Fetele care ard, de C.J. Tudor - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2022

Traducere: Alexandru Macovescu 

C.J. Tudor s-a născut în Salisbury și locuiește în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul și cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată și macabră, a început din tinerețe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King și pe James Herbert. De-a lungul anilor, a avut joburi extrem de variate. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter și, acum, autor de succes. Primul ei roman, Omul de cretă (Editura Nemira, 2019; The Chalk Man, 2018), este bestseller internațional, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi. La Editura Nemira, în colecția Armada, mai apărut și romanul Dispariția lui Annie Thorne (2020).

„Biserica nu e doar pentru cei care cred în Dumnezeu, ci pentru cei care nu mai au nimic în care să creadă. Cei singuri, rătăciți și fără un acoperiș deasupra capului. Un refugiu. Așa am găsit-o eu. Când nu aveam unde să merg, unde să mă mai duc. Cineva mi-a întins o mână. Nu am uitat niciodată acea bunătate. Acum încerc să fac și eu fapte bune.”

Un orășel cu un trecut întunecat... Și un prezent primejdios. Cu cinci sute de ani în urmă, opt martiri au fost arși pe rug. Cu treizeci de ani în urmă, două adolescente au dispărut. Cu două luni în urmă, un vicar a murit în mod misterios. Bine ați venit în Chapel Croft! Reverendul Jack Brooks și fiica lui adolescentă, Flo, ajung aici sperând într-un nou început. Numai că membrii micuței comunități sunt superstițioși, nu au deloc încredere în străini și ascund cu încăpățânare secrete vechi. Încă din prima zi, pastorul își dă seama că trebuie să afle răspunsuri la niște întrebări de-a dreptul înfricoșătoare: de ce nu i-a spus nimeni că fostul prelat s-a sinucis? De ce are fiica sa viziuni cu fete care ard? Cine îi trimite mesaje de amenințare? Fantomele trecutului au de rezolvat răfuieli vechi și nu-și pot găsi odihna. Iar Jack le stă în cale...

„- (...) Potrivit legendei, fantoma lui Abigail și a lui Maggie bântuie prin capelă, făcându-și apariția pentru cei aflați la ananghie. Dacă vezi fetele care ard, o să pățești ceva groaznic. De aia au făcut sătenii păpușile. Credeau că pot să țină la depărtare spiritele răzbunătoare ale fetelor.”

Nu e primul roman scris de C.J. Tudor pe care îl citesc. De la aceeași autoare am mai citit, chiar recent, și Omul de cretă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut extraordinar de mult. În schimb, trebuie să recunosc, my God, Fetele care ard este, pur și simplu, ALTCEVA! Un thriller absolut incredibil, exact ce trebuie pentru a-mi reda speranța că, în sfârșit, mai există și cărți thriller care să-mi placă. După cum probabil știți, în ultima perioadă chiar n-am mai găsit niciun thriller care să mă dea pe spate - citeam aceleași cărți, parcă trase la indigo, despre aceleași lucruri, aceleași twist-uri absolut plictisitoare. În fine, chestii de genul ăsta. În schimb, C.J. Tudor chiar știe care-i faza, nene, fiindcă reușește să abordeze anumite lucruri, anumite situații, idei originale, într-un mod cu totul și cu totul autentic. Pentru mine, Fetele care ard chiar este, probabil, cel mai bun thriller citit anul acesta, până în momentul de față (în orice caz, sunt sigur că va fi în top 5 thrillere citite în 2022). De ce? Pentru că a fost o carte absolut grozavă, neașteptată, care a dat cu mine de pereți de-a lungul a 384 de pagini. Iar sfârșitul, my friend, nu a făcut decât să-mi dea de înțeles că doamna C.J. Tudor n-are toate țiglele pe casă (la modul bun, evident): o doză delicioasă de nebunie.

„Cu toții avem ascunzătorile noastre. Și nu doar pe cele reale. Unghere în sufletul nostru unde punem lucruri pe care nu vrem să le vadă ceilalți. Părțile mai puțin plăcute. Eu îi spun cutia sfântului Petru. Cea pe care ne rugăm să nu o găsească atunci când o să încercăm să ne furișăm pe poarta raiului.”

