Fata care a murit, de Ragnar Jónasson - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: George Arion Jr.

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 1 milion de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 30 de țări.

„- De fapt, e o mare ironie, pentru că până să ajungi aici nu citeam nimic. Cititul te face un om mai bun.”

„Una duce o viață neinteresantă la Reykjavík. Când află că în micul sat Skálara, aflat în nordul Islandei, pe coasta bătută de furtuni, se caută profesor pentru două fete, răspunde imediat anunțului. Dar satul unde locuiesc numai zece persoane nu e deloc primitor. Întunericul necruțător al iernii și muțenia stranie a localnicilor o apasă pe una cu o forță zdrobitoare. Cu toții ar să știe ceva ce ei nu îi împărtășesc. Iar în podul casei vechi în care stă e convinsă că aude cântecul sinistru al unei fantome. Una pornește o investigație pe cont propriu, însă foarte repede ajunge să nu mai facă deosebirea între realitate și plăsmuirile imaginației sale. Paranoia și groaza o sufocă, în vreme ce sătenii sunt dispuși să facă tot ce le stă în puteri să ascundă o taină cumplită. Când în cătun survine o moarte neașteptată, Una e aruncată într-un dans macabru al umbrelor și jumătăților de adevăr din care nu știe dacă va mai ieși cu viață.

„Se ridică încet în capul oaselor. Preț de o clipă o cuprinse amețeala, dar senzația îi trecu repede când își aminti unde se află. În Skálar, pe Peninsula Langanes. În micul apartament din pod. Singură.”

Știți, sunt sigur, cât de mult îmi plac cărțile thriller și cât de multe am citit, și-aici revenim la vechea poveste: încetul cu încetul, anumite subiecte și teme abordate de (mai toți) autorii de thriller încep să devină redundante, plictisitoare și extrem de prost speculate și „fructificate” - asta, în general, mi s-a întâmplat cam cu câteva dintre lecturile thriller de luna trecută (aproape toate, de fapt). Ei bine, pe de altă parte, nu prea am pățit să citesc cărți thriller care să se ducă în direcția de paranormal și dark, cel puțin nu așa cum a făcut-o romanul Fata care a murit, scris de Ragnar Jónasson, primul meu contact cu acest autor. Poate nu-i tocmai genul meu de thriller, dar cu siguranță este ceva nou (chiar original), ceva ce mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să mă țină prins în lectură de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama măcar cum trec paginile și încotro se-ndreaptă totul. Dar, pentru că există un dar, execuția n-a fost tocmai pe placul meu, și-aici nu mă refer la misterul creat, a ideea poveștii, la punctul de plecare și intrigă, ci la modul în care Ragnar Jónasson scrie - puțin cam sec, puțin cam lipsit de profunzime și esență (dar asta-i ceva ce ține strict de mine; dacă sunteți genul de cititori de thriller care mizează strict pe acțiune și pe idee, această carte-i pentru voi; eu, unul, prefer o combinație între toate astea, o combinație care să culmineze într-o scriitură profundă, cu substraturi și ascunzișuri). 

„Când amintirile începură treptat să-i revină, simți cum i se face pielea de găină. Fusese un glăscior ascuțit - bănuia că vocea unei fetițe. Da, acum o auzea din nou în minte: o fetiță care cânta un cântec de leagăn.”

