Iubire amară, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2020

Traducere Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza.

„Deja începeam să-mi imaginez cu invidie bătrânețea ei secretă, în care se juca întreaga zi cu propriul trup, cum ar fi făcut poate când era tânără, dacă tatăl meu nu i-ar fi citit în acele jocuri o dorință de a plăcea altora, o aplecare spre infidelitate.”

În urma morții premature și misterioase a mamei sale, Delia pornește într-o călătorie inițiatică pe străzile întortocheate și sufocante din Napoli, orașul natal, cu dorința de a afla adevărul despre familia ei. Câteva telefoane stranii o conduc către descoperiri tulburătoare și neașteptate despre ultimele zile din viața mamei. Romanul Elenei Ferrante este o poveste tulburătoare despre mame și fiice și despre mănunchiul complicat de minciuni, emoții și amintiri care le leagă. Iubire amară a fost ecranizat în 1995, în regia lui Mario Martone, cu Anna Bonaiuto în rolul Deliei, iar pelicula a intrat în competiție la Festivalul de Film de la Cannes din același an.

„O știam dintotdeauna. Era o linie pe care nu puteam trece când mă gândeam la Amalia. Poate că mă aflam acolo ca să reușesc s-o depășesc.”

Este a doua carte scrisă de Elena Ferrante pe care o citesc, și-asta imediat după ce am citit-o pe prima, Fiica ascunsă (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), o carte care m-a răvășit de la primele pagini. Deși Iubire amară nu prea mi-a plăcut, am certitudinea unui lucru: face parte din acea „categorie” de cărți pe care o intitulez „nu-pentru-oricine” sau „încă-nu-ai-experiența-necesară-pentru-a-înțelege-pe-deplin-astfel-de-cărți”. Și cam asta-i treaba. Nu mă îndoiesc că este o carte bună, deși (și) rating-ul de pe Goodreads este destul de mic (aproximativ 3.28, din peste zece mii de recenzii), dar nu am avut acces la poveste, la substraturile ei. Știu, chiar știu că este vorba despre ceva ce se va dovedi mult mai relevant după anumite experiențe de viață, dar probabil și faptul că este scrisă din perspectiva unei femei - și este vorba despre o experiență pur intimă - m-a făcut să nu o pot înțelege pe deplin. Dar, evident, nu-i bai, fiindcă asta nu înseamnă că n-am să mai încerc și alte cărți scrise de Ferrante, o autoare pe care mă bucur din suflet că mi-am făcut curaj în sfârșit să o citesc și care, în cele din urmă, s-a dovedit a avea un talent absolut remarcabil.

„Voiam să anulez din corpul ei tot ce nu-mi fusese îngăduit. Astfel nimic de-atunci încolo nu s-ar mai fi pierdut, nu s-ar mai fi împrăștiat departe de mine, pentru că, în sfârșit, totul fusese deja pierdut.

Acum, că era moartă, cineva îi răzuise părul și îi deformase chipul ca să-i dea forma corpului meu.”

În afară de decorul din Napoli, culoarea locală, atmosfera, nu am rămas cu prea multe citind această carte. Am fost încercat de un sentiment vag pe care l-am perceput astfel: dincolo de încercarea de a spune o poveste, mi s-a părut că Ferrante pare mai interesată să reamintească cititorului, în mod constant, că naratoarea ei este, într-adevăr femeie. Și n-am să citez din text anumite scene și fraze, dar au existat destul de mult. De altfel, ce mi s-a părut sincopat a fost faptul că am avut parte, uneori, de prea multe detalii absolut irelevante: bineînțeles că o femeie își aruncă absorbantul la coș (sau oriunde altundeva unde se cade să fie aruncat) după ce îl folosește - chiar nu era necesar să scrii asta. Înțeleg, înțeleg, este vorba despre a trece prin „ocheanul literar” efectiv demersul firesc al lucrurilor. Dar, totuși, am simțit că un oarecare „iz nepotrivit” planează asupra întregului roman (nuvelă?!). Lenjerie pătată, apartamente murdare, apa de la flori cu un miros îngrozitor - există ceva care vrea să evidențieze o stare de neliniște, o stare de tensiune... Nu știu în ce formă, dar am simțit-o acut, violent, chiar până la a mă deranja fizic și psihic.

