Petrecerea de vânătoare, de Lucy Foley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Daniela Plugaru

Lucy Foley a studiat literatură engleză la universitățile Durham și UCL și a lucrat câțiva ani ca redactor de ficțiune în industria editorială, după care s-a dedicat în întregime scrisului. Petrecerea de vânătoare este romanul ei polițist de debut, inspirat de o zonă izolată din Scoția. A scris și trei romane istorice, care au fost traduse în 16 limbi. A publicat materiale jurnalistice în ES Magazine, Sunday Times Style și Grazia. La Editura Trei a mai apărut și Lista de invitați (2021, traducere din limba engleză de către Bogdan Ghiurco). 

„Iar venind aici, am făcut o greșeală teribilă.”

În vacanța de iarnă, câțiva prieteni din Oxford se întâlnesc să întâmpine împreună Noul An, așa cum fac de zece ani, din studenție. Anul acesta au ales o cabană idilică și izolată în munții Scoției — locul perfect unde să se retragă și să se deconecteze. Vacanța începe nevinovat: admiră cu toții peisajul uluitor, deși rău-prevestitor, beau șampanie lângă șemineu și își amintesc de trecut. Însă după un deceniu povara resentimentelor înăbușite a devenit prea grea pentru nostalgia fragilă a grupului. Iar legătura dintre ei se rupe, chiar când un viscol teribil izolează cabana de restul lumii. După două zile, chiar de Anul Nou, unul dintre ei este mort… iar criminalul este tot unul dintre ei. Nu rămâne pe dinafară, vino și tu la petrecere.

„Îl ciocnesc de al lui Giles cu prea multă forță, iar el se dă în spate ca șampania să nu curgă pe el. Apoi se prinde care e ideea, se întoarce spre Miranda și face la fel. Se pare că funcționează; o mică reacție în lanț se declanșează în încăpere, familiaritatea ritualului stârnind zâmbete. Amintindu-ne faptul că sărbătorim. Că e bine - nu, minunat - că suntem aici.”

Revin, iarăși, la dictonul care se pare că guvernează deasupra majorității cărților thriller pe care le-am citit în ultima perioadă: nu lucruri noi, ci într-o formă nouă. Dar, de data aceasta, cu Petrecerea de vânătoare, cred că l-aș revizui puțin: nu lucruri noi, și nici într-o formă tocmai nouă. Sincer, am simțit c-aș citi un retold al cărții Lista de invitați (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte scrisă tot de Lucy Foley, dar care mi-a plăcut exponențial mai mult. De fapt, cartea aceasta nu m-a plictisit, dar nici nu m-a antrenat în lectură prea mult; nu m-a enervat, dar nici mi-a oferit o lectură care să mă țină acolo. Nu știu, mi s-a părut redundantă, ca și cum aș fi recitit, după cum am zis, celălalt thriller al ei. Ceea ce-i ciudat - din câte știu, acesta este volumul de debut al autoarei. În orice caz, probabil dacă aș fi citit această carte înainte să citesc Lista de invitați, în capul meu ar fi existat un cu totul alt sens. Dar, date fiind circumstanțele, acesta este mult prea slab față de celălalt thriller al autoarei.

„Nu vreau să spun că sufăr de alcoolism; nu-i așa. Dar nu beau niciodată de plăcere. O fac din necesitate. Mă folosesc de băutură ca de un alt analgezic, pentru a netezi marginea ascuțită a lucrurilor, pentru a atenua chinul cronic, dureros, al amintirilor.”

Chiar am avut așteptări mari, și spun asta deoarece chiar mi-a plăcut mult de tot celălalt roman. În schimb, aici mi s-a părut că a lipsit mult de tot acțiunea, dinamica, iar intriga mi s-a părut puțin cam seacă, fadă, deloc spectaculoasă. De fapt, nici n-am simțit-o ca pe-o intrigă bine conturată. Dacă în Lista de invitați lucrurile au fost într-un fel slow burning, cu scene de impact inserate în momente-cheie ale acțiunii, aici totul a fost liniar. Clișeic. Banal. Pe cuvânt, n-aș fi vrut să spun aceste lucruri deoarece, după cum am zis, chiar îmi place cum scrie Foley. Dar a cam dat-o în bară cu acest roman, mult inferior celuilalt. Evident, e strict părerea mea. Iar lucrurile se-afișează astfel deoarece, după cum am zis, aveam așteptări uriașe de la carte - poate n-ar trebui să fiu tocmai tranșant, sincer, dar n-am cum, având în vedere cât de suprasaturată este categoria de autori thriller care folosesc aceleași laitmotive - cadavru ✓, cadru al acțiunii restrâns ✓, chestii din trecut ciudate ✓, personaje cu secrete ✓ șamd. Bun, înțeleg, sunt de-acord cu ele, dar doar atunci când acestea „interacționează” într-un mod de-a dreptul neașteptat. În schimb, mi s-a părut că totul a fost „alandala” și că nimic nu se lega cu nimic (și nu în sensul bun). 

