.) Cuvintele filosofilor făceau referire la cuvintele filosofilor dinaintea lor. Cuvintele fizicienilor erau altfel, mai precis definite; și, oricum, erau mai multe cifre. Fizicienii nu obișnuiesc să spună că timpul e un râu. Nu obișnuiesc să depindă de metafore; sau cel puțin nu pe place să recunoască asta.”
În cele din urmă, a fost o lectură OK. Cred că este o lectură care, de fapt, ar fi potrivită mai ales dacă sunteți interesați de acest domeniu și, ca în orice altă arie de activitate, se-ncepe întâi cu acel „scurt istoric”! A mers rapid, a fost chiar interesantă, mai ales datorită vocii narative a lui Gleick, care are un stil expeditiv anume și păstrează niște pusee de filosofie care, parcă, s-au potrivit cu toate poveștile pe care le-a surprins în carte, printre toți autorii de science-fiction pe care i-a reamintit ca făcând parte din cei care „au extrapolat” ideea călătoriei în timp, făcând-o accesibilă pentru oamenii de rând care au primit-o (sau negat-o) în diferite moduri. Oricum, dacă doriți să citiți cărți care abordează călătoria în timp din perspective științifice (care, evident, necesită deja o oarecare familiarizare mai ales cu domeniul fizicii și mecanicii cuantice), vă pot recomanda câteva care chiar mi-au plăcut; știți unde mă găsiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână liniștită!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu