Noroc chior, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Mioara Angheluță

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice.

„Monștrii se ascund în măruntaiele lugubre ale vieții domestice.”

Noroc chior este o poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.

„- Uite cum stă treaba, la vârsta mea mi-am dat seama că oamenii nu se împart în bogați și săraci, negri și albi, de dreapta sau de stânga, bărbați și femei, bătrâni și tineri, musulmani și creștini, spune el în cele din urmă. Nu. Adevărul adevărat e că oamenii se împart în buni și răi. În ființe care pot să se pună în locul celorlalți și să sufere și să se bucure împreună cu ei, și niște ticăloși care nu-și văd decât de propriul interes și n-ar fi în stare să miște un pai pentru alții.”

Nu este primul meu contact cu autoarea spaniolă Rosa Montero - încă de când am citit Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că am de-a face cu o autoare extrem de inteligentă, care are un acut simț al realității și în fața căreia, de altfel, alte cărți care abordează tematici asemănătoare (omul, în toată simplitatea sa, drama și situațiile sociale) ar părea anemice. Înainte de a scrie despre romanul de față - care nu doar că mi-a plăcut, dar mi-a întrecut enorm așteptările -, vreau să apreciez faptul că Mioara Angheluță a făcut o treabă excelentă: o traducere impecabilă. Am reușit să pătrund în toată profunzimea orășelului - aparent plictisitor - Pozonegro, să simt pulsul străzilor și al magazinelor, al micilor petreceri și situații sociale la care au luat parte personajele noastre dragi. Și totul începe cu Pablo, un renumit arhitect spaniol, care coboară în stația greșită și se refugiază aici, în Pozonegro, un loc în care însuși timpul pare că a încremenit, dar care este atât de animat de oamenii care se perindă pe-aici. Avem de-a face, așadar, cu un roman polifonic, și vreau să vă spun că am savurat absolut fiecare capitol și m-am lăsat vrăjit de „fiecare voce” care mi s-a adresat.

„Frica e ca o piatră pe care o cari cu tine în stomac. Zile de-a rândul îți înghiți necontenit învălmășeala de temeri, tot la fel cum pisicile își înghit părul, până când în abdomen se formează un ghemotoc strâns care îți dă senzația de vomă și care te face să umbli puțin adus de spate, de parcă te-ai aștepta să primești o lovitură. Frica e un parazit, un invadator. Un vampir care îți soarbe gândurile, pentru că nu poți să ți-o îndepărtezi din minte.”

E tare bizar faptul că, pe alocuri, Noroc chior poate fi considerat un roman plin de mister - ce l-a făcut pe acest arhitect renumit, Pablo, să se retragă chiar aici, în Pozonegro, unde pare că nu ar exista nimic „special de făcut”, nimic care să te anime și să te facă să te simți viu? Totuși, pe măsură ce ajungi să înaintezi în lectură, Pablo ni se destăinuie în toate tainele, temerile și motivațiile sale. Îi suntem prieteni pe măsură ce se perindă pe străzile din Pozonegro, pe măsură ce problemele și grijile par să îl macine tot mai mult. Apoi, apare în scenă Raluca - cea care dă atât de multă efervescență acestui roman -, o figură puternică și semnificativă, o româncă care a fost părăsită la naștere și și-a petrecut copilăria în mai multe centre de plasament, până când a făcut 18 ani și a ajuns în stradă, văzându-se nevoită să ia mâini propria-i viață. Din perspectiva acestor personaje - cărora li se mai alătură niște figuri foarte colorate și emblematice -, ne sunt relevate, în stilul jurnalistic caracteristic al Rosei Montero (un stil jurnalistic, dar totuși atât de emoționant, profund), ne sunt relevate niște aspecte destul de sensibile: violența domestică, agresiunea, violența îndreptată împotriva animalelor... 

„Raluca e o planetă. Raluca e Pământul care plutește în univers, albastru și verde și alb de la frișca lăsată de nori, o minge însorită și sclipitoare, tot la fel de frumoasă precum cea mai frumoasă bijuterie în întunecimea solitară a cosmosului, iar Pablo este un meteorit care cade nestăvilit spre ea, prins de implacabila lege a gravitației.”

Ca și în celălalt roman al autoarei pe care l-am citit, bătrânețea, trecerea neînduplecată a timpului, reprezintă o altă temă abordată - acel ciclu al vieții care pare să meargă mână în mână cu nesiguranța, cu fricile și complexele care devin tot mai acute pe măsură ce înaintăm în vârstă, când greutatea anilor pare să ne apese tot mai mult. Romanul de față te surprinde mult prin realitate, prin faptul că te-ai putea gândi că această poveste pare a fi atât de veridică - deși, după cum Rosa Montero afirmă, totul este fictiv, mai puțin partea cu violența domestică, din păcate. Un roman uman, un roman nuanțat, surprinzător, în care Rosa Montero ne dezvăluie binele și răul, aspecte naturale ale vieții, care se concretizează în cele din urmă în dorința noastră de a fi, de a iubi, de a plânge, de a striga, de a o lua de la capăt, de a greși din nou și din nou și din nou. Chiar dacă această carte a început să fie scrisă în timpul pandemiei, când am fost nevoiți să ne izolăm, pare a fi o carte care se adresează întregii lumi, o carte „ca un strigăt”, care ne reamintește de adevărata valoare pe care o păstrăm în suflet, de adevăratele puteri pe care le avem. Și despre cum, uneori, iubirea se poate înfățișa în forme pe care le recunoaștem din ce în ce mai puțin... Evident, să nu uităm cum „norocul chior” este cel care, uneori, pare să ne fi salvat de-a lungul acestei vieți. Nu-i așa? Un simplu și neașteptat noroc chior...

„Când mortul se duce, ia cu sine și lumea lui. Rostul lumii lui (...). Morții nu pleacă niciodată cu mâna goală: iau o bucată de univers.”

Mi-a plăcut extraordinar de mult romanul Rosei Montero - de fapt, nici nu mă așteptam la altceva. Extrem de bine scris, foarte frumos conturat, dezvoltat, cu personaje care mi-au intrat la inimă și de care m-am atașat instant. Evident, Raluca și Pablo au fost preferații mei, dar trebuie să recunosc că lectura n-ar fi fost aceeași și fără alte personaje care i-au dat romanului o anumită efervescență. Rosa Montero chiar scrie foarte, foarte bine, și până acum nu m-a dezamăgit deloc. Tocmai m-am apucat de un alt roman scris de ea, și aproape că este gata, deoarece n-am mai putut să-l las deoparte. Așa mi s-a întâmplat și cu romanul de față - Noroc chior - pe care l-am citit pe nerăsuflate: atât din dorința de a afla ce îl împinge pe Pablo să vină aici, când ar fi putut avea în față o carieră extraordinară, cât și să văd ce o să mai facă Raluca, draga de ea, care pare să aibă atât de multă forță și determinare, atât speranță încât să zâmbească vieții chiar și în ciuda a toate prin care a trecut. Un personaj frumos, care mi-a fost tare drag și de care m-am atașat încă de la începutul acestei cărți. Rosa Montero chiar este o autoare pe care ar trebui să o aveți în vedere dacă sunteți în căutarea unei lecturi frumoase, relaxante, care să vă miște și să vă țină captiv. Abia aștept să văd ce vor mai traduce, în viitor, prietenii de la editură! 

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

 | Nebuni din iubire |