Romanul lui Ragnar Jónasson este unul destul de interesant, de fapt, un thriller standalone, un thriller ciudat de-o atmosferă de-a dreptul bizară, încărcată, care evocă un sentiment de claustrofobie și asfixiere, fiindcă totul e atât de tensionat, atât de izolat și atât de întunecat, în îndepărtarea micilor așezări din părțile de nord ale Islandei, cu viscole puternice care huruie în bezna nopții, iar Una, protagonista cărții, simte totul: lângă oceanul din apropiere, în orele lungi și întunecoase de iarnă, vremea sumbră parcă prevestește orori și chestii înfiorătoare, iar moartea vine în forme din ce în ce mai bizare. Secretele ies la iveală, întâmplări fără explicație ale căror urmări se răsfrâng în prezentul Unei: venirea ei în micuțul sat pierdut de lume, ale cărui coordonate probabil nu există pe nicio hartă, parcă perturbă „echilibrul” originar al satului Skálar. Însăși locul petrecerii acțiunii, Skálar, pare a fi, de fapt, un suprapersonaj al cărții - întunecat, plin de mistere, rece și glacial, aici Una descoperă pericolul, învață să fie curajoasă și să lupte cu fricile ei și, în același timp, să lupte cu întâmplările care i-au zguduit viața: sinuciderea tatălui ei și reîncercarea de a-și găsi drumul în viață. Din acest punct de vedere, Fata care a murit a fost un roman care a avut un „potențial emoțional”, să spun așa, destul de mare, însă a cam scârțâit când a fost vorba ca Jónasson „să livreze” această idee. Dar, în fine, să ne-ntoarcem la ideea cărți, nu la ce-mi place mie neapărat.

„Un sat cu zece suflete, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea - toată lumea mai puțin ea, se corectă Una. Înr-un fel, tot ar fi rămas singură, nu? Urma să fie o străină, cineva din exterior. Dar poate că după asta și tânjise până acum: să trăiască izolată, dar fără să fie singură.”

Mi-a plăcut, deci, atmosfera pe care autorul a conturat-o, culoarea locală a satului și tot acest cadru restrâns în care s-a derulat totul. Și faptul că s-a ajuns într-un punct în care elementele locale de folclor - de fapt, elemente ale supranaturalului și paranormalului - au dat poveștii un iz mult mai amenințător, mai macabru. După cum am spus, chiar nu sunt un fan neapărat al poveștilor cu fantome, dar mi-a plăcut extraordinar modul în care Jónasson și-a convins cititorul și modul în care însuși personajele sale erau confuze în ceea ce privește veridicitatea situațiilor - ajunsesem în punctul în care, de fapt, chiar și eu credeam că totul e în capul Unei că, na, îi cam dădea cu sticluța după toate întâmplările din ultima perioadă. Și niște lovituri la cap, amnezii, vedenii și tulburări psihice cu siguranță sunt în stare să te facă să crezi (și să vezi) în fantome. Și să le-auzi cântând niște balade pentru copii. Zău! Glumesc, bineînțeles; și totuși, la un moment dat chiar începusem să empatizez cu Una, cu toate întâmplările prin care trecea și cărora, de nicio culoare, nu reușea să le găsească explicații raționale și răspunsuri logice. 

„(...) Una se întrebase dacă nu cumva era un avertisment, dacă nu cumva încerca să-i spună să plece din sat, ca un semn că n-ar fi trebuit niciodată să vină acolo.”

În fine, romanul chiar este interesant, m-a prins și l-am citit într-o singură zi. Mi-a plăcut mult punctul de plecare, iar la fel de mult mi-au plăcut și personajele și, mai ales, atmosfera pe care Jónasson a creat-o în cartea sa (de fapt, cred că atmosfera a reușit să potențeze la maximum ideea cărți, desfășurarea acțiunii și toate înâmplările). Da, chiar este un roman dinamic, alert, tensionat și plind e surprize, cu niște întorsături de situație destul de interesante și greu de speculat. Un noir nordic care cu siguranță ar fi putut fi mai bine șlefuit, dar care oferă cititorului un subiect interesant, nou, într-o formă care te prinde și te ține captiv de-a lungul paginilor. Mi-a plăcut mult că nu face parte dintr-o serie, de fapt, și că toată acțiunea a fost „cumulată” într-o singură carte, fără să se întindă pe „durata” a mai multor romane; Fata care a murit este așadar o carte care scoate la iveală legende locale, povești din folclor care, în întunericul dens și mohorât, în vuietul crivățului care mușcă din scoarța înghețată a copacilor, nicicând n-au fost mai adevărate. Chiar v-o recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen! Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!