Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 512
Anul apariției: 2012
Traducere: Mirella Acsente
Monique Roffey s-a născut în Port of Spain, Trinidad, și a crescut în Anglia. În 2002 a publicat primul ei roman, Sun Dog, care s-a bucurat de apreciere din partea criticii și a publicului. De atunci, Roffey a lucrat ca director regional pentru Arvon Foundation (2002-2006) și a deținut postul de fellow al Royal Literary Fund la Universitățile Sussex și Chichester (2006-2009). În 2010, Femeia albă pe bicicleta verde (The White Woman on the Green Bicycle), al doilea roman al scriitoarei, a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Orange, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Encore, care se acordă celui mai bun al doilea roman al unui scriitor. De atunci, cartea a fost publicată în Statele Unite ale Americii, în Australia și în Europa. În iulie 2012 îi apare cel de-al treilea roman, Archipelago, lansat aproape în același timp în Marea Britanie, în Statele Unite și în Trinidad. Monique Roffey trăiește în nordul Londrei și își petrece cea mai mare parte a zilei în pijama, scriind, activitate pe care o vede mai degrabă ca pe un mod de viață decât ca pe un job.
„Noi doi supraviețuim din propria noastră glorie trecută.”
Când soții Sabine și George Harwood ajung din Anglia în Trinidad, la jumătatea anilor ’50, aduc cu ei doar câteva geamantane și bicicleta verde a lui Sabine, plănuind să nu rămână aici mai mult de trei ani. Dar luxurianta insulă caraibă îl vrăjește profund şi iremediabil pe George, în vreme ce soția lui se simte chinuită de căldură, izolată şi stânjenită de segregarea rasială. Singura mângâiere o reprezintă plimbările pe frumoasa ei bicicletă verde, care o duce pe Sabine în locuri unde n-ar fi vrut să ajungă. Dragostea pentru soțul ei o ține prizonieră pe insulă decenii la rând, până într-o zi, când George descoperă cu totul întâmplător cât de mari și de multe sunt secretele care și-au făcut loc între ei în toți acești ani. Copleșit de remușcări, simte o nevoie disperată de a-i dovedi soției iubirea pe care i-o poartă încă. Dar consecințele sunt tragice.
„- Păi, pe urmă vine dragostea. E posibil să-ți placă o mulțime de oameni. Dar inima e mică și pretențioasă; știe exact pe cine vrea. În ea nu e loc să iubești decât unul sau doi oameni într-o viață.”
Anul trecut, pe când așteptam cu nerăbdare postarea listei cu invitații FILIT 2022, mă întrebam cu ce autori mă voi întâlni. După ce s-a anunțat, printre mulți autori pe care i-am citit și îi știam, am observat și un nume pe care nu știam de unde să îl iau: Monique Roffey. Am stat și m-am gândit bine, îmi tot ziceam că îmi sună cunoscut. Apoi m-am dus acasă, m-am uitat în bibliotecă și am început să caut. Să caut și să tot caut până am văzut: Monique Roffey. Cartea? Femeia albă pe bicileta verde. Ah, deci asta era. Aveam certitudinea că am mai auzit de Roffy. Gândiți-vă că aveam această carte în bibliotecă de aproape 10 ani, de prin 2012, de când a apărut. Însă abia anul trecut am citit-o. Am citit-o pentru că am vrut să știu despre ce este înainte de a merge la întâlnirea cu autoarea. Și mă bucur că am citit-o și că am autograful lui Roffey, pentru că dincolo de cartea aceasta, dincolo de faptul că nu prea mi-a plăcut, am descoperit că Monique Roffey este un om tare, tare frumos, cu o inteligență aparte și o înțelepciune debordantă. Poate romanul acesta nu este cel mai bun, însă în 2022 a publicat The Mermaid of Black Conch, carte din care a și citit la eveniment - vreau să vă spun că m-a convins doar din câteva fragmente pe care le-a citit că este un roman pe care trebuie neapărat să îl am. Privitor la acest roman, chiar autoarea a afirmat că imaginea acestui cuplu - Sabine & George - este inspirată chiar din imaginea părinților ei, pe care întotdeauna i-a perceput drept cei mai frumoși oameni de pe pământ, cu o relație demnă de invidiat și admirat deopotrivă.
„Trinidadul avea propriile reguli. Am petrecut acele prime luni învățându-le repede.”
