Zahăr ars, de Avni Doshi - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2021 

Traducere: Anca Dumitru 

Avni Doshi s-a născut la New Jersey, în 1982, și în prezent locuiește în Dubai. A obținut o licență în istoria artei la Barnard College, New York, și un master în același domeniu la University College London. Deși a crescut în Statele Unite, a petrecut mult timp și în Prune, India, la familia mamei sale. Mai târziu, a locuit vreme de șapte ani în India, fiind curator pentru diferite galerii. A colaborat la British Vogue, Granta, Elle India, Harper’s Bazaar India și The Sunday Times. A primit Tibor Jones South Asia Prize în 2013 și Charles Pick Fellowship în 2014. Romanul ei de debut, Zahăr ars (Burnt Sugar; Humanitas Fiction 2021) a fost publicat pentru prima dată în India, în 2019, cu titlul Girl in White Cotton, fiind nominalizat la Tata First Novel Prize și câștigând, în 2021, Sushila Devi Award. Odată cu apariția în Marea Britanie cu titlul actual, a fost finalist la Booker Prize în 2020 și s-a aflat pe lista nominalizărilor la Women’s Prize for Fiction în 2021. A fost declarat „Cartea anului 2020“ de The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR. Este în curs de traducere în peste 25 de țări.

„(...) dar eu nu încerc decât să merg mai departe, să schimb subiectul, să găsesc altceva până când sosesc prietenii noștri, căci de treizeci și șase de ani această seninătate mi-a scăpat, iar câteva gesturi de atenție în această noapte blândă nu pot ușura durerea care vine de dinaintea noastră și care nu are nici un leac.”

Maternitatea ca sursă de împlinire sufletească și dragoste necondiționată este nemilos examinată în impresionantul roman de debut al lui Avni Doshi, căci ambivalența sentimentelor leagă cele două personaje centrale, mamă și fiică – Tara și Antara. Atracția și respingerea până la anulare, după cum înseși numele lor par s-o indice, le poartă pe căile complicate ale memoriei – cea pierdută, cea mult prea acută, cea care-și caută o supapă, cea care tânjește după vindecare. Relația dintre ele se rescrie permanent, și nu de puține ori seamănă cu o vânătoare în care rolurile se schimbă imprevizibil. Pierderea memoriei care o afectează pe Tara e reală? Amintirile Antarei sunt adevărate? Efortul ei de a recupera crâmpeie incerte și emoții irosite se transformă într-un act multistratificat și istovitor de redobândire de sine.

„Poate că mama a văzut în bumbacul acela alb o cale spre propriul adevărat, un nou început de unde putea să se construiască altfel și unde putea să-și afle calea spre libertate. Pentru mine, reprezenta altceva, un lințoliu care ne acoperea ca pe niște morți vii, un alb prea alb pentru a fi vreodată acceptat în societatea educată. Un alb care semnala un intrus.”

Recunosc, am vrut să citesc această carte doar pentru că am văzut că a fost finalistă la Booker Prize (2020) și, de asemenea, nominalizat la Women’s Prize For Fiction 2021, ceea ce ar trebui să însemne, în mod evident, că este o carte destul de specială. Bun, înainte de toate, am fost curios de ce cartea a fost publicată în India, inițial, cu un titlu, iar apoi în Marea Britanie sub un alt titlu. Aparent, după cum a declarat Avni Doshi, editorul ei din Marea Britanie a considerat că „bumbacul alb are conotații diferite în afara Indiei, iar cititorii nu ar înțelege, imediat, legătura dintre durere și ascetism”. Interesant, în orice caz. Într-adevăr, cred că Burnt Sugar are o însemnătate aparte, cu un înțeles mult mai accesibil occidentului. Cu toate acestea, indiferent de titlu, mie mi-a plăcut această carte, chiar dacă știu multe persoane care nu rezonează cu ceea ce voi spune - mi s-a părut a fi o carte diferită, scrisă într-o voce care, pentru mine, a fost ceva cu totul nou: moralizator, incisiv, dar în același timp păstrând puseurile unei frici omniprezente, cronice, ca și cum Avni Doshi ar scrie cu teamă, dar nu este vorba despre o plasticizare superficială a scriiturii, ci despre însăși natura scriiturii - reală, palpabilă, diferită.

