Pagină

duminică, 31 martie 2024

Otrava iubirii, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2016
Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
„Ce bizară e mâna... Atât timp cât rămâne la distanță, mâna e doar o prelungire a brațului, nu-i dăm atenție, n-o remarcăm; dar, cum ni se așază pe piele, se produce o metamorfoză, își schimbă consistența, catifelată, fermă, aspră, moale, umedă, uscată; își modifică temperatura, caldă, rece, sau înghețată; capătă personalitate, nu mai e tăcută, vorbește, transmite sentimente, comunică atracție, violență, dezgust; pe scurt, mâna care ne atinge pielea își arogă o independență stranie; se rupe de corpul căruia îi aparține și devine o prezență.”
Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?
„Nu-ți alegi tu dragostea, ea te alege pe tine. Pasiunea s-a abătut asupra lor ca un virus ce contaminează o populație întreagă. Pasiunea le vine din afară, se infiltrează, își sapă culcușul, prosperă, se dezvoltă. Ei îndură, se zbat în valurile acestei fierbințeli, sunt în delir, își cedează ființa acestui flagei care-i conduce în pragul morții.”
Mi-a fost dor de Eric-Emmanuel Schmitt - nu știu când, de-a lungul vieții mele de cititor pasionat, am renunțat din a-i mai citi cărțile. Știu că, în orice caz, ruptura nu s-a petrecut niciodată, întrucât Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii care mi-au insuflat această patetică iubire pentru lectură și cărți. Oricum, am acasă foarte multe cărți scrise de autor: cel puțin pe toate care au fost traduse la noi până în momentul în care m-am oprit din a-l citi. Știu, oricum, că vreau să mă reapuc să îl citesc așa cum o făceam cândva, să ajung la zi cu cărțile sale, cu tot ce a mai publicat. Motivul? Fiindcă Schmitt este un autor care reușește întotdeauna să-mi miște sufletul, să-mi creeze trăiri & emoții, și astfel reușesc eu să traduc o lectură bună: o lectură care îmi oferă lucruri și care mă face să mă simt viu, plin de emoții, o lectură care îmi smulge lacrimi, o carte pe care, după ce o termin, vreau să o strâng în brațe. Cu foarte multe dintre cărțile lui Schmitt am trăit aceste emoții; chiar dacă nu a fost și cazul cărții de față, pe care deși nu am putut-o simți, nu m-a atins, am citit-o într-o singură repriză.
„În orice persoană apropiată se ascunde un străin gata să iasă la iveală (...).
Mă-ntreb cu groază ce-o să iasă din mine într-o bună zi (...).
Eu speram că maturizându-mă voi ajunge să fi eu însămi. Dar dacă voi deveni altcineva?”
Nu spun că nu mi-a plăcut, fiindcă mi-a plăcut, a fost o lectură foarte interesantă și atipică, aș spune, deși știu că Schmitt are o latură scriitoricească polivalentă: îți poate oferi orice gen de lectură, dar în fiecare îi simți vocea, simți acel ceva pe care Schmitt îl are. Autorul poate fi și modern, poate fi și clasic, poate fi și tăios, incisiv, poate fi și deosebit de patetic & amorezat. Poate fi emoționant, dar poate fi și sec, auster. Plin de metafore și efervescență stilistică, dar și sumbru și cu o precizie chirurgicală de a descrie locuri improbabile. Cartea de față nu a fost o lectură memorabilă, dar a fost o altă carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o, iar asta mă bucură mai mult decât orice alt rating de cinci steluțe. Am cumpărat-o din Cărturești recent, fiindcă am văzut-o pe raft și am știut, atunci, că este un semn că trebuie să o cumpăr - știam prea bine că nu o am, altfel nu m-aș fi riscat să o cumpăr (mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi cumpăr cărți pe care deja le am). Așa-i când îți cumperi cărți fără să le citești, din simpla predilecție și dorință de a le avea. Sunt sigur că nu pățesc doar eu!
„- Iubirea există, Colombe! Bunicii mei sunt dovada că iubirea poate să dureze o viață întreagă. Iubirea suferă, dar nu moare.
Are dreptate. Totuși, de ce simte nevoia să toace subiectul ăsta la infinit? După mine, pasiunile durează cât durează. Care-i problema? Nu sunt pe pământ ca să realizez performanțe, sunt aici ca să fiu fericită.”
Am știut că nu am citit Otrava iubirii, fiindcă știu că am citit Elixirul dragostei și îmi aminteam de felul în care coperțile se potrivesc precum un puzzle. Acum, sincer, sper să nu mă îndoiesc de faptul că nu am această carte acasă, la țară, deoarece fix în momentul acesta mă încearcă un sentiment care-mi spune că acum ceva timp am pus una lângă alta cele două cărți pentru a forma imagina completă a fetei de pe copertă. Bun, bun, bun! Am să verific când voi merge acasă, și chiar sper să nu am dreptate, fiindcă ar fi destul de aiurea (nu-i așa?) să fi cumpărat o carte pe care o aveam deja, când aș fi putut cumpăra o carte scrisă de Schmitt pe care nu o am acasă. În fine! O voi dărui cuiva, în caz de se adeverește ceea ce cred. Romanul de față este unul de dimensiuni restrânse, iar paginile se parcurg foarte rapid fiindcă reprezintă note din jurnalele celor 4 fete - cum cresc, cum trec prin viață, iubiri și amăgiri, dezamăgiri și regrete, succese și dorințe, visuri & lipsa acestora. Dar, mai ales, iubiri, în toate formele (im)posibile, iubiri din care își trage seva o otravă brută, violentă, în fața cărora orice alte sentimente devin anemice, seci...
„(...) Iertarea înseamnă să înțelegi că un destin reprezintă o continuă improvizație, că el nu înțepenește în trecutul pe care l-am trăit, și cu atât mai puțin într-un incident unic. Mâine nu mai e azi.”
Bineînțeles, nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă nu face interesul nimănui. Această recenzie nu vrea decât să fie un îndemn de a-l citi pe Schmitt (deși sunt absolut sigur că ați citit cel puțin o carte semnată de autorul francez, fiindcă mi s-a întâmplat să aud că „Da, l-am citit pe Schmitt” de la cele mai improbabile persoane). Așadar, mai ales dacă sunteți vizitatori ai acestui blog, cu siguranță știți cine e Schmitt și ați auzit de măcar 2-3 titluri pe care le-a scris. Eu vă recomand cu mare căldură să citiți orice scris de el, de la cărțile de cele mai mici dimensiuni, cum este Milarepa sau Oscar și Tanti Roz, până la romanele sale actuale. Abia aștept să pot pune și eu mâna pe ele, să încep din nou să-l citesc pe acest autor care mi-a insuflat pasiunea & iubirea pentru cărți & lectură, care mi-a oferit lecturi și lecții de viață, care m-a ajutat să evadez în cele mai potrivite momente - momentele în care aveam nevoie. Poate acest volum n-a fost cel mai bun, dar nici nu și-a propus să fie, probabil: dar a fost o lectură pe care am îndrăgit-o fiindcă îl îndrăgesc pe Schmitt. Și o voi face mereu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu