Pagină

joi, 25 noiembrie 2021

Omul care își confunda soția cu o pălărie, de Oliver Sacks - Recenzie

Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Anul apariției: 2021
Traducere: Dan Rădulescu

Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973, trad. rom. Revenirea la viață, Humanitas, 2021), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007, trad. rom. Muzicofilia: Povești despre muzică și creier, Humanitas, 2021), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012, trad. rom. Halucinații, Humanitas, 2021), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020), Everything in Its Place (2019, trad. rom. Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele poveşti, Humanitas, 2021).
„Legendele clasice au figuri arhetipale: eroi, victime, martiri, războinici. Pacienții neurologici sunt toate acestea, iar în ciudatele povestiri adunate aici sunt și ceva mai mult.”
Un profesor de muzică îşi confundă (la propriu) soţia cu o pălărie. Un bărbat nu-şi recunoaşte propriul picior. O femeie nu mai ştie ce înseamnă stânga. Persoane considerate retardate mintal dovedesc capacităţi ieşite din comun. Toate aceste bizarerii sunt cazuri neurologice reale, cu care s-a confruntat doctorul Oliver Sacks. 24 de asemenea povestiri alcătuiesc o imagine asupra minţii omeneşti – am fi tentaţi să spunem: asupra patologicului, dacă am putea trasa o frontieră netă între normalitate şi patologie. Cu veritabil talent literar (e scriitor în toată puterea cuvântului), Oliver Sacks nu se aventurează să tragă concluzii şi să eticheteze, ci prezintă un tulburător spectacol al minţii. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie s-a bucurat de un răsunător succes în lumea întreagă şi în cele mai diverse medii intelectuale şi artistice. Pornind de la cartea doctorului Sacks, Michael Nyman a compus, în 1986, o operă, iar regizorul Peter Brook a pus în scenă, în 1993, un celebru spectacol de teatru.
„Am putea spune că sunt călători pe meleaguri de neînchipuit, meleaguri despre care altminteri n-avea avea nici o idee și nici o reprezentare. Iată motivul pentru care viețile și călătoriile lor îmi par a ține de fabulos, iată motivul pentru care am folosit ca moto comparația cu 1001 de nopți, făcută de Osler, și pentru care mă simt obligat să numesc caurile povești sau legende.”
 „Munca mea, viața mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii și bolile lor mă conduc la gânduri care poate că altminteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea măsură încât mă văd obligat să mă întreb, împreună cu Nietzsche: «Cât privește boala: aproape că suntem ispitiți să ne întrebăm dacă am putea trăi fără ea» – și să consider că problemele pe care le ridică boala sunt fundamentale. Pacienții mei mă incită mereu să-mi pun întrebări, iar întrebările mele mă conduc mereu la pacienți, astfel încât în povestirile sau studiile care urmează există o continuă mișcare de du-te-vino.“ — Oliver Sacks 
„Altfel, pentru el, iluziile paroniei nu erau primare, ci erau încercări (nepotrivite) de refacere, de reconstrucție a unei lumi reduse de un haos total. În același sens, Ivi McKenzie scria: «Fiziologia patologică a sindromului parkinsonian este studiul unui haos organizat, un haos provocat în primul rând prin distrugerea unor integrări importante și reorganizat pe o bază instabilă în procesul de reconstrucție.»
Lecturarea acestei cărți nu este primul meu contact cu dr. Oliver Sacks, neurolog de profesie, însă cu o carieră publicistică, literară de asemenea extrem de prolifică și bogată - am mai citit, scrise de dumnealui, cărțile Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele povești (recenzia o găsiți AICI) și Recunoștință (recenzia o găsiți AICI), care n-au fost doar lecturi care să-mi placă prin expresia lor artistică și estetică, ci au fost și adevărate cărți din a căror lectură am plecat mult mai învățat, mult mai disciplinat, după ce am avut contact cu cazurile clinice investigate, descrise și documentate de către dr. Sacks. Cu un talent formidabil - înzestrat atât cu darul medicinei, dar și cu ce al scrierii și literaturii -, Oliver Sacks, în cărțile sale, documentează cu pricepere și iscusință, pe-nțelesul cititorilor săi (dar și