Fragment din „Memoria” (Rekke & Vargas, #2), de David Lagercrantz

Titlu original: Memoria 

Limba originală: suedeză 

Traducere: Ioana Ghișa 

ISBN: 978‑606‑40‑2206‑6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Număr de pagini: 400 pagini 

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

                                                                        

🪶 FRAGMENT 🪶

Treizeci și șapte

Cerul se mai înnorase și nu era multă lume pe afară, iar pașii lor scrâșneau pe potecă. Mai sus erau vilele elegante ale diplomaților, împrejmuite de garduri și prevăzute pe alocuri cu ferestre cu gratii. Micaela se uită la comisarul Hellner, care fusese reținut și îngândurat o vreme. Acum își dregea glasul ca înaintea unui discurs sau a unei mărturisiri.

— Cu numai un an în urmă, ar fi fost inimaginabil să merg așa cu tine, pregătindu‑mă să‑ți vorbesc despre Claire Lidman. Dar cum am zis, situația s‑a schimbat.

— Ce s‑a întâmplat?

Zâmbi puțin trist și își scoase ochelarii de soare.

— Putem spune, din păcate, că nu mai avem de ce să ne facem griji. S‑a întâmplat deja ce ne‑a fost teamă că o să se întâmple, iar acum vrem doar să întindem o mână și să sperăm, întrucâtva egoist, că o să primim ajutor.

— Nu cred că înțeleg.

— Nici nu trebuie. Nu așteptăm până dăm de Rekke?

— Fă‑mi doar o mică introducere mai întâi, să pricep despre ce‑i vorba.

Hellner se opri și clătină din cap.

— Nu, nu! Să așteptăm, altfel trebuie să mă repet. Dar bine… da, vezi tu… nici măcar nu mai sunt prea consecvent.

— Consecvența e supraapreciată, încercă ea.

Comisarul râse dezarmat.

— Bine, iată pe scurt: Claire Lidman trăiește. Dar de asta v‑ați dat deja seama. Sau, mai bine spus, sperăm că trăiește. Ultimul semn de viață pe care l‑am primit de la ea a fost în martie anul acesta, nu cu mult înainte de a fi făcută fotografia aceea.

Micaela tresări și își încordă atenția.

— Ce s‑a întâmplat atunci?

— A dispărut pur și simplu. Niciuna dintre persoanele noastre de contact nu a mai dat de ea, ceea ce ne îngrijorează foarte tare. Dar noi știam, datorită camerelor de supraveghere și a unor martori, că a vizitat Veneția, ceea ce nu‑i e caracteristic. Nu‑i stătea defel în obicei să viziteze astfel de locuri publice. Dar poate ar fi mai bine să o iau de la început, mai pe scurt.

Micaela aprobă din cap, iar Hellner încetini pasul și își coborî vocea.

— Și ce urmează Rekke știe deja, așa că pot intra și în povestea asta. La sfârșitul anilor 1980, ne‑am hotărât să pornim o ofensivă împotriva crimei organizate. Am rămas consternați să constatăm că până și companiile financiare și băncile serioase acceptau tot mai des capital provenit din activități criminale. Majoritatea acceptau pentru că banii erau bani; ăsta era spiritul vremii. Dar altora le era teamă, și pe bună dreptate. Mureau și dispăreau oameni și foarte puțini erau puși sub acuzare. Era ca o otravă în societate, iar noi primiserăm instrucțiuni din partea guvernului să luăm măsuri. Inițial, a fost un proiect comun european. Erau șase sau șapte agenții naționale din Europa care colaborau și am primit numaidecât resurse și oameni. Rămânea doar întrebarea: de unde să începem? Să pornim de la niște agenți neînsemnați și de la ei să ajungem mai sus, sau dimpotrivă, să începem cu un pește mare și să atragem atenția imediat? Ne‑am decis pentru a doua variantă și a apărut imediat un nume.

— Gabor Morovia.

— Exact, era alegerea perfectă: fermecător, ager, matematician și prieten al puterii, amic cu oameni gen Putin, deși pe atunci acesta era un simplu funcționar KGB la Dresda. Dar Morovia avea o poveste fantastică și, dintre toți ticăloșii pe care i‑am luat în considerare, din jurul lui dispăreau cei mai mulți oameni. Mulți fuseseră arși sau torturați până la moarte și toți ne simțeam extrem de motivați. Trebuia să‑l închidem pe diavolul ăsta. În același timp, am fost avertizați că n‑am avea nicio șansă. Se spunea că are protectori puternici peste tot.

— Ca statul suedez, de exemplu, interveni Micaela.

