Pagină

vineri, 4 martie 2022

Fleishman are necazuri, de Taffy Brodesser-Akner - Recenzie

Editura: Trei 
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 512
Anul apariției: 2021
Traducere: Cristina Cojocaru 

Taffy Brodesser-Akner este o autoare și jurnalistă americană. A crescut în Brooklyn, New York, într-o comunitate evreiască. A lucrat ca freelancer și contributor pentru GQ și The New York Times, unde acum face parte din echipa redacțională. A realizat numeroase portrete ale unor celebrități (Jonathan Franzen, Antonio Banderas, Gwyneth Paltrow, Tom Hanks), pentru care a fost recompensată cu New York Press Club Award și Mirror Award.
„Tot mai mult, Toby își dădea seama că nu știa nimic.”
Când s-a despărțit de soția sa după aproape 15 ani, Toby Fleishman a crezut că știe ce îl așteaptă: weekenduri și vacanțe cu copiii, regrete ocazionale, momente de tensiune în negocierile privind sarcinile parentale. În niciun caz n-ar fi prevăzut că într-o zi, în toiul perioadei lui de emancipare sexuală, Rachel o să lase copiii la el și o să dispară. Toby încearcă să ghicească unde a plecat soția lui, în tot acest timp făcând echilibristică între slujba de medic, nesfârșitele obligații de părinte și noua popularitate sexuală câștigată cu ajutorul aplicațiilor pentru întâlniri. Singura consolare este versiunea pe care și-o spune în legătură cu căsnicia sa, și anume că a fost părăsit de o soție mult prea ambițioasă. Dacă însă vrea să înțeleagă cu adevărat ce nu a funcționat în povestea lor, Toby va trebui să se întrebe dacă nu cumva a ales să nu ia în seamă norii întunecați ce se întrezăreau la orizont. Fleishman are necazuri reprezintă o explorare tulburătoare și totodată amuzantă a unei culturi ce încearcă să-și facă loc printre fisurile unei instituții care ne inspiră cele mai mari temeri și cele mai mari speranțe.
„Nu-și dorea să se gândească la cât de mult îi plăceau așternuturile, patul, apartamentul lor, să fie în preajma copiilor și să le pregătească micul dejun în fiecare dimineață. Nu-și dorea să se gândească la faptul că nu simțea încă repulsie față de ea, deși ar fi vrut să simtă. Așa că s-a aplecat și s-a întins spre ea, gândindu-se, desigur, că era pentru ultima oară.”
Voi începe prin a spune că mă aștept ca serialul (cu Claire Danes, Lizzy Caplan și Jesse Eisenberb) să fie, poate, nu mai bun decât cartea, dar mult mai pe placul meu. De ce spun asta? Pentru că, iarăși, simt că am citit o carte la momentul nepotrivit - și nu vorbesc despre circumstanțele în care am facultate, deci implicit mai puțin timp să citesc, deci implicit mai puțină capacitate de a mă concentra asupra altor lucruri. Astfel, probabil ceva mai dinamic, mai ușor de urmărit, care să nu mă solicite atât de tare, cu siguranță ar merge mai bine. Întocmai, pentru că romanul lui Taffy Brodesser-Akner m-a epuizat și a făcut apel la atenția mea - abuziv, poate - pe care, din păcate, nu i-am putut-o oferi. Deoarece este un roman dens, neașteptat de dens, extrem de complex și cu multe substraturi; din păcate, substraturile mi-au fost inaccesibile întrucât, la fel ca Monogamie (recenzia AICI), acest roman este „un roman al oamenilor mari”, dacă pot spune așa. Un roman al oamenilor cu experiență, care știu ce înseamnă viața de familie, știu ce-nseamnă să crești copii, să crești alături de ei, știu ce-nseamnă să mergi la muncă, să ai, în fine, „o relație de cuplu”. Știu ce-nseamnă toate acele lucruri mici care ard, ard, ard într-o relație până în momentul în care apare un foc distructiv ce nu mai poate fi stins. Și care produce deprecieri de ordin intim. Ei, bine, eu așa am perceput Fleishman are necazuri. Un roman „mare”!
„Cum am putea să nu contestăm căsnicia, atunci? Aceasta devine atât de puternic legată de calitatea vieților noastre, drept una dintre puținele instituții care funcționează constant de-a lungul fiecărui moment al existenței noastre, încât persoana cu care suntem căsătoriți nu mai are nicio șansă.”
Există foarte multe la care te-ai putea gândi atunci când citești acest roman: este o carte cu multe „substraturi”, o carte multilaterală, polifonică din acest punct de vedere. Și, pe măsură ce înaintezi în lectură, lucrurile nu se pripesc: Taffy Brodesser-Akner, prin proza ei densă și, de multe ori, retorică, în continuare pune întrebări cititorului. Și nu le pune în mod direct, ci prin intermediul acțiunii personajelor sale. Cu observații inteligente și istețe, deseori amuzante, dar acide și incisive, despre căsătorie, despre a fi femeie, într-un roman pe care-l poți percepe chiar feminist, Taffy Brodesser-Akner spune că „o poveste trebuie spusă din perspectiva unui bărbat pentru a putea fi luată în serios”. Ceea ce, de fapt, chiar și ea face: își folosește abilitățile de scriitoare relatând povestea prin ochii lui Toby, un bărbat, care trece printr-un divorț și, printr-o constelație de personaje din jurul său, îi completează acesteia detaliile. Și, my God, cât de multe detalii!