făcând apel la interesul acestora, bineînțeles, întrucât există anumiți termeni medical nu prea uzuali, însă folosiți de către Sacks în descrierile cazurilor sale; aici sunt relevante mai ales notele de subsol ale traducătorului, care reușește să facă lumină în această direcție - eu, unul, dat fiind faptul că studiez în domeniu, n-am găsit lectura ca fiind greoaie și inaccesibilă; dimpotrivă, așa cum am mai spus, chiar am plecat din lecturarea cărții mult mai informat decât intrasem în ea) cazuri de psihiatrie cu care, de-a lungul a zeci de ani, a avut de-a face, pe care le-a tratat și care i-au stârnit interesul relevând, încetul cu înceutl cu încetul, profunzimile abisale, întunecate, fragile și neînțelese ale minții umane. 
„Fosilizați în trecut, asemenea pacienți nu se pot simți acasă, nu se pot orienta decât în trecut. Pentru ei, timpul s-a oprit. (...) poartă o rană deschisă a timpului, o agonie care nu se va sfârși niciodată.”
Trec peste faptul că acum câțiva ani, când am dat peste titlul acestei cărți, am crezut că este o carte umoristică, un fel de glumă. Dar apoi am auzit de Sacks la un curs din facultate, și-am zis, stai, îmi amintesc vag de o carte a cărei titlu bizar îmi stârnise curiozitatea - apoi am aflat că, de fapt, Sacks este un neurolog care a scris non-ficțiune, dar și un scriitor talentat ale cărui studii parcă s-ar afla la granița dintre ficțiune și non-ficțiune, dintre realitate și realismul magic al pacienților săi - pentru mine, totul a devenit un fel de îmbinare plăcută între cele două, într-o încercare herculeană de a descoperi misterele minții, modul în care aceasta reacționează, comportamentul său la acțiunea diferiților factori perturbatori, potențatori sau inhinitori ai anumitor afecțiuni, dintre cele mai bizare și unice, cu care dr. Sacks a avut de-a face, încercând să le înțeleagă cât mai bine pentru a reuși să aplice tratamentul profilactic corespunzător, specific. Trebuie să recunosc că am fost profund impresionat (și, de fapt, încă sunt) de inteligența de care Oliver Sacks dădea dovadă, de spiritul său critic, analitic, care trata fiecare persoană, fiecare pacient ca o entitate unică, ca un individ cu o reacțiune specifică în fața patologiei de care suferă: Sacks nu se axează neapărat pe studiile medicale de caz, scrise într-un limbaj clinic, sec, în care pacientul este „dezumanizat”, să zic așa, redus la niște simptome specifice documentate și clasificate ca fiind viabile. Astfel de „cazuri medicale” și documentări imediate sunt o formă de „istorie naturală”, însă nu spun nimic despre individ, despre pacient și despre istoria lui, deci despre modul în care fiecare, în cele din urmă, reacționează diferit la o anumită patologie. În schimb, Sacks își tratează pacienții cu respect, ca de la egal la egal, cu căldură și onestitate, iar aceștia îi răspund cu sinceritate și cu o anumită deschidere. Sacks încearcă să „aprofundeze istoria cazului”, să cunoască pacientul înainte de a trage concluzii de ordin etiologic, clinic. 
„Primejdia se află chiar în natura dezvoltării și a vieții. Dezvoltarea poate deveni o supra-dezvoltare, viața o  «hiper-viață». Toate stările «hiper» pot deveni monstruase, perverse, aberații, stări «para» (...); înflăcărarea stărilor «hiper» poate deveni o pasiune violentă.”
Omul care își confunda soția cu o pălărie este o carte în care Sacks, după cum am spus, documentează cazurile cu care a avut de-a face în cariera sa de neurolog, insistând asupra acelor cazuri ale căror agent etiologic presupune ori o lipsă, ori un exces al unor „factori” (de ordin biologic, chimic, biochimic, genetic etc.), ale căror urmări sunt dintre cele mai nefericite sau, dimpotrivă, de-a dreptul incredibil de plăcute și greu de lepădat. Am certitudinea că mulți dintre noi înțelegem ce entitate magnifică, complexă și puternică este creierul uman - însă această carte a întârit, de fapt, cât de fragil poate fi acesta: doar niște mici traume, niște mici schimbări metabolice, lipsa sau prezența unui compus în mai mult sau mai puțin variabile - toate acestea pot produce dereglări enorme în viața unei persoane, îngreunându-i sau făcându-i chiar imposibile anumite comportamente; sau, dimpotrivă, potențându-i-le, maximizându-le