— Da, dar asta a fost mai târziu. La începutul anilor 1990, în toamnă, ancheta asupra lui Morovia era proiect prioritar la nivel înalt și s‑a ivit și o ocazie neașteptată. Cu siguranță că poți să‑ți dai seama despre ce era vorba. Claire Lidman a venit la Departamentul pentru investigarea criminalității economice dispusă să vorbească. Chiar eu am primit‑o.

— Ce știa?

— Era tulburată, era dimineață devreme și nu cred că dormise prea mult. Îi era greu să stea jos și avea ceafa înțepenită. N‑a spus direct și nici nu era un subiect despre care să‑și dorească să vorbească, dar mi‑am dat seama imediat că i se întâmplase ceva care o motivase suplimentar.

Se vedea pe ea că era furioasă.

— Ce voia să povestească?

— Ce știa. Avea și documente: însemnări, jurnale, liste de nume. Dar mai ales — și asta a fost hotărâtor — avea informații care sprijineau ipoteza că una din prietenele ei de la școala din Londra fusese ucisă la Madrid.

— Sofia Rodriguez.

— Exact, și în momentul în care am înțeles că‑i putem confirma mărturia, am știut că l‑am prins.

— Părea promițător, remarcă Micaela.

— Exact. Era un moment mare, întrevedeam un succes. În același timp, ne dădeam seama la ce risc o expuneam și am început să luăm măsuri ca să le oferim protecție și ei, și soțului ei.

— Deci Samuel făcea parte din ecuație la început?

— Oh, da, n‑aveam de gând să‑i despărțim, mai ales că era ultimul lucru pe care și l‑ar fi dorit Claire. Îl iubea pe Samuel și spunea tot timpul că nu se descurcă fără el.

— Totuși, el nu a urmat‑o.

— Nu, Claire s‑a panicat brusc și s‑a răzgândit. Ni s‑a părut de neînțeles și am purtat multe discuții lungi cu ea din cauza acestei crize. Dar a refuzat să se lase înduplecată. De‑abia apoi am înțeles, când noi și poliția spaniolă i‑am regizat moartea.

— Ce anume?

— Că aștepta un copil.

— Deci e adevărat?

Trecură pe lângă o vilă masivă din cărămidă, unde două femei râdeau într‑un balcon.

— Exact, era însărcinată, continuă Hellner. Dar nu știa cu cine. Cel mai probabil, desigur, era copilul lui Samuel și era o veste bună, o întâmplare fericită. Claire și Samuel încercau de multă vreme să aibă copii, iar ea își dorea foarte mult o pauză și ceva nou pentru care să trăiască. Dar exista un risc, unul mic, să fie copilul lui Morovia, ceea ce ar fi fost catastrofal, zicea ea, iar noi eram de acord. Deci înțelegi…

— Spera și în același timp era îngrozită.

— Da, iar săptămânile treceau, iar ea voia și nu voia să facă avort. Nu‑i era ușor bietei femei. Cu toate astea, am avut și zile luminoase. Am plasat‑o pe Claire într‑o locuință protejată, într‑o cabană din Alpi, la granița cu Austria. Avea gărzi, firește, și unul dintre noi era tot timpul cu ea. Mai stăteam și eu acolo uneori. Seara, când beam ceai și jucam șah — primeam lecții de la ea, vreau să spun —, aveam discuții serioase despre viață. O frământa gândul că Samuel o credea moartă și îmi amintesc că‑mi făceam griji să nu ia legătura cu el. Totul trebuia făcut cu cea mai mare atenție.

— Desigur.

— Dar am făcut și planuri complicate pentru o eventuală reîntâlnire, pentru că trebuia să fie copilul lui Samuel. Trebuia să fie. Așa spunea Claire tot timpul și până la urmă ne‑a convins și pe noi, toți visam la un final fericit al poveștii. Ne bucura ideea că soțul și soția se vor regăsi alături de un copil și am discutat îndelung cum să‑l aducem acolo pe Samuel și să‑i explicăm dispariția. Era ceva uriaș din toate punctele de vedere.

— Dar nu era copilul lui Samuel, sau cum?

Hellner îi aruncă o privire care o făcu să creadă că poate copilul era totuși al lui Samuel.

— Am fost toți foarte ușurați după naștere. N‑am să uit niciodată discuția cu Claire. Avea o așa bucurie în glas… continuă comisarul, ridicându‑și privirea spre Muzeul Tehnic aflat în fața lor.

***

Când Rekke o văzu pe Micaela spre Nobelgatan, simți o împunsătură de dorință, dar poate și de regret. Ar fi trebuit să fie mai bun cu ea. Apoi se întoarse înverșunat spre William Fors.

