Yoga, de Emmanuel Carrère - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2021

Traducere: Tristana Ir

Emmanuel Carrère este unul dintre cei mai prestigioşi scriitori francezi contemporani. Licenţiat în studii politice, este, de asemenea, scenarist şi regizor. A debutat în 1982, cu un eseu dedicat cineastului german Werner Herzog, dar primul său roman, L’Ami du jaguar, a apărut în 1983. A devenit celebru prin romanele sale care îmbină adevărul biografic cu ficţiunea şi care au fost recompensate cu numeroase premii: Prix Fémina, Grand Prix Marie Claire du Roman d’Emotion, premiul cititorilor publicaţiei L’Express, Premiul Crésus şi Premiul Globe de Cristal. La Editura Trei, de acelaşi autor, au apărut Împărăția Cerurilor (2016, traducere de către Doru Mareș, Premiul literar Le Monde), Limonov (2014, traducere de către Doru Mareș, Prix des Prix şi Prix Renaudot), Alte vieţi decât a mea (2009, traducere de către Doru Mareș), Un roman rus (2008, traducere de către Doru Mareș), Ora de schi, Adversarul.

„Te așezi și rămâi o vreme fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Tot ce se întâmplă în timpul acesta în care rămâi așezat, fără să te miști și fără să scoți o vorbă, este meditație (...). Repet: meditația este tot ceea ce se petrece înăuntrul tău când stai așezat fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Plictiseala e o meditație.”

Relatarea la persoana întâi, cu o sinceritate dezarmantă, a unei profunde crize depresive. O carte tulburătoare, care sfidează granițele genurilor literare. O nouă carte-cult, ce poartă semnătura inconfundabilă a lui Emmanuel Carrere. Să nu ne imaginăm că avem în față un manual de yoga sau o carte de self-help. Avem în față radiografia dureroasă și cât se poate de amănunțită a depresiei majore, cu tendințe suicidare, cu care s-a confruntat Carrere și care a dus la internarea sa, pe o perioadă de patru luni, cu diagnosticul de tulburare bipolară. Este, de asemenea, o carte despre o criză amoroasă, despre epuizare emoțională și consecințele acesteia, precum și despre terorismul islamic și criza refugiaților. Și într-un fel, da, și despre yoga, pe care autorul francez o practică de peste 30 de ani. În acest hibrid literar, care împletește autobiografia, eseul și reportajul, Carrere se dezvăluie pe sine cu o onestitate necruțătoare și explorează totodată limitele artei scrisului. Rezultatul este un tablou viu al slăbiciunilor și suferințelor omenești, o coborâre în adâncurile ființei cu ajutorul scrisului. O carte controversată încă dinainte de apariție, Yoga va face cu siguranță senzație.

„Cum spune o sutra budistă care îmi place atât de mult, încât am citat-o deja de două ori în cărțile mele: «Omul care se crede superior, inferior sau chiar egal unui alt om nu cunoaște realitatea.»

Nu știu dacă a fost vorba de un oarecare tip de narcisism enervant și subtil, care „își scotea capul” printre paginile cărții făcând ca lectura să-mi devină greoaie, plictisitoare și enervantă, păstrând un puseu de „exercițiu silnic” pe care parcă l-aș fi făcut citind romanul „de sorginte franțuzească” a lui Emmanuel Carrère cu care, sincer, prima experiență literară aș fi vrut să fie una ceva mai strălucită, mai memorabilă, din moment ce știu cât de apreciat este el în țara sa. De fapt, cred că m-am exprimat greșit: nu știu cât de apreciat este Emmanuel Carrère ca scriitor și romanist și prozator, în schimb știu că are o activitate efervescentă și extrem de prolifică în lumea culturală franceză - filme, cărți, presă scrisă. În schimb, nu știu care a fost ideea acestei cărți, pentru că după ce am citit-o mi-am pus următoarea întrebare: bun, și-acum, eu cu ce-am rămas din toate tânguielile lui Emmanuel Carrère? Din toate văicărelile sale romaniste? Hm, așadar? Apoi am încercat să trag o linie și să fiu obiectiv - cu ce m-a ajutat această lectură, în cele din urmă, și ce-am luat bun din ea?! 

„Nu există oameni mari, suntem toți goi sub veșmintele noastre. Când întâlnești alți oameni, ai întotdeauna dreptate să ți-i imaginezi goi sub haine, să-ți imaginezi trupurile lor firave, terne, stângace, să-ți imaginezi băiețelul speriat ori fetița rătăcită care au fost înainte de a deveni președintele republicii ori actrița celebră (...).”

