Pagină

miercuri, 19 ianuarie 2022

Despre fiica mea, de Hye-Jin Kim - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2021
Traducere: Virgil-Mihai Țâru

Hye-Jin Kim (n. 1983) a scris mai multe romane și un volum de povestiri. Despre fiica mea a devenit un bestseller în Coreea de Sud (peste 70 000 de exemplare), iar drepturile de traducere au fost vândute în 14 țări. 
„Și uite așa mă transform treptat într-un om invizibil. Nu m-ar mira deloc ca fetele să nu-și dea seama nici măcar de faptul că voi fi dispărut!”
Mama din romanul Despre fiica mea se trezește locuind în aceeași casă cu fiica ei și cu partenera acesteia. Marcată de relația dintre ele, dar și de contexte ale societății coreene contemporane, de dramele acestei societăți și de derutele ei, protagonista încearcă să găsească un echilibru între valorile tradiționale în orizontul cărora a fost crescută și realitățile vieții de azi.
„Nici nu știu când m-am transformat în această persoană fricoasă, care nu mai are răbdare să-i asculte pe ceilalți, care e tot timpul grăbită, care nu vrea să se amestece prea mult în nimic și care nu vrea să-și murdărească hainele sau pielea pentru nimic în lume. Când am decis oare să mă țin la distanță de toți, spunând și făcând ceea ce se așteaptă ei, dar, în același timp, retrăgându-mă puțin câte puțin în cochilia mea?”
Dacă îmi citiți blogul de ceva vreme, cu siguranță știți că, pentru o perioadă îndelungată de timp, am fost mare fan al Editurii Univers; în special al colecțiilor Romanul secolului XX-XXI și Globus. Așadar, mă bucură nespus să aflu că au apărut noi cărți în aceste colecții și, sincer, abia aștept să le citesc. Pentru că, încetul cu încetul, redescopăr frumusețea și splendoarea acestei colecții, cu autori noi care, chiar și spre surprinderea mea, reușesc să-mi intre sub piele și să mă miște până în proximitatea lacrimilor. A fost cazul cu romanul Te rog, ai grijă de mama, a cărui recenzie o voi posta curând (una dintre cele mai bune cărți citite în 2021), dar și cu romanul de față, Despre fiica mea, un roman de o profunzime izbitoare, multilateral și extrem, extrem de bine scris. De fapt, mi-am dat seama de un lucru: dacă un autor aduce în centrul romanului figura maternă, cu siguranță deja m-a câștigat. Nu îmi pot explica acest comportament pe care îl adopt atunci când „citesc cărți cu și despre mame”, dar au ceva ce reușește să mă atingă așa cum nu o fac altele. Posibil, în fine, și datorită faptului că romanul meu de debut are în centru tot valorificarea ideii de maternitate. Dar am să vă spun mai multe în cele ce urmează.
„De ce numai mie mi-a fost dată o astfel de probă de foc? De ce trebuie ca tocmai propriul meu copil să mă facă în așa hal de nefericită? De ce tocmai fiica mea nutrește o atât de mare cruzime față de mine? Și de ce am ajuns să-mi fie rușine de progenitura ieșită din propriul meu pântece? Numai gândul că am ajuns o mamă căreia îi e rușine de propriul copil mă chinuie teribil! De ce oare mă face să-i reneg tipul de viață pe care o duce și, astfel, să mă reneg pe mine însămi ca mamă și toate lucrurile pe care le-am trăit și le-am făcut până astăzi?”
Despre fiica mea este romanul pe care am început să îl citesc aseară și pe care l-am terminat în dimineața zilei de astăzi, imediat ce m-am trezit. Probabil, dacă nu l-aș fi început la o oră destul de târzie, l-aș fi terminat tot aseară. Efectiv, n-am mai putut să îl las din mână. Am absorbit fiecare frază, am trecut prin filtrul propriilor emoții fiecare trăire a personajelor, și-aș începe, bineînțeles, „cu mama”. Cea din perspectiva căreia este narată povestea din roman, povestea fiicei, cea a „femeii ratate”, care nu are un loc de muncă stabil, care închiriază o cameră în casa mamei sale, cea care „ridică un zid invizibil” între ea și mama ei. Mai mult decât atât, în momentul în care fiica ei se prezintă acasă cu o altă tânără, în inima mamei sale încep să se nască sentimente dintre cele mai puternice și greu de înțeles, până când află adevărul care îi este inaccesibil și imposibil de acceptat: fiica ei este lesbiană. În acest moment, în sufletul mamei se nasc conflicte interioare, patimi zbuciumate, strigăte, violență, durere - femeia ajunge să se învinovățească, până la acuzare, de comportamentul „anormal” al fiicei sale. Iar hăul întunecat dintre mamă și fiică se cască din ce în ce mai tare, asemenea unei guri înfometate care are s-o devoreze pe mama plină de durere, care nu poate să înțeleagă comportamentele fiicei sale. 
„(...) În ciuda faptului că încerc să renunț la toate așteptările și speranțele pe care mi le-am pus în fiica mea, ele se întorc și mă devorează pe dinăuntru. Oare cât mai trebuie să mă sleiesc, să mă golesc de trăiri interioare, încât să reușesc să mă debarasez de toți demonii care mă chinuie?”