„Pentru mama, aceea era culoarea comunității ei, dar eu știam mai bine decât ea: hainele albe erau cele care ne separau de familia noastră, de prietenii noștri și de toți ceilalți; erau cele care au făcut ca viața mea, în ele, să fie un soi de întemnițare.”

Cartea este povestită la persoana întâi de către Antara, care locuiește în Pune, India, împreună cu soțul ei, născut și crescut în Statele Unite. Cu toate acestea, Zahăr ars nu pune preț pe relația dintre cei doi pe cât o pune pe relația dintre Antara și mama ei, Tara. Când era tânără, Tara și-a părăsit soțul și, timp de mai mulți ani, a trăit într-un ashram (un schit spiritual, un fel de mănăstire) ca discipolă și amantă a unui guru legendar, devenind astfel înstrăinată nu doar de soțul și părinții ei, ci și de tânăra Antara, deschizându-se astfel o rană care nu s-a vindecat niciodată în totalitate. Acum, ani mai târziu, Tara locuiește singură și-ncepe să dea semne timpurii de demență; acesta reprezintă momentul în care Antara, conform credințelor cu care a crescut, este nevoită să aibă grijă de mama ei, însă acest lucru este mult îngreunat de relația dificilă pe care, de-o viață întreagă, o are cu mama ei. 

„Este o pierdere lentă și epuizantă, în care, cu timpul, mai dispare câte o fărâmă. Poate că de fapt nu e altceva de făcut decât să aștept până când ea nu mai este acolo, în cochilia ei, iar doliul abia după aceea poate să înceapă, un doliu plin de regret, căci niciodată nu am putut avea un final.”

În mod ironic, chiar în momentul în care mama ei începe să-și piardă memoria și percepția realității, Antara este forțată, violent, să se confrunte cu realitatea propriului comportament din trecut și cu implicațiile acestuia asupra căsniciei sale. Această tensiune este exacerbată de alte două generații de femei: mama Tarei (care trăiește încă singură și ale cărei istorisiri nu sunt conforme cu poveștile pe care Antara și le-a spus ei însăși) și fiica abia născută a Antarei (a cărei sosire pe lume îi provoacă depresie post-partum Antarei și o tulbură și mai mult pe Tara care crede că fetița este, de fapt, propria ei fiică, adică Antara). M-a emoționat extraordinar de mult această scenă, în care Tara o confundă pe fiica Antarei cu Antara, deoarece parcă simbolizează ceva de-a dreptul ciclic: nașterea, viața, moartea; tinerețea, adolescența, bătrânețea. Această carte chiar a avut un „supraînțeles”, o multitudine de substraturi care, încetul cu încetul, s-au relevat cititorului care știe să asculte. 

„La exact o săptămână de când ajunsesem acolo, Nani a venit să mă ia. Aceea a fost ziua când am tras oblonul peste orice gânduri legate de tata și le-am împins într-o periferie, una care nu ocupă spațiu și nici nu cere atenție.”

O temă majoră a acestei cărți o reprezintă investigarea relației mamă-fiică și modul în care, pentru ambele părți, aceasta evoluează - de la naștere, prin atașament și hrănire, până la independența din copilărie, rebeliunea adolescenței, propria maternitate a fiicei și apoi dependența părinților de proprii copii. Antara, botezată în mod deliberat pentru a fi diferită și separată de mama ei (prefixul un din nume desemnând, de fapt, „lipsa” a ceva) este, de fapt, legată strâns de Tara, mama ei - ele sunt profund conectate, ca și cum distrugerea și dispariția uneia ar duce la distrugerea și dispariția alteia. Declinul psihologic, cognitiv al mamei este însoțit de declinul propriei siguranțe, de declinul propriei căsnicii, a condiției de mamă. Antara nu se luptă doar cu depresia, nu se luptă doar amintirile, cu propria ei natură - negare, delăsare, violență psihică, sentimente exacerbate și contradictorii, lupte interioare și refulări emoționale. Durere, sentimentul neputinței și al sfârșitului, pierderea speranței și, în cele din urmă, lipsa de vitalitate, ca și cum întreg corpul ar părăsi-o, funcțiile fiziologice ar înceta să-și mai urmărească dinamica specifică...

„Am învățat cum să-mi strunesc trupul. Cât de des puteam să mă spăl determina cât de mult aveam să transpir. Cât de des urma să urinez determina câtă apă aveam să beau. O parte din mine era sigilată. Puțin intra, puțin ieșea.”

O altă temă abordată în Zahăr ars este fluctuația amintirilor - cum se creează, cum se construiesc; amintirile văzute ca „o proprietate comună”, amintirile văzute „ca o posesie”. Pe măsură ce înaintezi în lectură, parcă pui la îndoială narațiunea Antarei, care, uneori, este lipsită de convingere, fisurată, fragmentată, mai ales în imaginile pe care le prezintă despre mama și soțul ei. Vorbim și despre tema aparetenenței, deci a excluderii: ashramul i-a oferit Tarei un sentiment de comunitate, regăsire, dar i-a oferit Antarei un sentiment al excluderii și a pierderii identității, plecarea Tarei având loc atunci când Antara abia își cunoștea rădăcinile. Soțul Antarei, de asemenea, simte că nu-și găsește locul în India, cu ideile lui occidentale, snobismul și morala mai degrabă simpliste decât profunde. Tema obsesiei, întrucât Antara, în special, cataloghează obiecte și colecționează fără încetare - jocuri, obiecte, fapte... Pe măsură ce încearcă să înțeleagă starea mamei sale, motivele pentru care a ajuns așa cum este, începe să facă propriile cercetări privind legăturile dintre diabet și bacteriile intestinale, radiografii, hormoni, neurotransmițători și receptori...

„(...) Non-Tara - Antara avea să fie altfel decât mama ei. Dar în procesul separării una de alta, ne-am trezit lipite.

Poate că n-ar fi mers mai bine dacă nu aș fi fost desemnată ca cea care o anulează. Cum oare m-aș putea feri să fac aceeași greșeală? Cum oare să o protejeze pe micuța aceasta de aceeași povară? Poate că este cu neputință. Poate că este doar ceva ce-mi doresc.” 

Zahăr ars are o „natură interioară” multilaterală, ciudată, bizară, iar romanul poate fi văzut din prisma acestor termeni: un roman „variabil”, întrucât, din câte am înțeles, a fost scris pe parcursul a șapte ani, în aproximativ opt ciorne - folosindu-se de diferite voci (persoana întâi, persoana a treia), timpuri, naratori, decoruri, personaje. Iar autoarea a luat, în cele din urmă, manuscrisele vechi și le-a pus la un loc, transformându-le în această carte. Acum, după ce l-am citit, și după ce a trecut mult timp de când l-am citit, simt cum încă are multe să-mi mai spună. Este un roman ambiguu, pe alocuri plin de umor, pe alocuri intens și aproape inconfortabil din punct de vedere psihic. Într-o măsură, o narațiune relativ simplă, banală, dar, de asemenea, și o scriitură ce împletește o serie de idei și concepte profunde, serioase, sincere. Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece știu că m-am lungit deosebit de mult. Dar chiar a fost o carte mult diferită față de altele pe care le-am citit, pe care cu siguranță o voi încadra în acea categorie pe care am început-o anul trecut, numind-o „nu-pentru-oricine”. Așadar, nu este o lectură pentru oricine, dar, da, este una pe care poate ar trebui să o ai în vedere dacă vrei să citești ceva diferit.