Romanul de față n-a fost tocmai pe gustul meu, dar e OK. Nu toate cărțile trebuie să ne dea pe spate, nu-i așa? Totuși, mi se pare ciudățel că a fost nominalizat la un așa prestigios precum Orange Prize for Fiction. În cartea aceasta, găsim o descriere intimă a căsniciei, o descriere care se întinde pe aproximativ 50 de ani, în Trinidadul postcolonial. Narat în registre temporale alternante, cu perspective alternante, se surprinde în același timp și portretul & identitatea unei societăți în schimbare, care în sfârșit își reconciliază trecutul și își îndreaptă privirea spre viitorul iminent. Povestea lui George și Sabine Harwood care, imediat ce se căsătoresc, decide să se mute în Trinidad. Chiar dacă Sabine este destul de reticentă, George este nevoit pentru că a semnat un contract de muncă pentru 3 ani. Inițial, șederea se vrea a fi pe termen scurt, dar Sabine nu poate scăpa de senzația că acești „coloniști englezi” nu sunt bineveniți în Trinidad. Treptat, ea își dă seama că George nu are nicio intenție de a se întoarce în Anglia, lăsându-se sedus de ideea bogăției, renumelui și importanței sociale, care în Anglia altfel sunt de neatins. Sabine se simte din ce în ce mai prinsă într-o colivie, într-o țară pe care nu ar putea-o considera ospitalieră, primitoare; chiar dacă își iubește soțul, este conștientă de faptul că acesta i-a trădat încrederea și nu se ține de cuvânt. Cartea urmărește evoluția căsniciei celor doi, în diferite circumstanțe sociale, din prisma a mai multor perspective diferite.
„- Doc, el citește cărți. Știe câte ceva. Natura vorbește mai tare ca filosofia. Fulgeru' anunță tunetu'. Hoțul își aruncă mantia în spate. Io-ți zic asta. Acu-i o mulțime dă fulgere. A apărut el. A venit să-și salveze copiii supărați ș-oprimați. A ven't să ne-ajute, ș-a aruncat acilea ancora. Peste tot, lumea binecuvântează numele eroului. Eric WIlliams. O să se ridice monomente-n numele lui.”
Povestea începe în anul 2006, când cei doi sunt septuagenari, și urmărește o cronologie descrescătoare. Astfel, suntem martori ai schimbării - atât a atitudinii lor unul față de celălalt, cât și atitudinii față de propriii copii, față de societatea din Trinidad, martori ai turbulențelor, lăcomiei și corupției politice, care par să reflecte însăși dinamica căsniciei, cuplului: George alege să îmbrățișeze lăcomia, căutând mereu alternative de a se îmbogăți, de a face bani, iar Sabine nu reușește să se acomodeze în noua casă și în noua țară, nu se simte în largul ei, nu este confortabilă, dar încearcă totuși să se adapteze spațiului, cu tot ce presupune acesta - oameni, întâmplări, politică, stil de viață diferit. Într-un fel, Femeia albă pe bicicleta verde are nuanțele unui roman politic, iar călătoriile emoționale ale personajelor reflectă deseori schimbările politice ale țării. Imaginile pe care Roffey le surprinde sunt foarte interesante, reușind să evoce o bogăție vizuală în care însăși frumusețea insulei pe care cei doi trăiesc devine un fel de personaj secundar care completează textura & culoarea narațiunii - Sabine este cea prin ochii căreia ne este relevată frumusețea naturală a insulei, completând astfel vocea narativă. Pentru ea, însăși aceste dealuri reprezintă o amenințare lascivă, deoarece George „le iubește”, ceea ce îl face să-și dorească și mai mult aici, în Trinidad, în pofida dorințelor și rugăminților lui Sabine.
„- E un drept câștigat prin naștere, răspunse Christobel. Oricine s-a născut aici e creol de un anumit fel, cu excepția celor de origine indiană. Ei au sosit aici cu toată cultura lor intactă. Ceilalți am fost cu toții aclimatizați. Ne-am pierdut limba maternă. Nimeni de aici nu vorbește spaniolă, franceză sau vreo limbă africană. Ici și colo, în locurile îndepărtate, mai există puțin patois francez. Am fost transformați din ceea ce eram (...). Peisajul, soarele. Temperatura. Căldura ne afectează pe toți în final, mai ales pe europeni. Am văzut atâția venind și plecând. Țânțarilor le place pielea albă. George, ție îți place aici?”
Femeia albă pe bicicleta verde spune povestea unui cuplu, reiterează portretul unui cuplu care încetul cu încetul, în ciuda dorințelor și pornirilor, încearcă să se adapteze unei țări și unei culturi în care se simt străini, nu neapărat bineveniți. Cei doi își înțeleg circumstanțele doar din perspectiva unor drepturi și privilegii presupuse - chiar dacă fiecare dintre ei răspunde diferit la condițiile schimbătoare. De altfel, percepțiile celor doi oferă o perspectivă viabilă asupra istoriei Trinidadului, după cum însăși Roffey a ținut să menționeze la evenimentul de întâlnire cu cititorii. În timp ce citeam romanul, am știut că citesc de fapt un fel de roman politic, un roman care relevă istoria țării din perspectiva cuplului format de Sabine și George. Cu toate acestea, a fost o lectură pe alocuri rece, care n-a reușit să mă miște exact cum mi-aș fi dorit. Monique Roffey a reușit să scrie un roman colorat, un roman efervescent, o operă panoramică prin intermediul căreia reușește să-și transmită viziunea asupra, într-un final, țării sale, asupra locului în care s-a născut, oferind o experiență bogată, o viziune efervescentă a lumii în care părinții ei a trecut. Înțelegând istoria lor, încercând „să o teoretizeze”, Monique Roffey ajunge să își înțeleagă propria-i viață; or, poate chiar asta încearcă. În orice caz, știu că abia aștept să citesc și cel mai recent roman al autoarei, și mă întristează că nu este apărut și la noi. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor, pe placul vostru!
