Trăiește și lasă-i să moară (James Bond, #2), de Ian Fleming - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2019

Traducere: Horia Nicola Ursu

James Bond trebuie să-l înfrunte pe Mr. Big, un gangster nemilos din Harlem, care este, de asemenea, unul dintre cei mai buni agenți ai SMERŞ de pe teritoriul SUA. Mr. Big aduce în mod ilegal comori britanice în New York, de pe o insulă jamaicană îndepărtată, iar veniturile din vânzările acestora sunt direcționate către Moscova. Agentul 007 trebuie să găsească ascunzătoarea criminalului, să-i saboteze operațiunea și să recupereze tezaurul pentru Anglia.

„- Îmi va face lăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă vreme mă aflu aici.”

Al doilea contact cu James Bond, miticul Agent 007, romanul Trăiește și lasă-i să moară (primul roman din serie pe care l-am citit a fost Casino Royale, recenzia o puteți găsi în postarea de mai jos sau AICI), nu pot spune că a fost la fel de intens ca și primul; acțiunea, da, mi-a plăcut mult, dar parcă a luat-o într-o direcție mult prea bruscă și totul s-a întâmplat așa, cum să zic, deodată. Deși a fost totul mai complex, dacă ar fi să ne raportăm și la numărul de pagini, am simțit că „au venit prea multe, din mult prea multe direcții” și, uneori, parcă nu puteam să țin pasul cu ce se întâmplă. Nu că ar fi greu de înțeles, dar parcă i-a lipsit acel ceva pe care nu-l pot numi și care, în cele din urmă, nu prea a reușit să mă convingă. Însă m-am bucurat, iarăși, să fiu martor la aventurile lui Bond, să am parte de personaje interesante, situații neașteptate și extrem, extrem de tensionate, peripeții dintre cele mai periculoase și pline de substrat. 

„ - (...) Și țineți minte! Nu intrați în bucluc; cazul ăsta nu e copt încă și, cel puțin deocamdată, politica noastră în ceea ce-l privește pe Mr. Big este «trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască».”

În romanul de față, Bond își continuă aventura de agent de spionaj, în încercarea de a-l prinde pe Mr. Big (veți afla de ce poartă acest nume dacă veți citi romanul), motiv pentru care ajunge să intre în niște situații deosebit de periculoase. Atentate cu bombe, împușcături, tot palmaresul necesar unui roman care să te țină cu sufletul la gură și care să te antreneze pe tot parcursul lui. Cum nu vreau să dau spoilere (fiindcă n-are rost, bineînțeles, să vă spun ce o să se întâmple și încotro se îndreaptă toate lucrurile), probabil ar trebui să vorbesc mai mult despre stilul de scriere a lui Flaming și despre ce anume pare să-l diferențieze de alți autori (deși nu știu dacă e tocmai viabil ce spun, dat fiind că nu prea am citit cărți de acest gen) ai acestei tagme literare (iarăși, despre ce tagmă romanistă aș vorbi, habar n-am). 

„- În meseria mea, atunci când am de-a face cu un astfel de individ, mă conduc după o deviză ușor diferită: «Trăiește și lasă-i pe ceilalți să moară»!”

Fleming are o anumită preocupare pentru corectitudinea și acuratețea detaliilor pe care le livrează cititorului. Da, acestea nu reprezintă o trăsătură definitorie a celor care scriu pentru „a-și distra cititorii”, ci este vorba despre o anumită pasiune (?!) a lui Fleming de a descrie haine purtate de către personaje, cicatrici (fizice, morale) pe care acestea le poartă, a lungimii neobișnuite a unuit anumit deget, a formei surprinzătoare a unui cap, a unei figuri, a unui fenotip. Există o anumită minuțiozitate în a descrie durerea, tortura sau moartea, care i-ar putea aduce lui Fleming reputația unui sadic, a unui „pornograf al violenței”, dar mi se pare că el mai mult urmărește doar redarea cu precizie jurnalistică (mai ales că Fleming a fost jurnalist) a unor trăiri, stări. Fleming a fost un adorator al femeii și i-a dăruit, astfel, și eroului său pasiuni la fel de pioase și adulatoare, dar nu lingușitoare. În cărțile lui Ian Fleming, eroinele sunt verosimile, veridice, sunt demne de a fi iubite, adorate, datorită unor amănunte care par că le-ar umaniza - un nas ușor coroiat, o bâlbâială (abia) sesizabilă dar, în special, traumele psihologice cauzate de remușcări, conflicte ascunse, interne. Cu siguranță, personajele feminine ale lui Ian Fleming sunt mai mult decât „forme frumoase” - sunt eroine tragice și pline de mister.

„(...) Tortura e o metodă murdară și deloc concludentă. Cei anchetați sfârșesc prin a mărturisi orice, numai pentru a scăpa de dureri. Având-o la dispoziție pe această fată, metodele murdare sunt caduce. Ea poate ghici dacă oamenii îmi spun sau nu adevărul.”

Cât despre personajele negative ale lui Fleming - la limită, acestea, la fel ca și eroinile autorului, ating pragul verosimilității. „Căpcăuni” înzestrați cu trăsături omenești, care parcă sunt niște prelungiri, niște extinderi ale misiunii pentru care au fost creați: crima, uciderea, tâlhăria, furtul, genocidul. Astfel, genul romanului (hai să-i spunem, „de spionaj) este plin de veridicitate, permisiv, frumos și plin de tensiune. Fleming conturează, într-adevăr, un gen literar care am putea spune „că-i aparține”. Repet, nu am citit multe cărți scrise de acest autor, dar trebuie să recunosc că ce am citit până acum - respectiv Casino Royale și Trăiește și lasă-i să moară, primele 2 volume din serie - chiar m-a convins că, într-adevăr, Ian Fleming știe „cu ce se mănâncă” și reușește să livreze cititorului intrigi bine închegate, o acțiune savuroasă și personaje convingătoare, ale căror dezvoltare este extrem de interesant de urmărit.

„- Voodoo, declară el. Biletul acesta a fost menit să fie găsit asupra unui cadavru. În felul acesta, moartea ta ar fi fost cauzată de un asasinat ritualic, pus la cale de prietenii celor pe care i-ai ucis în Harlem, pentru a le răzbuna moartea.”

Citind cele 2 cărți scrise de Fleming, poate n-am rămas cu intrigile interesante, amănuntele picante, concluziile neașteptate și alte chestii de acest gen, ci am rămas cu bucuriile mărunte pe care mi le-au oferit cărțile sale, bucurii care creează o sinergie extrem de plăcută - mașini rapide, rețete corecte de whisky, partide de poker și bridge, numele unor articole cosmetice de lux, seducătoarea dezordine a unui păr răvășit, a unui umăr gol, a unor buzi lucioase. Toate acestea pe fundalul posibilei morți imediate a lui James Bond, Agentul 007 care nu se sfiește să se aventureze în cele mai întunecate și nepătrunse cotloane ale orașului. James Bond cu siguranță rămâne un nemuritor, un etalon, un icon, un erou de care parcă am avea nevoie și în zilele de astăzi. Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale autorului, fiindcă, sincer, m-am îndrăgostit iremediabil de Agentul 007. Iar aventurile lui sunt, într-o măsură, și aventurile mele! Și sper, sincer, că are să scape vătămat la minium din toate situațiile în care, cu atâta talent, reușește să intre.