„E greu să găsești pe fețele bătrânilor urma trăsăturilor din tinerețe. Uneori, nici nu reușim să concepem că au fost vreodată tineri.”

Cu toate acestea, pe undeva, acolo, există un mister „sexual-psihologic”, întrucât Delia (naratoarea) se întoarce de la Roma, la Napoli, nu doar pentru a asista la înmormântarea mamei sale, ci și pentru a scormoni motivul aparentei sinucideri a acesteia. Evident, acest lucru duce la rememorarea copilăriei, pe măsură ce începe să adune detalii despre tatăl ei (un om neplăcut, pur și simplu l-am perceput ca fiind un om rău, mediocru) și despre romantismul acut al mamei sale, care parcă s-a manifestat mult prea intens acum, la bătrânețe, înainte de a sfârși înecată. Am avut dificultăți, totuși, în a avea sentimente specifice pentru măcar unul dintre personaje. În afară de niște fraze frumoase, să zicem profunde, pe care le-am admirat și adnotat pe alocuri, nu prea m-a impresionat. Dar, repet, spun asta din perspectiva unui băiat care a citit cartea și care nu are o experiență de viață, să zicem așa, din acest punct de vedere - cred că această carte nu poate fi apreciată pe deplin fără a analiza, mai întâi, influențele lui Dante. Nu știu, am un sentiment vag că există acolo acel ceva care, implicit, mă trimite la opera marelui poet și filosof italian. 

„(...) Dar i-am fost oricum recunoscătoare pentru doza minimă de umilire și de durere pe care mi-o oferise.”

Iubire amară debordează de obsesii ale „paradisului dantesc” - exilul, ipocrizia, purgatoriul, dar transformă Napoliul postbelic într-un teren neplăcut de reproducere pentru numeroase și mici acte de lașitate și indecență. Ferrante „zgârie” crusta înnegrită a acestor obsesii până când ele se deschid din nou, iar Ferrante explorează aceste răni, „le fructifică” în proza ei. Delia, naratoarea de patruzeci de ani și ceva, dezvăluie că bătrâna ei mamă, Amalia, fie s-a înecat pe bune, fie a fost ucisă după ce a devenit „nebună și obscenă”. Oricum ar fi, Delia este bântuită de evenimentele misterioase care au avut loc în ultimele zile de viață ale Amaliei - destul de curând, și cititorul are același destin. Narațiunea Deliei nu este una sigură, ci prismatică, multilaterală, fragmentată și refractivă. Întâlnim un bărbat misterios pe nume Caserta, doar pentru a afla că numele lui Caserata nu e, de fapt, Caserta. Este, cum să zic, o narațiune ciudată. Cu sentimente ciudate și destul de greu accesibile. E o lectură, de fapt, greu de abordat, iar asta cred că definește întocmai modul în care am perceput-o. 

„M-am temut că nici măcar nu-și dăduse seama că șoarecele cu care se distrase o bună parte a vieții lui îi scăpa printre degete și se ducea să se înece.”

În sine, romanul lui Ferrante nu-i tocmai rău, dar pentru mine a fost ceva nou ce, din nefericire, nu mi-a adus satisfacția literară pe care aș fi dorit-o. În cartea aceasta, adevărul propriu-zis este evaziv și nu are nicio relevanță în ceea ce privește împărțirea păcatelor, a judecății și dreptății. Iubire amară rămâne o carte pe care am citit-o doar de dragul Elenei Ferrante, dar nu o carte pe care am înțeles-o. Cu siguranță, peste ani buni voi reveni asupra lecturii. Cine știe, poate o voi simți diferit sau, dimpotrivă, abia atunci voi avea certitudinea că această carte chiar nu este pentru oricine; și nu vreau să sune greșit, dar cu atât mai mult nepotrivită unui băiat. În orice caz, abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de Elena Ferrante, deoarece sunt extrem de nerăbdător să-i aflu și celelalte povești.