Pagină

luni, 10 iulie 2023

Cei iubiți nu mor niciodată, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 216
Anul apariției: 2021
Traducere: Lingua Connexion

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice. La Editura RAO au apărut volumele: Stăpân iubit, Povestea regelui străveziu, Instrucțiuni pentru salvarea lumii, Nebuni din iubire (traducere prin Lingua Connexion, 2018), Noroc chior (traducere de către Mioara Angheluță, 2022)
„Arta este o rană devenită lumină, a spus Georges Braque. Avem nevoie de acea lumină, nu doar noi, cei care scriem, pictăm sau compunem muzică, ci și cei care citesc, privesc tablouri și ascultă un concert. Cu toții avem nevoie de frumusețe, pentru ca viața să fie mai suportabilă. A exprimat foarte bine asta Fernando Pessoa: «Literatura, la fel ca arta, în general, este dovada că viața nu e de ajuns». Nu e suficientă, nu. Acesta este motivul pentru care scriu această carte. Acesta este motivul pentru care o citești tu.”
Acest volum ne permite să călătorim înapoi în timp pentru a descoperi viața uneia dintre acele femei geniale, care face parte din istoria științei: Marie Curie, câștigătoare a două premii Nobel. Ideea de a scrie o prefață pentru o carte care să cuprindă jurnalul lui Marie Curie a îndemnat-o pe autoare să istorisească, în felul său, viața omului de știință polonez. Luând ca punct de plecare jurnalul scris de Marie Curie după ce soțul ei moare întrun accident, autoarea construiește o relatare biografică a vieții cuplului, pe care o îmbină cu amintiri și experiențe personale, din viața trăită alături de propriul soț, relatate la trei ani după moartea acestuia, și se vede uneori reflectată în sentimentele pe care Marie le exprimă în jurnal.
„Copilăria este un loc unde nu te poți întoarce (și, în general, nici nu vrei să o faci: eu, bineînțeles, nu m-aș întoarce niciodată), dar pe care, în realitate, nu-l părăsești niciodată. «Copilul este tatăl omului», spunea Wordsworth într-un vers celebru, și avea dreptate: copilăria ne făurește, iar ceea ce suntem azi se datorează rădăcinilor noastre din trecut.”
Cu acest volum, Rosa Montero își câștigă binemeritatul loc pe lista autorilor mei favoriți. De la primul meu contact cu autoarea, Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am simțit că este ceva special cu această autoare. Ulterior, a urmat Noroc chior (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o altă carte care mi-a plăcut deosebit de mult. Dar, gândindu-mă acum, cele două au fost de ficțiune. În schimb, cartea de față, Cei iubiți nu mor niciodată, o carte „care nu poate fi clasată în niciun gen literar”, scrisă în plin doliu - după moartea soțului ei - de către Rosa Montero, pentru mine a fost o carte care m-a ajutat să mă vindec. A fost o carte care „a mers dincolo” de a fi o carte superbă, care să mă emoționeze. A fost o carte de care am avut nevoie - așa cum mi s-a întâmplat și cu cărțile scrise de regretata Joan Didion -, o carte care a reușit, într-un fel, să mă ajute să trec (bizar spus „să trec”, poate mai bine spus „să înțeleg”) o anumită perioadă din viața mea... O perioadă deosebit de sensibilă prin care, în cele din urmă, vom trece cu toții. Mulțumită acestei cărți, o carte care cred că rămâne una dintre cele mai frumoase scrise de Rosa Montero, am reușit să înțeleg mai bine...
„Creativitatea tocmai asta este: o încercare alchimică de a transmuta suferința în frumusețe. Arta, în general, și literatura, în particular, sunt arme puternice împotriva Răului și a Durerii (...). Noi, oamenii, ne apărăm de durerea fără sens împodobind-o cu înțelepciunea frumuseții. Strivim cărbuni cu mâinile goale și, uneori, reușim să facem astfel încât aceștia să pară diamante.”
