Portocala mecanică, de Anthony Burgess - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 206

Anul apariției: 2006

Traducere: Carmen Daniela Ciora, Domnica Drumea

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător și critic, viața și arta sa țin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University și a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulți ani, mai întâi în Anglia și apoi în Malaysia și Brunei. Și-a dedicat viața scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier și i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) și Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greșit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) și Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shake­speare’s Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby’s End (1974); Omul din Nazaret (Man of Nazareth, 1979; Humanitas Fiction, 2018); Earthly Powers (1980); Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993; Humanitas Fiction, 2015). Fără să fie și romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014, 2021) a devenit o carte-cult, despre violența dusă la paroxism, consecințele reprimării tuturor instinctelor agresive și anularea posibilității de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii și un libret de operă.

„Eram eu, adică ALex, și ai mei trei gășkari Pete, Georgie și Moho, care era chiar mohorât, și stăteam noi în Lactobarul Korova, zdrobindu-ne răzdoacele cuum să ne umplem acea seară de iarnă, puiankă de lele sălbatică, rece și neagră, dar în același timp uscată.”

În viziunea coșmarescă despre viitor a lui Anthony Burgess, unde odată cu lăsarea întunericului străzile intră în stăpânirea criminalilor, povestea e spusă de un delincvent de 15 ani. Alex vorbește într-un slang inventat – nadsat –, care scoate la iveală patologia socială a bandei sale de adolescenți. Alex, Pete, Moho și Georgie, cei patru gășcari protagoniști ai acestei istorii distopice, creată de Burgess în jurul unei Londre unde domnesc agresiunea și teroarea, trăiesc din jafurile nocturne aducătoare deopotrivă de bani, dar și de plăcerea „ultra-violențelor“ pe care le practică împotriva celor mai slabi. După o serie de astfel de infracțiuni, Alex este ridicat de poliție, dus la închisoare și supus unor tehnici de reeducare ce ar trebui să-l transforme într-un individ perfect integrat în societate. Dar tratamentul folosește tehnici bazate de fapt tot pe cruzime extremă, iar eșecul acestuia e inevitabil. În final, un Alex complet schimbat de experiențele prin care a trecut descoperă că rostul lucrurilor stă tocmai în liberul-arbitru, în posibilitatea de a alege singur între bine și rău.

„Admit că sunt rău, și dacă tolkaftesc, crastesc și crestez cu brișka plus clasicul viol, și dacă sunt proptit, ei bine, cu atât mai rău pentru mine, Fra, căci o țară nu poate funcționa dacă fiecare celavek se comportă cum am făcut-o eu aseară.”

Portocala mecanică - un titlu inedit pentru cea mai inedită experiență literară din viața mea. Am auzit de carte acum mult timp, dar nimic nu făcea niciun sens pentru mine. Singura imagine pe care o asociam cu acest titlu - asta fără să fi văzut filmul, ci doar auzind câteva referințe făcute - era despre un tip forțat să-ți țină ochii deschiși și să privească niște imagini oribile, de o violență extremă, însoțite de o muzică bizară. Nu puteam înțelege sensul acestui titlu, dar știam, în fine, că este vorba despre ceva de-a dreptul bizar. De altfel, cred că am și amânat atât de mult citirea acestei cărți deoarece îmi era „teamă” de acest titlu și de ce ar putea el, de fapt, să-nsemne. Imaginea acelui tip legat de scaun și obligat să privească niște imagini violente era, probabil, mult prea înspăimântătoare pentru mine, iar titlul (în speță, absurd) manifesta pentru mine un interes aparte, dar, iarăși, și-o bizară teamă. În mintea mea, probabil, abordam totul dintr-o perspectivă mult mai absurdă, iar teama era doar rezultatul unei nevoi primitive de a vrea să mă feresc de violența cronică care definește lumea în care trăim. Am încercat mult timp „să resping” existența acestei cărți dar portocala, tic-tac-tic-tac, mereu ajungea în creierul meu. În orice caz, într-o zi mi-am făcut curaj și am pus mâna pe romanul lui Burgess, și mi-am zis, gata, voi citi în sfârșit acest roman, chiar dacă nu-mi va plăcea. Și-așa am pătruns în această lume de coșmar al romanului lui Anthony Burgess.

„Tot ce mi-au dat, Fra, a fost o oglindă veke și prăpădită ca să mă văd în ea, și într-adevăr nu mai era Povestitorul vostru tânăr și arătos, ci o strigoaie de priveliște, botul fiindu-mi umflat și ocii foarte roșii și nasul bumbăcit și el un pic. Au smehăit horrorshow cu toții când au vidvăzut groaza de pe fața mea, și unul dintre ei zice:

 - Pare a fi coșmarul fragedei iubiri.”

Primul lucru pe care cititorul îl observă când se-apucă de citit această carte este, evident, limbajul. „Nadsat”, argoul folosit de tinerii britanici din acest viitor distopic, ipotetic, are influențe ale limbii engleze și ruse și chiar de către adolescenții care-și caută identitatea prin însușirea acestei limbi. Naratorul nostru, Alex, îl folosește în mod constant, obsesiv atunci când se adresează cititorului, iar la un moment dat limbajul devine chiar ineluctabil. Din această cauză, prima pagină a romanului se poate dovedi descurajantă, greoaie, și chiar dă tonul întregii acțiuni - cu toate acestea, la un moment dat chiar te prinzi care-i faza și cum stă treaba, fiindcă multe dintre cuvinte sunt suficient repetate în contexte care le clarifică înțelesul, devenind intuitive. Plus că, dacă-ți plac jocurile de cuvinte, în această carte vei găsi destul de multe. Într-o notă ironică, cu un sarcasm inteligent și caustic, Burgess ridiculizează anumite aspecte ale lumii care, evident, se resfrâng și asupra societății în care trăiește; în același timp, este vorba și despre „definitivarea” caracterului prin limbajul folosit, respectiv „acceptarea naturii” interioare într-o lume ipotetică în care violența este la orice pas, iadul se dezlănțuie, scapă cine poate și fiecare se salvează singur. 

„- (...) Oare ce vrea Dumnezeu? Vrea să fii bun sau să alegi să fii bun? Oare un om care alege să fie rău ar putea fi într-un fel mai bun decât un om căruia i se impune să fie bun? Întrebări dure și profunde, micuțule 6655321. Dar tot ce vreau să-ți spun acum este următorul lucru: dacă vreodată în viitor te vei uita înapoi către aceste timpuri și îți vei aminti de mine, cel mai mic și cel mai umil dintre servitorii lui Dumnezeu, te implor nu gândi rău despre mine în inima ta, crezând că am avut ceva de-a face cu ceea ce e pe cale să ți se întâmple.”

Pe de altă parte, după cum chiar și Alex o spune, avem un guvern care nu vrea ca toate aceste furturi, violuri, crime să se mai întâmple - evident, și-aici este satirizată disfuncționalitatea încă din fașă a unui sistem corupt, bazat pe nepotism și pe oameni care habar n-au ce fac și pe care nu-i recomandă nimic. Însă guvernul găsește o modalitate de a spăla creierele infractorilor, pentru a-i face oameni mai buni sau, mai bine zis, „cetățeni mai buni”, deposedându-i de „natura lor interioară”. Metoda constă într-un tratament chimic și, de asemenea, în exercițiul de a-i forța pe aceștia să privească răul fără a-și permite luxul de a întoarce spatele și de a nu-l băga în seamă. De fapt, nici măcar luxul de a clipi în ochi: privește răul cu toată ființa ta, și doar atunci ai să-l poți înțelege. 

„- Cred că știu cine ești, îmi zice. Dacă ești acela care cred eu, atunci ai ajuns, prietene, în locul potrivit. Nu era fotografia ta în ziarele din dimineața aceasta? Nu ești tu biata victimă a acestei noi și îngrozitoare tehnici? Dacă da, atunci ai fost trimis aici de providență. Chinuit în închisoare, apoi azvârlit afară ca să fii chinuit de poliție. Mi se rupe inima de tine, dragul meu, drag băiat.”

N-am putut să nu-l percep pe Alex ca fiind dorința lui Burgess de a pune în fața cititorului „o oglindă” a omenirii, făcându-ne să ne gândim mai bine la propriile noastre valori. Acest protagonist este „inevitabil”, inconfortabil, deoarece vorbim despre un adolescent pus în cea mai dizgrațioasă lumină posibilă - fură, violează, ucide, este nepăsător, lipsit de credință. Mila, remușcarea, toate acestea îi sunt necunoscute. Cu toate acestea, Alex se adresează în mod direct cititorului, iar Alex te place, cititorule. Are încredere în tine, în gândurile și sentimentele tale cele mai intime. Sincer, la început îl uram la maximum pe Alex, dar cu timpul parcă am început să mă obișnuiesc cu el, să-mi dau seama că este mult mai profund decât (n-)aș crede. Sincer, la un moment dat chiar a început să-mi placă de acest ticălos. Iar la finalul cărții, sincer, și-asta din compasiune, chiar mi-au dat lacrimile. Pișicherul ăsta, Alex, le are cu cuvintele, și chiar dacă limba lui e ascuțită, inima lui este atotcuprinzătoare și bună. Întortocheată, plină de viață și de o puritate pe care nu am putut să nu o admir. Portocala mecanică nu are nevoie de descrieri - este o carte despre bine și rău, și cred că asta este tot ce-aș putea spune cel mai sigur. 

„Și asta a fost să fie chekstia, Fra, acum că m-am apropiat de sfârșitul acestei povești. Ați fost pretutindeni cu al vostru mic gășkar Alex, ați suferit cu el și ați vidvăzut câțiva dintre cei mai groahznici bartnici pe care bătrânul Bog i-a făcut vreodată, toți întruchipați de al vostru bătrân Alex. Și toate astea s-au întâmplat pentru că eram tânăr. Dar acum, la sfârșitul acestei povești, nu sunt tânăr, nu mai sunt tânăr, o, nu. Se pare că Alex s-a maturizat, o, da.”

Dincolo de a fi o adevărată realizare artistică și lingvistică, romanul lui Burgess, în care se vorbește într-o limbă inventată, „nadsat” - influențe englezești, rusești, shakespeariene, biblice, într-un jargon cu multe rime - este plin de idei filozofice și de-o adevărată „pirotehnie” culturală. În sine, scrisul este neașteptat de liric, și nu doar atunci când abordează violența. Unele dintre cele mai frumoase pasaje ale cărții fac referire la muzică - mai exact, cea clasică pentru că, în ciuda tuturor pornirilor sale violente, Alex are o mare pasiune pentru muzica clasică. Alex este cultivat dar, în mod evident, cultura sa nu este echivalentă cu civilizația și bunătatea (un lucru pe care chiar el îl subliniază). Dicotomia aparentă dintre gusturile lui Alex pentru artă și violența sa de nestăpânit îl face un protagonist pe cât de interesant, pe-atât de greu accesibil cititorului. În concluzie și fără s-o mai lungesc, Portocala mecanică - chiar dacă a avut un început dificil și greoi - este, într-adevăr, o carte excelentă, dar pe care vă recomand să o citiți doar atunci când aveți îndeajuns de mult timp liber la dispoziție.