supraliminal, oferindu-i acestuia o altă perspectivă asupra vieții. Citind cartea lui dr. Sacks, am dat peste niște „suferințe”, peste niște patologii ale căror existență pur și simplu nu mi s-ar fi părut vreodată viabilă, posibilă; ni mi le-aș fi putut imagina nici în cele mai bizare vise ale mele: un talentat profesor de muzică ce suferă de „agnozie vizuală”, confundându-și, într-adevăr, soția cu o pălărie, o femeie care a învățat la vârsta de 60 de ani să-și folsosească mâinile, dovedindu-se a fi o artistă incomparabilă, un bărbat „înclinat ca Turnul din Pisa”, dar care nu era conștient de acest lucru - iar lista bizară și neașteptată poate continua. În unele cazuri, pacienții au învățat să facă față bolilor de care sufereau, sau chiar s-au vindecat de ele, însă cele mai multe vor fi rămas pentru totdeauna țesute în creierul lor, gata oricând să iasă din nou la lumină; alții, din păcate, nu s-au dovedit la fel de norocoși.
„Paradoxul unei afecțiuni care se poate prezenta ca o stare normală - ca o senzație minunată de sănătate și bună dispoziție, dezvăluindu-și abia mai târziu potențialele sale dăunătoare - este una din din himerele, trucurile și ironiile naturii. Una care a fascinat destui artiști, mai ales pe cei care pun semnul egal între artă și boală (...).”
Dincolo de asta, un aspect abordat de Oliver Sacks care chiar m-a mișcat - felul în care arta, puterea muzicii, a poveștii, a teatrului, are o imortanță practică și teoretică atât de mare, putând să ajute pacienții atât în profilaxie, cât și în tratamentul propriu-zis, terapeutic. Așadar, Sacks se rupe, într-o măsură, de tot ce ține de un tratament ce vizează profilul farmacologic al unei boli, și se-ndreaptă și către ceva „mai obscur” acestui domeniu: terapia prin artă. Chiar mi-a plăcut partea în care a abordat aceste aspecte, și-am reușit să trag niște concluzii chiar importante, după părerea mea. Sacks chiar a fost un om binecuvântat și un adevărat erudit, un om multilateral dezvoltat care a împărtășit lumii din mintea sa luminată și prețioasă: dincolo de cariera sa de neurolog strălucit, dincolo de scrierile sale de domeniu, Sacks a inspirat oameni, ba chiar a impulsionat descoperiri din domeniu, a pus în mișcare teorii și a revoluționat ceea ce (nu) se știa despre anumite patologii. Prin cărțile sale, sufletul lui Sacks va dăinui întotdeauna; iar prin pacienții săi, numele lui Sacks va fi purtat din generație în generație. Sunt absolut sigur de acest lucru.
„Ne aflăm aici pe un tărâm straniu: toate considerațiile obișnuite pot fi răsturnate, boala poate fi binele și normalitatea poate fi boală, excitația poate fi sclavie sau eliberare, iar realitatea poate fi găsită în ebrietate, nu în sobrietate. Aceasta este chiar împărăția lui Cupidon și a lui Dionysos.”
Nu știu ce v-aș mai putea spune, sincer să fiu. Nici nu cred că e cazul să mai spun că vă recomand cu mare drag orice carte scrisă de acest autor, iar motivele sunt probabil subînțelese fără vreun dubiu. Abia aștept să-i citesc și celelalte cărți, deoarece, cu fiecare carte scrisă de el pe care o citesc, am impresia că încep să descopăr tot mai multe și mai multe, pătrunzând într-o lume care îmi stârnește interesul și-mi dă de gândit, o lume care mă face să-mi pun întrebări și să vreau să găsesc, cât mai repede, răspunsuri la ele. O lume a realității în care mintea umană se dovedește a fi deosebit de complexă, fictivă, schimbătoare, dar atât de puternică în cele din urmă și cu atât de multe profunzimi pe care, nici acum, nu am reușit să le cercetăm îndeajuns, să le descoperim în tot înțelesul lor, să le luminăm. Secretele încă sunt departe de a fi dezvăluite! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, pline de spor! 

4 comentarii:

  1. Chiar sunt curioasă de ce oferă această carte. "Halucinații" chiar mi-a plăcut.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oliver Sacks, în general, știe cum să se-apropie de cititorul său prin ceea ce scrie și relatează - poveștile sale te uimesc prin cât de palpabile sunt și, în același timp, cât de ieșite din comun!

      Ștergere
  2. N-am citit aceasta carte de la Sacks, dar era oricum pe lista de lecturi. Multumesc pentru parerea ta!

    RăspundețiȘtergere