Acest volum m-a emoționat până la lacrimi, deoarece, intercalându-și povestea cu viața omului de știință Marie Curie, Rosa Montero își spune, de fapt, propria poveste de viață. Aș spune că este  un fel de roman autobiografic, aș spune că este un volum de memorii - dar, în esență, nici nu știu și nici nu îmi pasă, fiindcă nu asta contează. Ceea ce contează sunt emoția și profunzimea care pulsează din rândurile acestei cărți, care ți se așază în suflet și te fac să simți.... să simți intens! Să trăiești anumite lucruri! Este o carte care „îți este aproape”, pe care o simți, nu ai cum să n-o simți, care te ascultă și care îți dă sfaturi, care îți este alături și îți va fi mereu alături. După ce am terminat-o, am continuat să revin la anumite pasaje, la anumite fragmente și reflecții ale Rosei Montero. Pentru că, mă gândeam, nimeni parcă n-ar fi putut descrie mai bine anumite stări, anumite emoții, anumite perioade care te-ncearcă de-a lungul acestei stări numite „doliu”. Într-adevăr, titlul acestei cărți este atât de sugestiv încât nici nu mai are nevoie de descriere suplimentară - cei iubiți chiar nu mor niciodată! 
„«A muri face parte din viață, nu din moarte: moartea trebuie trăită», spune cu o simplitate năucitoare doamna doctor Iona Heath. Noi, oamenii, nu știm ce să facem cu moartea. Mare de neconceput cu neputință de înduplecat cruntă oribilă. Așa că, fiindcă nu știm ce să facem, am creat catafalcuri, dolmene, necropole magalitice, mastabe, piramide, sarcofage, panteonuri, morminte colective, morminte individuale, monumente memoriale, lespezi, cripte, firide, osuare, cimitire solemne.”
Nu știu ce v-aș mai putea spune, pentru că nu are niciun sens. Nu pot decât să vă recomand din tot sufletul acest volum - alături de alte cărți scrise de Rosa Montero - deoarece veți avea surpriza de a fi descoperit o autoare cu adevărat talentată. O autoare profundă, o autoare care cunoaște puterea cuvintelor și știe cum să le așeze pe hârtie, cum să livreze cititorului o proză profundă, actuală, o proză sensibilă și plină de emoție. Plină de viață. Plină de lumină & suflet & înțelepciune. Am iubit această carte, chiar dacă este despre un subiect sensibil, și am urât-o în același timp. Am urât-o pentru adevărul crunt, dar inevitabil, pe care îl conține. Am iubit-o pentru faptul că Rosa Montero a fost sinceră pe-ntreg parcursul ei. Am urât-o pentru faptul că, bineînțeles, citirea ei încă declanșa în mine anumite stări. Am iubit-o pentru că Rosa Montero m-a făcut să-mi înțeleg stările, să-mi dau seama că este normal să fie așa, să-mi dau seama că durerea, pe cât de cruntă poate fi, pe atât de necesară este. Acest volum, după părerea mea, poate fi unul dintre cele mai bune volume de memorii citite vreodată. Chiar dacă este de scurte dimensiuni, este de o forță emoțională aparte.
„Dar eu am simțit, pur și simplu, nevoia să folosesc drept intermediar povestea [referire la volumul de față] pentru a-mi exprima bucuriile și suferințele. Personajele de ficțiune sunt marionetele inconștientului.”
Ah, și să nu omit, Cei iubiți nu mor niciodată ne spune și povestea de viață a lui Marie Curie. Evident, foarte mult rezumată, întrucât Rosa Montero chiar se aseamănă, pe alocuri, cu omul de știință Marie Curie. Așadar, aflăm și lucruri interesante despre viața doamnei Curie, un pionier al științei. Însă, cel puțin pentru mine, acesta a fost doar un bonus, fiindcă interesul principal a fost reprezentat de „jurnalul de doliu” al Rosei Montero. Un jurnal emoționant, profund, care m-a făcut să lăcrimez și să îmi dau seama că anumite lucruri așa sunt menite să fie. Important este ce vom face cu timpul care ne-a mai rămas, fiindcă cei iubiți, cei la care am ținut și pe care i-am crezut eterni, chiar nu mor niciodată. Un volum pe care l-aș recomanda, fără să mă abțin, oricui, dar în special persoanelor care trec printr-o perioadă mai sensibilă a vieții, ca urmare a trecerii în neființă a cuiva drag. Mulțumesc, Rosa Montero, pentru faptul că mi-ai fost alături, pentru faptul că mi-ai oferit niște lecții pe care le voi purta cu mine întreaga viață. Mulțumesc!

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu