Insula lui Arturo, de Elsa Morante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 472

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriela Lungu 

Scriitoarea italiană Elsa Morante (1912-1985) a debutat la o vârstă fragedă, publicând povestiri în reviste pentru copii, antologate mai târziu în volumul Il gioco segreto (1941), urmat la scurt timp de o carte pentru același public, La bellissime avventure di Caterì dalla trecciolina (1942). Primul ei roman, Menzogna e sortilegio, a apărut în 1948 și i-a adus Premiul Viareggio. A devenit unul dintre cei mai de succes scriitori italieni odată cu publicarea romanelor L´isola di Arturo (1957, recompensat cu Premiul Strega) și La Storia (1974), acesta din urmă fiind controversat la momentul apariției, respins de o parte a criticii literare, dar aclamat de public și considerat una dintre cele mai bune o sută de cărți ale lumii. Ultimul ei roman, Aracoeli (1982), i-a adus Premiul Médicis Étranger. A fost căsătorită cu romancierul Alberto Moravia, un oponent al regimului fascist al lui Mussolini, cei doi alcătuind cel mai de succes cuplu literar al Italiei acelor vremuri. A mai publicat câteva volume de povestiri și două volume de poeme. A murit în 1985 la Roma, în urma unui atac de cord.

„Copilăria mea e ca o țară fericită, în care el e monarhul absolut! Era mereu în trecere, mereu gata de plecare, dar în scurtele intervale de timp pe care le petrecea la Procida eu îl urmam ca un câine. Eram probabil o pereche caraghioasă pentru cei cu care ne întâlneam.”

Arturo și Wilhelm, fiul cu nume de stea și tatăl rătăcitor, trăiesc pe insula Procida, aflată în Marea Mediterană. Tatăl dispare de acasă cu lunile, în timp ce Arturo rămâne în grija servitorilor, petrecându-și timpul singur, hoinărind pe insulă și citind cărți de aventură și război. Arturo își venerează tatăl, în ciuda cruzimii și a răcelii cu care acesta din urmă îl tratează adesea. Dar când băiatul împlinește 14 ani, tatăl se întoarce împreună cu o mamă vitregă, Nunziata, o tânără de o rară frumusețe, crescută în sărăcie și lipsuri. Apoi, urmându-și instinctele, tatăl dispare iar, lăsându-i pe cei doi în voia destinului: Arturo să-și împlinească dorința de libertate și aventură, Nunziata, să-și crească copilul abia născut.

„Orice se poate ierta aproapelui tău (cel puțin în pragul morții), dar urâțenia, nu! Și, dacă mă gândesc, orice urâțenie mi s-ar părea frumoasă dacă o compar cu urâțenia femeilor! La naiba, cât sunt de urâte! Unde altundeva mai poate exista o urâțenie atât de amară? Atât de specială? Încât, chiar dacă n-o privești și n-o vezi, doar la gândul că există te trec fiori.”

Insula lui Arturo, cartea care m-a băgat în reading slump, cum s-ar spune? De ce? Nici eu nu știu. Probabil din cauza faptului că romanul nu are o oarecare coeziune, să zic așa, fiindcă „substanța narativă” este, poate deseori, contradictorie - o senzație generală că narațiunea, în loc să urmărească o cronologie firească, se pierde în inconsecvență. De asemenea, pe măsură ce povestea înaintează, personajul principal, Arturo, parcă devine puțin sâcâitor, are schimbări inexplicabile (dar de înțeles) de dispoziție și temperament. Pentru mine, unul, nu a fost tocmai „un simpatic”, cum poate aș fi vrut. În schimb, de la un anumit punct, și, de fapt, de la acel punct, pentru mine romanul a devenit o scriitură magistrală: Elsa Morante ar putea, cu ușurință, să fie „un clasic”, pentru că, în sine, romanul se citește și se simte ca unul din registrul clasic: un roman „introvertit”, al copilului pierdut în marea vieții, pierdut în propria-i insulă, care își dorește, aproape patologic, să fie înțeles, iubit. În lipsa acestor sentimente, el trăiește în diferite povești, sfâșiat între fantezii și negări, deoarece singura sa figură călăuzitoare, tatăl său, este mai întotdeauna plecat de acasă, pe vapor. Totuși, acest „pilon de salvare”, un bărbat cu un comportament bizar, reprezintă în același timp o întruchipare a misoginismului care, parcă pe cale ereditară, i s-a transmis și lui Arturo: din bunic în tată în fiu, femeile sunt văzute drept „nimicuri”. 