— Continuă! îl îndemnă el.

— Am fugit acasă, atâta tot. Și a doua zi, pe seară, am auzit că Ida murise. Stăteam și mă uitam la știri. La numai o jumătate de oră după aceea, Magnus a sunat la ușă. Nu părea să arate mai bine. Nu cred că dormise vreun pic. În mână avea un plic cu poze primite printr‑un curier, pe care le‑a așezat pe masa din bucătărie. Erau neclare, făcute cu un teleobiectiv pe întuneric și mi‑a trebuit un moment înainte să pricep despre ce era vorba. Era o întreagă serie de fotografii cu Magnus ieșind de pe Torstenssonsgatan și se putea vedea, exact cum văzusem și eu, că era tulburat și șocat. Magnus a pus pozele una câte una pe masă până când…

— Ai apărut și tu într‑una din ele.

— Da, într‑una din fotografii eram noi doi discutând și eu arătam dacă nu șocat, cel puțin ca și cum aș fi avut ceva de ascuns, așa că m‑am speriat. Se vorbea deja de suspiciuni de omor. Am întrebat cine a făcut pozele, dar Magnus n‑a vrut să‑mi spună. Mai bine să nu știu, așa a zis. „Dacă e să trec asta sub tăcere, atunci trebuie cel puțin să pricep ce s‑a întâmplat“, am strigat eu și atunci mi‑a povestit. Primise un apel în toiul nopții. Cineva — nu a spus cine — îl sunase și îi spusese că fratele lui a pățit ceva grav.

— Eu?

— Da, Hans, tu. Era urgent, îi comunicase vocea, și îi dăduse adresa din Torstenssonsgatan, iar Magnus a plecat n grabă. Susținea că habar n‑avea că acolo stă Ida. N‑a făcut decât să fugă în noapte, iar când a ajuns acolo, Ida era moartă în pat. Evident că acesta era motivul convorbirii. Cineva voia ca el să o vadă și să devină implicat în poveste.

O clipă, Rekke nu mai auzi ce spunea William Fors. Îl vedea numai pe Magnus în fața lui, Magnus din vremea în care nici nu puteai să ghicești în el un amator de jocuri de putere, ci doar un tânăr preocupat de sine, care nu mergea niciodată la concertele fratelui său pentru că nu suporta să stea în umbra lui. Această persoană — figura aproape înduioșătoare a fratelui mai mare care nici nu știa ce să facă cu voința lui obstinată de a reuși în viață — putea oare să poarte un secret de o asemenea anvergură? Era greu de crezut, și totuși… trebuie să fi fost adevărat, părea adevărat sau mai degrabă — Rekke se adună și puse colierul în buzunar — pe jumătate adevărat.

— Și nu există multe persoane pe care le cunoaștem capabile să dea un astfel de telefon.

— Nu, poate că nu, însă pe atunci nu îl cunoșteam. Auzisem doar că este necruțător și periculos, așa că mi‑am ținut gura tot timpul. Îmi pare rău, Hans.

— De necrezut că nici nu bănuiam ce‑mi ascundeai.

— Pe atunci încă nu erai faimosul profesor Rekke.

Eram orb și surd, își spuse el, apoi îl întrebă pe Fors:

— Și pozele au reapărut mai târziu, nu‑i așa?

William Fors tresări.

— De unde știi?

— Ceva a fost, de v‑ați ploconit așa în negocierile cu Axel Larsson.

William Fors își privi mâinile.

— Mda, ai dreptate, desigur. Alicia Kovács, colaboratoarea

lui Morovia, ne‑a amintit de ele.

— Deci Ida mea a jucat fără voie un rol chiar și în acel context. Iar statul a pierdut câteva miliarde.

— Totuși ne‑am luat revanșa destul de bine.

— Da, doar ați avut‑o pe Claire Lidman.

— Am fost o echipă și ne‑am luptat pentru dreptul nostru.

Rekke își trecu mâna peste frunte.

— Dreptul vostru de a prăda.

— Am făcut ce‑am putut, bâigui Fors.

— Chiar ai făcut tot ce‑ai putut?

— La vremea aia, Cartaphilus avea un bun renume.

— Dar tu știai cum stăteau de fapt lucrurile. Non omnes infortunati corrupti.

— Cum?

— Nu toți nefericiții sunt corupți, William. Dar tu erai deja. Dispari și suferă. O să iau legătura cu fratele meu, pentru că din povestea ta lipsește ceva.

Se ridică și chiar atunci primi un SMS de la Micaela și văzu că are și câteva apeluri pierdute.