Parcul pentru câini, de Sofi Oksanen - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Actual

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Sigrid Crasnean 

Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului omonim, publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariţie, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze şi a fost distins cu numeroase premii prestigioase precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013) şi Norma (2015). Sofi Oksanen a scris şi alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane şi Purificare, au fost ecranizate. În 2013 scriitoarei i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.

„Nu trebuia decât să dea un telefon, să trimită fotografia cu mine și eram pierdută. Mi-ar arunca trupul de pe acoperișul unui bloc sau m-ar înveli în plastic sau într-un covor și m-ar azvârli pe un șantier sau în mare. Nimeni n-ar face asta unei prietene. Noi fuseserăm prietene, dar nu mai eram.”

Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki pentru a urmări obsesiv o familie parcă ieşită dintr-o reclamă: un cuplu frumos şi prosper, cu doi copii şi un câine. Gestul ei nu e nejustificat, însă e periculos, căci între tânăra ucraineancă şi fericita familie finlandeză există o legătură tainică, pe care doar cea dintâi o ştie. Acea legătură ascunde multă suferinţă, o poveste de iubire chinuită şi o întreagă încrengătură de evenimente din trecut, ce implică trădări, crime şi speranţe de salvare. Prin vocea Olenkăi, care îşi rememorează viaţa într-un moment de criză, Sofi Oksanen ne dezvăluie o lume crudă şi violentă din anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, o lume unde sărăcia, privatizările dubioase, clanurile interlope, drogurile, omorurile şi abuzurile sunt realităţi curente. Este o lume unde nu există victime inocente şi unde Olenka, un fotomodel ratat care ajunge să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilităţii, încearcă să-şi croiască drumul spre prosperitate cu aceeaşi duritate ca toți cei din jurul ei.

„Daria a îngânat încet numele copiilor. Parcă exersase mult pronunția, deși avea probleme cu sunetele limbii finlandeze. Fetele nu trebuiau să știe nimic despre copiii clienților lor, cu atât mai puțin numele vreunuia din ei. Mi-am încleștat pumnul sub masă.”

Parcul pentru câini este un roman care mi-a atras atenția de la bun început prin faptul că se recomandă a fi thriller. Cu toate acestea, eu nu prea știam că cei de la Editura Polirom publică (și) astfel de cărți. Vag, sincer, îmi amintesc să fi citit vreodată un thriller de la această editură; în schimb, aparent, au făcut niște modificări și în ceea ce privește calitatea hârtiei cărților din colecția Actual. În fine, am să mă interesez mai mult să văd cum, de fapt, stă treaba. Revenind la ale noastre treburi, în acest roman n-am regăsit, în orice caz, scriitura unui thriller clasic. De fapt, a fost mai mult un fel de roman istoric, cu tente science-fiction, distopice, în care totul s-a conturat, parcă, în jurul părții întunecate a Europei de Est post-sovietice. Iar asta, într-o mare măsură, chiar mi-a plăcut, deși așteptările mele au fost, de la bun început, mult, mult mai mari.

„Banca din parc s-a metamorfozat într-un scaun capitonat de cinema, unde ședeam și mă gândeam la altele. Mă uitam la viața familiei de acolo ca la o poveste care ar fi putut să fie a mea dacă lucrurile ar fi mers altfel.”

Sofi Oksanen, prin intermediul poveștii fictive a protagonistei, Olenka, expune circumstanțele unei vieți încercate. Mult prea încercate, tind să cred. Astfel, nu prea convingătoare, cel puțin pentru mine. Dar, în fine, asta-i și puterea ficțiunii, de a face imposibilul posibil. Romanul începe cu Olenka, stând pe o bancă într-un parc pentru câini (de unde, bineînțeles, și titlul) și urmărind un cuplu și pe cei doi copii ai acestuia. Intempestiv, lângă Olenka se așează „o străină”. În schimb, lucrurile se dovedesc imediat a nu fi așa: această străină este, de fapt, Daria, o persoană din trecutul tulburător al Olenkăi, pe când era în Ucraina. Vreau să menționez că acțiunea „din prezent” (da, avem parte de procedeul alternanței dintre trecut-prezent) se petrece în Helsinki. De fapt, cu doar câțiva ani în urmă, Olenka nu era o femeie de serviciu care abia își câștiga existența într-o țară străină și neprimitoare, ci chiar coordonatoare înstărită și bogată într-o agenție de fertilitate din Ucraina, lucrând la limita legalității. Pe parcursul romanului, alternând între trecut și prezent, aflăm, foarte încet, dar sigur, detaliile unei povești (pentru mine, de la început) sortite eșecului, care a făcut ca drumurile Olenkăi și ale Dariei să se intersecteze, legându-le pe cele două, într-un mod direct, de familia pe care acum o urmăresc cu atenție. 

„Greșelile sunt răni. Rănile sângerează, lasă urme și urmele pot fi depistate. Cei depistați sunt întotdeauna prinși.”

Parcul pentru câini este o carte întunecată, dacă aș putea spune așa, foarte bine încadrată și gândită, foarte bine dozată. Are mult dintr-un roman thriller, și chiar din cel noir, într-un fundal plin de acțiuni criminale, corupție la cel mai înalt nivel, spălare de bani și manipulare, escrocherie și droguri. Romanul evidențiază aspecte neplăcute și imorale ale „pieței fertilității”, care se prezintă ca fiind o exploatare continuă atât a clienților fără speranță, cât și a donatoarelor. Totuși, acest lucru este doar un mecanism, o altă rotiță dintr-un angrenaj mai obscur de sorginte politică, cu afaceri mari, care se-ntind pe multe teritorii, dominate de criminalitate și întuneric. O mare parte din impactul romanului este datorat narațiunii la persoana întâi a Olenkăi. Protagonista, de fapt, apare ca un personaj tridimensional, multilateral dezvoltat și de-a dreptul bizar: ticăloasă, dar în același timp victimă, cu siguranță antipatică, dar în același timp mișcătoare, manipulatoare și manipulată, nerecunoscătoare și ipocrită - dar, în același timp, ciudat de interesantă și atrăgătoare. Parcă m-a înduioșat, într-o măsură, și a făcut apel la mila (?!?!) mea. În ciuda defectelor ei evidente și patologice. 

„- Nu plec decât atunci când o să fiu sigură că n-o să te prăbușești iar. Doar atunci. Apoi îl duc pe Oleg acasă și îi fac o înmormântare așa cum se cuvine. Încă îl mai auzi cum plânge?”

Din punctul de vedere al intrigii, Oksanen se dezvăluie a fi extrem, extrem de „zgârcită”. Sincer, totul iese la lumină abia la sfârșitul romanului. De-a lungul cărții, își spune povestea încet, încet, dar într-un mod extrem de ispititor. Nu-i un roman intuitiv, de fapt, este de-a dreptul neașteptat. Iar cititorul are nevoie de o abordare răbdătoare, chiar de efort, dacă vrea să pună cap la cap faptele (atât de inexplicabile) personajelor - ca într-un puzzle imens. În ciuda complexității narațiunii, Parcul pentru câini chiar rămâne un roman bun, ca o acuzație usturătoare a pericolelor atât ale regimurilor opresive, cât și ale (hiper)capitalismului dezlănțuit, brutal și violent. Pe tot parcursul romanului, parcă am simțit un sentiment omniprezent de pericol, un sentiment nervos de angoasă, tragedie iminentă. Parcă o bombă cu ceas, care ticăia mut, stătea să explodeze în orice moment.

„(...) Nu m-am îndoit nici o clipă că n-o să meargă. În țara asta merge întotdeauna. Trebuie doar să știi cum să negociezi.”

Acum, că mă gândesc, nu-mi amintesc de ce am dat acestui roman doar trei steluțe, sincer să fiu. Cred că l-am citit într-o perioadă mai aglomerată, în care, deși căutam ceva mai lejer, am dat peste el. Cum nu-s obișnuit să renunț la cărți odată ce le încep, l-am citit până la capăt. Sincer, sunt absolut sigur că îl voi reciti, pentru a reveni asupra rating-ului (să am certitudinea, abia atunci, că m-am înșelat sau nu). Dar, concluzionând, chiar tind să cred că a fost un roman bun, mai ales acum, când îi scriu această recenzie, și am aceste întrebări. Serios, nu știu de ce i-am dat doar trei steluțe; am impresia, de-a dreptul bizară, că ar fi meritat mai multe. În orice caz, am și alt roman scris de Sofi Oksanen în bibliotecă, Purificare, care, aparent, e mult mai bine cotat decât acesta. Evident, îl voi citi (cine știe când) și voi reveni cu impresiile aferente. Până atunci, rămânem la Parcul pentru câini și întrebarea asta de-a dreptul ciudată: oare chiar nu merita mai multe steluțe?