„- Dacă, a spus, mă gândesc bine la frații ăia ai mei, mi se pare că nici măcar n-aș ști să-i recunosc, mi-i amintesc ca și cum ar fi fost toți la fel, după același tipar!... Dar e clar că acolo, în Paradis, ne recunoaștem fără ca măcar să ne spunem numele, legăturile de rudenie sunt scrise pe frunte! Și tu o să-ți găsești acolo mama și o să putem sta cu toții împreună, să formăm o familie (...).

Am răspuns cu duritate:

- Pentru morți nu există niciun fel de familie. În moarte nu se mai recunoaște nimeni.”

Deși lecturarea romanului Insula lui Arturo ar putea, cu ușurință, fi greoaie, având numeroase descrieri bogate, cu o anumită imperfecțiune, să zic așa, în ceea ce privește structura narativă, este, în schimb, un roman profund poetic, un roman complex, efervescent, extraordinar de frumos și bine scris. Chiar dacă pentru mine începutul a fost mai greu, restul „a curs de la sine”, deoarece povestea a ajuns să mă prindă și m-a convins în totalitate: Elsa Morante chiar are un talent formidabil în a crea personaje, în a picta locuri, în a descrie atmosfera și cadrul acțiunii, iar toate acestea reușesc să convingă cititorul și să-l introducă în fabuloasa poveste a lui Arturo și a mamei sale vitrege nu cu mult mai mare decât el. Laureată cu Premiul Strega, în 1957, cel mai prestigios premiu literar din Italia, povestea, în sine, ar putea fi numită drept: o poveste a maturizării. Arturo Gerace, un băiat de paisprezece ani, trăiește în Procida, Golful Napoli, acțiunea petrecându-se cu puțin înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Crescut fără mamă și cu un tată adesea absent - Wilhelm Gerace -, băiatul reușește încă să-și găsească fericirea în zilele petrecute prin sălbăticia insulei, în timp ce-și imaginează cum, atunci când va crește, la rândul lui se va îmbarca în fabuloase și glorioase aventuri pe mare. 

„În curând va începe în sfârșit pentru mine vârsta dorită, în care n-o să mai fiu un puști, ci un bărbat, și ea, marea, asemenea unui prieten care până acum se jucase mereu cu mine și care crescuse odată cu mine, m-ar lua cu el să cunosc oceanele și toate celelalte pământuri și toată viața!”

Însă percepția față de tatăl său, să spun așa, pe care Arturo pur și simplu îl divinizează, se schimbă în momentul în care acesta o aduce pe insulă, dintr-o aventură, pe noua sa logodnică, Nunziata, în vârstă de 16 ani - o adolescentă care abia a reușit să-nțeleagă ce este viața, neșcolită, săracă, dar prin care autoarea pledează pentru valori pur umane, sui generis: credința, iubirea, devotamentul. Însă din acest moment, coordonatele vieții lui Arturo sunt date peste cap - nu doar că ajunge să-și confrunte traumele subconștiente care l-au măcinat de-a lungul anilor (lipsa mamei, absența tatălui, singurătatea patologică), ci are și șansa de a experimenta, pentru prima dată, atât bucuriile cât și durerile pe care o iubire secretă le presupune. Din acest punct, povestea pe care Elsa Morante o spune devine de o încărcătură psihologică formidabilă, iar Arturo reprezintă personajul în care se investește mare parte din această idee. În timp ce evocă jocurile copilăriei, nevinovatele dorințe ale adolescenței, atmosfera ținuturilor misterioase, izolate, Elsa Morante conturează dinamica evolutivă a relației dintre Arturo și Nunziata - băiatul nu se poate obișnui cu mama vitregă, o urăște, o percepe ca pe o creatură străină, inferioară, iar misoginismul tatălui este amprentat în acest băiat care a crescut fără mamă: Nunziata trebuie să fie supusă bărbatului. Pe lângă asta, când în viața familiei apare un nou copil, Arturo începe să manifeste o gelozie exacerbată. Ura bărbatului care ura femeilor, pe cale ereditară, s-a transmis și către Arturo: fiind înconjurat întotdeauna de „oameni mari”, convingerile sale au ajuns să fie modelate, aproape în totalitate, de acest mediu arogant, misogin, orgolios. 

„Am scris propriile-mi suferințe, dar ar fi trebuit să scriu mai bine: suferința mea, pentru că, în realitate, răul care-mi provoca suferință de ceva vreme era unui, și i se putea da un singur nume: GELOZIE!”

Fără să-și fi cunoscut vreodată mama, asimilând, de-a lungul timpului, doar lucruri negative despre femeile pe care bărbații le-au avut în trecut, este justificabil modul în care Arturo reacționează atunci când Nunziata vine pe insulă. Nu știe cum să perceapă lucrurile, cum să le simtă, cum să reacționeze. Nunziata, în schimb, este percepută ca o amenințare: are să scoată din rădăcini relația puternică (crezută, de fapt, a fi puternică) dintre Arturo și tatăl său, Wilhelm, crezând că tatăl are să investească totul în noua sa logodnică. În schimb, lucrurile nu vor fi așa sub nicio formă. Două lumi opuse încep să se ciocnească, iar sentimentele de amărăciune îngropată și dragoste promisă, dar niciodată dăruită, ies, din nou, la suprafață. Sincer, eu am iubit personajul Nunziatei: chiar dacă needucată și mereu supusă, ea este profund religioasă, spirituală, cu o busolă morală de-a dreptul incredibilă, devotament față de valorile familiei. Când ajungi în casa bărbaților, pare că toată dinamica lumii se schimbă - lumina interioară a Nunziatei începe să lumineze camerele întunecate, obscure, ale conacului, iar valorile spirituale încep să se facă simțite în acest loc unde așa ceva nu exista. De-a lungul lecturii, am putut percepe o multitudine de conflicte interioare - atât în inima lui Arturo, cât și în cea a Nunziatei. De fapt, nici nu prea mi-a păsat de acțiune - deși chiar există -, pentru că personajele mi-au plăcut incredibil de mult.

„(...) Dar sărutările astea, așa cum mi le imaginam, mi se păreau toate insipide și fără valoare. Astfel încât, dintr-un soi de superstiție, dorind să sper că voi avea parte de altele mai frumoase, le refuzam, chiar și în minte, pe toate. Mi se părea că nu se poate cunoaște niciodată adevărata fericire a sărutărilor, dacă lipsiseră primele, cele mai dulci, mai divine: ale mamei.”

Despre Insula lui Arturo simt că aș putea spune foarte multe, dar mă voi opri aici. Chiar este o carte pe care v-o recomand cu mare drag, o lectură sublimă, profundă, lirică, în care autoarea a investit foarte multă înțelepciune, spiritualitate și emoție. Deși nu m-a prins de la bun început, ba chiar m-a și împiedicat din a putea citi altceva, la momentul potrivit, când i-am oferit toată atenția de care, de fapt, o astfel de lectură are nevoie, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Și am perceput cartea ca fiind, cu ușurință, din registrul clasic, oferindu-mi personaje complexe, alcătuite din lumini și umbre, rotunde, ființe palpabile alături de care am trăit, simțit și plâns. O poveste pe care nu am s-o uit niciodată, sunt sigur, și de când am terminat cartea, tot de-atunci am început s-o recomand absolut oricui. Nu am văzut filmul încă, dar abia aștept să-i dau o șansă. Printre principalele teme ale romanului se numără incestul, misoginia, narcisismul, homosexualitatea, deși tratate cu intensități diferite. În cele din urmă, romanul scris de Elsa Morante mi s-a părut magnific, profund dureros, de-o frumusețe vulnerabilă, dacă pot spune așa. Cu tot dragul, chiar îl recomand oricui vrea să citească o carte memorabilă!