Ei bine, nu-s prea multe de spus, din păcate, în această direcție. Romanul lui Emmanuel Carrère nu știu ce s-a fi vrut să fie: un roman autobiografic (de altfel, știu că publicarea sa a stârnit ceva vâlvă între el și fosta sa soție despre care, de altfel, chiar amintește deseori în carte), un roman „doar să fie, să mai facă niște vânzări”, sau o carte deep și profundă a condiției omului care, în societatea de astăzi, ajunge să uite să trăiască, să uite să-și ia un moment de respiro de la graba acestei lumi, de la tot ce-l înconjoară și, încetul cu încetul, îl apasă, îl consumă, îl macină...? Cred că un pic din toate, dar mă pot pronunța mai mult în ceea ce privește ultima parte: da, romanul Yoga chiar este o carte care abordează extrem de frumos (și real) ideea că lumea în care trăim ajunge să ne înădușe, să ne paraziteze prin „devenirea sa” tot mai rapidă cu care cu greu reușim să ținem pasul. Ajunge să fie o lume lipsită de spațiu, și nu este vorba neapărat de un spațiu fizic, dimensional, ci de un spațiu al emoțiilor, al „libertății de libertate”, un spațiu cognitiv, psihic. Deși livrate într-o formă care, mie unul, nu mi-a fost întocmai pe plac, romanul lui Emmanuel Carrère este un roman profund, un roman incisiv și „de moment”, un roman al valorilor și al lipsei acestora. 

„E de folos să știi, când viața îți zâmbește, că o să te zdrobească, iar când bâjbâi prin beznă, că se va face din nou lumină. Sunt lucruri care te îndeamnă la prudență, care îți dau încredere. Care te ajută s-ți relativizezi stările sufletești. Cel puțin așa ar trebui.”

Cred că ce m-a deranjat cel mai mult, să spun așa, a fost vocea sa narativă: am simțit-o mult prea ironică pe alocuri, sarcastică și incisivă atunci când n-a fost cazul, dar și puțin narcisistă, parcă „dându-și prea multă importanță (necuvenită)”. Mi-ar fi plăcut să fie o carte mai prietenoasă, scrisă într-o voce romanistă mai... apropiată de cititor. Nu știu dacă și celelalte cărți ale sale sunt scrise în același „registru narativ”, fiindcă am, tot de la Emmanuel Carrère, și Împărăția cerurilor (pe care, sincer, abia aștept să o citesc) - sper doar că nu, ci că pur și simplu acest roman (cel mai recent al său, dacă nu mă îndoiesc) a fost așa tocmai din cauza (sau datorită) tentei autobiografice pe care o însumează și cuprinde. Oricum, n-a fost o carte care chiar nu mi-a plăcut, ba dimpotrivă, chiar am subliniat foarte multe paragrafe și fragmente care mi-au plăcut și mi-au dat de gândit. A fost, așadar, o lectură chiar interesantă din care am plecat ceva mai înțelept, contemplând și meditând asupra anumitor aspecte ale propriei mele vieți. Nu, nu e o carte de dezvoltare personală, self-help sau un ghid practic despre cum să te-apuci de yoga. Este o carte despre oameni, despre Emmanuel Carrère - așa cum i-a văzut el și așa cum s-a văzut el.

„Mă îndrept spre moarte. E o evidență: mă îndrept spre moarte. Nu înțeleg de ce șoptesc medicii la dreapta patului meu, nu înțeleg ce spun, dar probabil că recită versetele din Cartea morților tibetană (...). Deasupra mea e lumină. Trebuie să mă duc acolo. Trebuie să mă duc acolo. Să nu cumva să ratez ieșirea. Să nu cumva să rămân în această stare intermediară, în această viață rea. Trebuie ca totul să se termine și ca suferința să înceteze, definitiv.”

Într-adevăr, așa cum am mai spus, mi s-a părut puțin în sfera narcisismului, „autosuficienței”, într-o narațiune care parcă e formată din tânguieli de-ale autorului - amintiri, întâmplări, reamintiri și memorii. Nu știu, încă, dacă-i un roman de ficțiune sau non-ficțiune, însă nu găsesc asta a fi prea relevant. Chiar am vrut să citesc ceva scris de Emmanuel Carrère, destul de faimos în Franța și Italia. N-am rămas cu convingerea că e un autor care chiar să-mi placă, dar cred că este totuși mult prea devreme pentru a trage concluzii de acest gen; voi citi, deci, și alte cărți semnate de Emmanuel Carrère, iar atunci cu siguranță voi putea reveni cu o părere viabilă și, într-adevăr, susținută de niște concluzii suficient de bune. Între timp, mă bucur totuși că am citit romanul și am reușit să sustrag ceva benefic din această lectură, deși au fost și multe aspecte care mi-au îngreunat lectura și chiar m-au plictisit - nu, nu m-au făcut să renunț, pentru că nu obișnuiesc să las cărți neterminate. Însă am vrut să trag de ea doar ca s-o pot lăsa deoparte și să mă gândesc, în liniște, la ce-am citit, fără să mai am contact cu „personalitatea romanistă” a lui Emmanuel Carrère. Revin, mai târziu, și cu păreri privitoare la Împărăția cerurilor, după ce o voi fi citit. Să aveți lecturi doar pe placul vostru!