Romanul are un fir narativ simplu, un număr mic de personaje, însă cu toate acestea Hye-Jin Kim reușește, cu un talent formidabil, să reitereze complexitatea conflictelor care au pus stăpânire pe societatea actuală în care personajele trăiesc - Seul, capitala Coreei de Sud, pe fondul culturii coreene, unde homofobia este înrădăcinată în „reglementările sociale”, unde să fii liber, din acest punct de vedere și astfel, este nu doar că greșit, dar extrem de periculos. Figura maternă, femeia care se apropie încetul cu încetul de bătrânețe, este forțată de împrejurimi să muncească în continuare, într-o azil unde are grijă de o anumită Jen, o femeie cândva extrem de populară și iubită de oameni, dar care ajunsă la finele vieții intră în anonimat și obscuritate. Sincer, eu am simțit relația dintre mamă și Jen care un fel de „oglindă”, în care Jen reprezenta un fel de alter-ego (dar mult alterat) al femeii care încearcă să o înțeleagă pe fiica sa, să o „aducă pe drumul cel bun”, dar căreia îi este imposibil (de unde, de fapt, și drama poveștii). Un roman ca un stindard, despre conflictul dintre tradițiile sui generis, neaoșe, și emanciparea contemporană a orientării sexuale, nevoia acceptării și a independenței. Fericirea este fericire, indiferent de formele în care ni se arată. La fel și iubirea - cine e în măsură să îți spună cum să iubești și pe cine să alegi drept partener de viață? 
„Cu siguranță că între mine și fiica mea există un zid înalt și gros, dar invizibil. Oricât aș țipa eu de partea mea a zidului, nu există nicio șansă ca sunetul să răzbată până dincolo și fiica mea să mă audă.”
Conflictul dintre păstrarea tradițiilor arhetipale (mamă) și progresul modernității (fiica și partenera ei de viață) se răsfrânge și asupra reiterării conflictelor actuale ale societății coreene - dezbaterile rolurilor socio-culturale ale băbatului și femeii, emanciparea feministă, intimidarea, acceptarea „normelor normale”, protestele... Toate acestea fac din Despre fiica mea nu doar o dramă acută, cronică, ci o carte ca o revelație, un roman al destăinuirii și forței, în care personajele nu doar sunt prinse într-o dinamică, ci există în viața reală, iar strigătele lor reverberează și trec dincolo de paginile cărții. Bogăția temelor, complexitatea problematicilor atinse de către Hye-Jin Kim, abordarea multilaterală a acestora, personajele extrem de bine conturate, puternice, conflictuale, neînțelese și pline de cugetări, problemele economice ale societății, critica adusă asupra capitalismului modern - totul este verosimil, real, precis, construit într-o manieră chirurgicală, atentă. Fiecare întâmplare parcă are un substrat profund, fiecare replică ascunde sau, dimpotrivă, scoate la lumină ceva. Nu știu, dar chiar mi-a plăcut extraordinar de mult acest roman, a fost o surpriză literară deosebit de neașteptată.
„(...) Pentru că fiica mea, această ființă apărută din sângele și pântecele meu, este de fapt cea mai diferită și îndepărtată făptură de mine. Este un om pe care nu-l voi putea cuprinde niciodată cu mintea. Și vreau s-o înteb dacă ea chiar își doreste această relație care nu poate produce nicio progenitură, această legătură fără speranță, care nu are de fapt nicio finalitate, această viață care va rămâne pe vecie incompletă și care, din acest motiv, îi va face mereu pe oameni, cu disprețul și înjurăturile lor, să se ține după ea ca o umbră. Este pregătită fiica mea să îndure greutatea umilinței?”
Probabil aș mai putea spune multe, dar am să mă opresc aici, prin a vă spune că Despre fiica mea chiar este un roman care îmi va rămâne mult timp în suflet. Nu m-am așteptat să fie un roman care să abordeze o efervescență tematică atât de amplă, surprinsă cu atâta talent într-un număr relativ mic de pagini. Un roman complet, bine încadrat, cu o desfășurare simplă (dar care, în același timp, surprinde o realitate atât de complexă), cu număr redus de personaje (probabil, nici n-ar fi fost nevoie impetuoasă de mai mult), însă totul frutificat cu un talent formidabil. Un roman de actualitate, un roman care se adresează unui public larg și a cărui scriere stă sub însemnul unui curaj măreț. Mulțumesc, Hye-Jin Kim, că mi-ai oferit ocazia de a-ți citi capodopera. Tot mai mult mă surprind de cât de mult încep să îmi placă autorii asiatici! Pentru că au acel ceva special pe care parcă cu greu îl regăsesc la alți autori; au acel ceva după care mă dau în vânt! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori!

4 comentarii:

  1. Superba recenzia!!! Multumesc pentru recomandare!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu îți mulțumesc pentru aprecieri și comentariu. Spor la citit!

      Ștergere
  2. Multumesc pentru recomandare, Andrei! Am explorat foarte putin cartile de la aceasta editura.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu cel mai mare drag; și eu la fel, de aceea chiar îți recomand să le dai o șansă!

      Ștergere