Nici nu știu de unde să-ncep, de fapt, să vorbesc despre acest roman. Bineînțeles, n-am să vă zic ce se-ntâmpla, tralalalala, că n-are niciun sens, dar am să vă spun doar atât: personajele sunt geniale. Doamna Jack Brooks nu este, nici de departe, un vicar clasic, tradițional: este o femeie vicioasă, cu un istoric traumatizant, care a trecut prin perioadă tulburătoare de-a lungul vieții. Totuși, relația ei tandră (dar în același timp nebună) cu fiica ei, Flo, pare s-o țină (puțin) deasupra liniei de plutire. În lipsa ei, cu siguranță s-ar scufunda într-un abis al păcatelor. Legătura dintre ele două le ajută să țină piept tuturor schimbărilor prin care trec: nevoită să se mute în Chapel Croft, un orășel cu o istorie bizară și foarte, foarte multe mistere. Ah, da, să nu mai zicem că pe-acolo toată lumea se cunoaște cu toată lumea (cum se întâmplă de obicei în comunitățile mici). Mai mult decât atât, Jack Brooks este nevoită, de fapt, să țină locul reverendului Fletcher, despre care, la puțin timp după ce ajunge în parohie, află că s-a sinucis, spânzurându-se. Dacă la început lucrurile par... De fapt, era să zic ceva total neadevărat: încă de la început lucrurile par puțin cam crazy. La scurt timp după ce ajung, parcă se dezlănțuie iadul: Jack găsește o cutie bizară în care s-ar afla un kit de exorcizare, scripturi vechi, Flo începe să aibă vedeniile unor fete arzânde, una fără cap și brațe. Conform folclorului local, acesta este un semn rău prevestitor. 

„Zâmbesc și mă duc până la baie. Fac un duș, mă spăl pe dinți și mă pregătesc de culcare. Mă simt epuizată, dar și la limită, de parcă aș fi pe muchie de cuțit. Ceva rău e pe cale să se întâmple. Sentimentul mă copleșește ca un vertij.

Ceva rău stă să vină.”

Foarte rapid, lucrurile devin și mai tensionate: adolescenți bătăuși, cruzi, localnici care știu mai multe decât lasă să se vadă, neliniște, groază, angoasă, frică. Doamne, ce carte! Nici nu pot să vă spun cât de captivat am fost de tot ce am citit, încât n-am mai putut să o las din mână. Voiam să descopăr și mai repede ceea ce s-a întâmplat, iar faptul că, în general, fiecare capitol se termina într-un mod de-a dreptul exploziv, mă făcea să vreau și să tot vreau să-l citesc pe următorul. Așa-mi plac autorii care au talentul acesta - de ai livra cititorului o proză genială, plină de tensiune, care să nu-l plictisească, astfel încât nimic să nu ți se pară „de umplutură”. Pe măsură ce noi accidente, abuzuri, exorcizări, șantajuri, chestii din trecut, cuțite care dispar, schelete ciudate, aflate în locuri neașteptate, crime - fie ele vechi sau noi -, deci, pe măsură ce lucrurile încep să iasă la iveală, narațiunea pur și simplu explodează din cauza tensiunii și a suspansului. Pe lângă tot ce se petrece în Chapel Croft, C.J. Tudor mai adaugă un element care pur și simplu potențează la maximum tensiunea: este vorba despre un deținut care tocmai a fost eliberat și care vrea neapărat să o găsească pe Jack. Amușinându-i urmele, încetul cu încetul acesta se îndreaptă către locul de rezidență al acesteia și al fiicei ei. 

„Cea mai mare înșelătorie a diavolului a fost să pretindă că nu există.”

În Fetele care ard găsești tot ce-ai vrea din partea unui thriller bun: dinamism, o narațiune profundă, întunecată, tensionată. Totul este un roller coaster de situații dintre cele mai nebunești, cu apariții bizare, paranormale, care, în cele din urmă, se concretizează într-un sfârșit de-a dreptul nebunesc. Autoarea reușește să dea o formă extrem de verosimilă sentimentului de teamă, teroare, într-un roman compulsiv și intens. Modul în care personajele ei se dezvoltă, modul în care acționează, gândesc, cugetă (am adorat faptul că nu a uitat să insereze și pasaje profunde, care reiterează și mai bine caracterul personajelor), grija față de acești oameni de hârtie pe care i-a creat: totul a făcut ca acest thriller să fie de-a dreptul demențial. Cu siguranță este un roman care va fi pe placul celor care adoră genul thriller și care vor să descopere o poveste plină de răsturnări de situație, întâmplări neașteptate și, repetându-mă, un deznodământ de-a dreptul ieșit din comun. Nu am găsit nimic care să nu-mi placă la acest roman, sincer: totul a fost perfect dozat, echilibrat, combinat. Iar când povestea capătă și nuanțe profunde, când are „un substrat”, atunci cu siguranță devine un etalon al lecturilor mele. Merită fiecare minut din viața unui cititor!