„Dar nu-i nevoie să-mi spună. Sunt aproape sigură că știu. Cadavrul, felul în care arăta... Am citit despre asta în ziare. Ar fi fost imposibil să n-o fac. A reușit să țină țara cu sufletul la gură. Și chiar să aibă propriul titlu. Ucigașul din Highland.”

O cameră misterioasă mereu încuiată, o mână de prieteni cu secrete, cineva ucis, suspans neliniar și plin de lacune, puncte de vedere alternante ale unor „naratori” nesiguri, care nu știu ce vor și ce e cu ei, răutăți gratuite, piste false, întâmplări clișeice (multe!!!), întuneric, și-apoi, la sfârșit, haide să zicem că ceva ce, parcă, a mai salvat din rating-ul cărții. Da, să zicem că într-adevăr acea „chestie”, motivul tuturor întâmplărilor a fost ce trebuie. Însă aceste „sortimente literare” n-au fost îndeajuns de bine fructificate, după părerea mea, pentru a avea parte de o carte pe care, în ansamblul ei, s-o ador. Să fie un thriller bun pe care l-aș recomanda oricui - și, iarăși, revin la veșnica placă: această carte este OK pentru cei care n-au mai citit thriller până acum, dar cu siguranță nu o recomand cuiva care abordează des acest gen literar. Nu veți găsi nimic nou; ba dimpotrivă, e ceva „arhirăsuflat” - și nici măcar livrat într-o formă faină și atrăgătoare.

„Am petrecut mult timp gândindu-mă că poate moartea n-ar fi un lucru atât de rău până la urmă. Dar acum - probabil nu-i altceva decât un instinct animalic adânc înrădăcinat - îmi dau seama subit că vreau să trăiesc.”

A fost o lectură de o zi, în schimb, o lectură cât de cât satisfăcătoare, „o distracție” care m-a ținut totuși acolo, așteptând s-o termin pentru a mă întinde după o altă carte din nesfârșitul teanc de cărți necitite din bibliotecă. Îți iese rapid din minte, ceea ce-i OK. Nu trebuie să stai să te gândești la acțiune, la ce s-a întâmplat, la cum de-a putut fi posibil așa ceva and so on. Poate acest roman a fost un pic prea ambițios pentru Foley, tocmai de asta Lista de invitați a ieșit mult, mult mai bun - între timp, și-a șlefuit stilul, a mai lucrat la psihologia personajelor, la construcția frazelor și alte chestii de-acest gen. Prin comparație, este evident faptul că cel de-al doilea thriller este mult, mult mai bun. Personajele sunt multe, și din păcate inegal dezvoltate, deoarece Foley nu i-a tratat cu aceeași seriozitate - ce-i drept, unele sunt mai relevante pentru „idee” decât altele, dar totuși mi-ar fi plăcut să știu mai multe chestii despre ele. Cinci dintre cele nouă personaje au statut „de povestitor” - ceea ce, da, este suficient, dar înseamnă că „masa” de victime și de posibili ucigași este mai mică decât pare, fiindcă nu-i chiar interesant să omori pe cineva despre care nu știi nimic. Sau ca vinovatul să fie unul despre care, iarăși, nu știi nimic. În orice caz, acest lucru a diminuat mult suspansul, cel puțin pentru mine.

„El a curmat vieți, multe, de fapt. Și nu doar de animale. Știe mai bine decât oricine că nu e ceva cu care să te lauzi. E un loc sumbru din care nu te poți întoarce niciodată. Îți produce ceva, prima dată. O schimbare profundă undeva, în adâncurile sufletului, amputează ceva important. Prima oară e cel mai rău, iar cu fiecare moarte sufletul e rănit și mai mult. După o vreme, nu mai rămâne decât țesutul cicatrizat.”

În orice caz, suspansul oricum deja a fost subliminal. Chiar aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut să am parte de mai multă acțiune și de mai multe întorsături de situație. De personaje ceva mai bine dezvoltate, mai convingătoare decât n-au fost. Totuși, există mici surprize pe parcurs dar care, privite dintr-o perspectivă ulterioară, nu-s tocmai șocante (așa cum ar trebui să fie „surprizele” dintr-un thriller). Sincer, eu vreau ca un thriller - mai ales la sfârșit - să dea, efectiv, cu mine de pământ. Să mă lase mască și să-mi spun că „așa ceva nu se întâmplă niciodată” (da, ca-n titlul romanului lui Anne Holt). În fine, după cum am spus, Lista de invitați mi se pare o versiune mult, mult mai bine consolidată a acestui roman, Petrecerea de vânătoare. Oricum, e interesant să le fi citit pe amândouă și să pot observa cât de mult, de fapt, a evoluat o autoare - ceea ce mă bucură și-n același timp îmi dă de gândit: mă aștept ca cel de-al treilea roman al lui Foley, dacă ar fi să urmărim evoluția, să fie mult mai bun decât cel de-al doilea. Are sens, nu? Să sperăm, în fine, că asta se va și întâmpla.