„Rachel fusese crescută cu o dietă frugală bazată pe tăcere, resemnare și resentimente. Bunica ei nu o iubea, dar asta nu era o problemă, fiindcă bunica ei nu iubea pe nimeni, în general. Era rece, dar măcar își făcea datoria. Bunica ei credea că datoria era același lucru cu iubirea, dar așa ceva era imposibil, pentru că datoria și iubirea erau două lucruri paralele. Sunt două filme diferite.”
Multe personaje mi s-au părut antipatice - într-adevăr, inteligente, uneori chiar spirituale și înțelepte, dar care se implică în situații neașteptate, și parcă fiecare judecă pe fiecare și nimeni nu-și poate vedea de propria treabă. Da, bine, cu toții suntem failibili, cu toții suntem predispuși greșelilor. Însă dicotomia, cel puțin pentru mine bizară, a acestei povești și a personajelor, este faptul că aceste personaje par extrem de frustrate pe propria lor mortalitate și, totuși, sunt atât de critice cu privire la viețile „neglijente și imperfecte” ale tuturor celorlalți. Meschine. Bizare. Parcă fără viață interioară. Goale. Seci. Lipsite de esență și superficiale și, ahhh, cât mă enervează pe mine personajele superficiale. Cele „de suprafață”. Or, de fapt, poate Taffy Brodesser-Akner chiar asta a vrut să creeze, și n-au fost doar lucruri colaterale: niște personaje care au drept dicton călăuzitor doar instincte (uneori, animalice și primitive și chiar deloc convingătoare). În orice caz, nu m-am putut așa de nici măcar un personaj, fie că vorbim de Toby, fie că vorbim de Rachel sau alte personaje secundare, episodice, tralalala. 
„Dumnezeule, era atât de sătul să încerce să descopere în ce fel greșise, care fusese acțiunea minoră care o determinase pe Rachel să plece de lângă el. Ea l-a abandonat. Ea fost crudă cu el. I-a negat iubirea, respectul și stima de sine. L-a subestimat atât de mult până a devenit cineva care aproape s-a dezintegrat în suspiciune și apoi în deșertăciune la cea mai simplă formă de afecțiune din partea altcuiva.”
Serios, chiar aș fi vrut să-mi placă, însă, din păcate, nu m-am putut concentra îndeajuns de bine încât să înțeleg, într-o măsură, povestea. Multe situații mi s-au părut absolut nejustificabile, deși Taffy Brodesser-Akner chiar încerca să găsească ceva convingător. Nu. Dar știu, și am o certitudine absolută (ce pleonasm!) că acest roman m-ar fi atras altfel dacă l-aș fi citit atunci când trebuie. L-aș fi simțit, poate, diferit, iar personajele nu mi s-ar mai fi părut goale, lipsite de esență și profunzime. Da, într-adevăr, există resorturi interioare în fiecare, dar nu acel gen de emoții care pe mine m-ar mișca. Înțeleg, drama unui divorț (sau, poate, nu drama, ci, în sfârșit, spiritul „de libertate”), copiii plasați dintr-o parte în alta, evadarea în sex (și-n cele din urmă, parcă, întemnițarea în acest „concept”), fuga, încercarea de a uita, mecanisme de coping. Personaje cu interese, care fac abuz și încearcă să profite de pe urma unor astfel de situații sociale. Dar, din păcate, inaccesibilitatea mea la multe dintre aceste aspecte care, în cele din urmă, au vitalizat și consolidat romanul lui Taffy Brodesser-Akner, Fleishman are necazuri.
„Racheo ar spune că acele perechi se dădeau în spectacol, că ascundeau ceea ce era, de fapt, otrăvit în relația lor, iar acesta era singurul moment în care Toby simțea că ea era de partea lui: când ea se străduia la fel de mult ca el să facă nefericirea lor să pară ceva normal.”
După cum am spus, am simțit această carte exact la fel cum am simțit și cartea lui Sue Miller, Monogamie: greu de abordat, de urmărit, de înțeles. Și, încă o dată, mi-am adus dovezi conform cărora anumite cărți nu trebuie citite de către oricine, nu trebuie citite decât la o anumită vârstă, fiindcă, pentru a fi înțelese, percep „o taxă a experienței”. Pe care, evident, (încă) nu o am. Dar mă bucur să știu că aceste cărți își vor găsi loc în biblioteca mea și, pe viitor, cu siguranță voi reveni asupra lor. Și știu că atunci le voi înțelege diferit, poate la adevărata lor valoare psihologică și profundă. Între timp, mă bucur că am citit cartea și, sincer, abia aștept să apară și serialul - nu există încă o dată oficială de lansare, dar cu siguranță va apărea cât de curând. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu