Pagină

vineri, 27 octombrie 2023

Acolo unde sângele îngheață, de Giles Kristian - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 304
Anul apariției: 2023
Traducere: Timea Kovacs 

Erik Amdahl și fiica lui, Sofia, s-au aventurat la schi pe ghețarii norvegieni. Pentru Erik, este șansa de a scăpa de demonii care îl bântuie, după ce sora Sofiei a murit într-un accident. Pentru Sofia, este dovada de care are nevoie că tatălui ei îi pasă. Departe de casă, în sălbăticia acoperită de zăpadă, un accident îi trimite în căutarea ajutorului. În apropiere se află casa unui cuplu de bătrâni – membri ai indigenilor sami din Norvegia – pe care îi mai întâlniseră. Erik crede că Sofia este acum în siguranță. Nu se putea înșela mai mult. Pentru că el și Sofia nu sunt singurii vizitatori ai bătrânului cuplu în acea noapte. În curând, el și fiica lui vor alerga pentru a-și salva viața. Urmează o luptă disperată – a omului împotriva omului, a omului împotriva naturii – o luptă pentru supraviețuire, prin viscol și nămeți. O poveste despre rezistență și despre voința de a supraviețui.
„Lopata se înfige. Zăpada zboară.
În liniște, mintea îi bate nebunește, ca o pasăre prinsă într-o cameră, care se aruncă pe geam.”
De unde să-ncepem? Nici nu știu. Aș avea atât de multe de spus despre acest roman, dar atât de puține vor fi de bine... Și asta pentru că, dincolo de toate, n-am rezonat deloc cu modul de execuție. Trebuie să menționez că intriga acestei cărți mi s-a părut fabuloasă, adică motiv pentru care s-a întâmplat totul. Însă, până să ajung în acel punct - ultimele capitole - am simțit că mă lupt puțin cu morile de vânt, pentru că prea puțin am reușit să fiu angajat în acțiune, prea puțin a reușit autorul să mă vrăjească cu ale sale personaje - Erik, tatăl, și Sofia, fiica sa -, care mi s-au părut a fi, pe alocuri, mult prea puerile și mult prea inadecvate din punct de vedere logic, date fiind situațiile... prin care au trecut. Nu știu de ce, dar nu am putut să mă apropii de ele, și poate se datorează acelor dialoguri care mi s-a părut că „nu făceau deloc casă bună” cu situația pe viață și pe moarte în care se aflau, sau poate din cauza faptului că, pe alocuri, au părut lipsite de emoții (aș putea da vina pe vocea narativă, parcă mult prea rece, cel puțin după gusturile mele). Una peste alta, Acolo unde sângele îngheață este un roman cu un punct de plecare foarte bun, cu o idee destul de interesantă, dar cu o execuție care - subiectiv vorbind - lasă de dorit!
„(...) Și-a împins schiul drept înainte și apoi pe cel stâng. Își simțea corpul greu, la fel și mintea, dar se mișca din nou, iar schiurile sale scrijeleau zăpada. Încheieturile sale forțau bețele în jos cu fiecare pas. Vântul gemea în noapte, ca un suflet chinuit, prins într-un plan întunecat și îngrozitor între viață și moarte.”
Nu știu la ce mă așteptam în momentul în care am început cartea, dar voiam să fie ceva mult, mult mai intens. Să simt acea teroare pe care personajele ar fi trebuit să o resimtă. Să simt că-mi bate inima la fiecare pagină, cu fiecare căzătură, cu fiecare grad Celsius care tot scade și scade și scade... Dar ceva m-a ținut departe de tot: departe de acțiune, departe de personaje, departe de gândurile și emoțiile lor. Bun, am înțeles, ne aflăm într-o cursă contracronometru și nu este loc de pioșenii și de dulcegării, treburile necesită a fi făcute rațional, gândite la rece (la propriu). Dar... Nu! Nu-mi place genul acesta de execuție. Recunosc, romanul acesta a reușit destul de bine să mă introducă în atmosfera munților, să mă facă să resimt frigul, întunericul, haosul & teama. Dar doar dintr-o perspectivă proprie, nu însușită datorită a ceea ce simțeau personajele. Repet, parcă prea seci mi s-au părut, și parcă aveau potențialul de a fi mult mai intens și bine exploatate (ce urât din partea mea să zic așa ceva!). Abia conturate, parcă erau pe un plan secundar... Sau, în cele din urmă, impresia aceasta mi-a lăsat-o Giles Kristian; și nu am putut să trec cu vederea acest lucru, pentru că la o carte mă interesează totul: de la personaje, până la execuția în sine și modul în care autorul își dezvăluie „intenția”!
Dormi, îi dorea el. Fiecare minut pe care îl poți. Visează acasă. La mama ta. La sora ta. Visează la vremuri fericite când eram cu toții împreună.”
În această carte, „intenția” a fost cea care a contat, zic eu. Motivul pentru care cei doi erau fugăriți, pentru care trebuiau reduși la tăcere. Mi-a părut destul de rău pentru cuplul de bătrâni pe care Erik și Sofia i-au întâlnit - și cred că este singurul moment din carte în care am simțit puseul unei emoții. În rest, nici n-aș putea spune că a fost ca un film de acțiune (cam asta ar presupune o cursă contracronometru, zic eu), plasat undeva în întunericul munților, cu zăpadă cât vezi cu ochii. Nu știu, n-am fost cu cortul la munte și nu-mi pot da cu părerea, dar și dacă aș fi fost, tind să cred că nu prea ar fi stat treburile așa. Simt că acest roman ar fi putut avea mai mult potențial, ar fi putut fi mai bine executat. Nota autorului - da, am citit-o și pe aia - mi s-a părut destul de relevantă pentru a înțelege mult mai bine cadrul poveștii și, în esență, punctul ei de plecare. Vorbim despre instinctul de supraviețuire, despre un tată care va face tot ce-i stă în putință pentru a-și salva fiica și, în același timp, despre un tată bântuit de demonii trecutului, care caută un colac de salvare... Salvând-o pe Sofia, Erik Amdahl ajunge, de fapt, să se salveze pe sine? Se prea poate... 
„- Tati, spune ea, ridicându-i rucsacul în ambele mâini și cărându-l până la el. Fața ei părea să se strângă în sine, iar mușchii mici din obraji i se contractau în mici noduri. Vom muri?”
Nu știu ce aș mai putea spune, așadar mă voi opri aici. Cred că acest roman devine mult mai interesant, în cele din urmă, după ce citești nota autorului de la sfârșit. Explicând anumite circumstanțe, parcă ajungi să vezi altfel cartea... Asta dacă pui preț în special pe „justificarea” aceea cu care mulți autori de thriller ajung să facă mici gafe. În schimb, pentru mine este vorba mai mult despre un cumul, și cel mai mult ajunge să conteze, dincolo de altele, modul de execuție. Scriitura în ține. Dacă mă atinge sau nu. Dacă mă emoționează sau nu. Dacă mă mișcă sau nu. Cred că scriitura este cea care dă tonul întregii povești, care definește dinamica și creează (sau distruge) așteptări chiar de la prima pagină. Da, încă de la prima pagină am simțit că ceva este puțin cam șubred și scârțâie - dar, repet, acesta este punctul meu de vedere și faptul că în fiecare lectură ajung să mă raportez la un „etalon”. Iar etalonul la care mă raportez are valorile standardizate destul de la înălțime. Nu-i o carte rea... Dar ar fi putut fi cu mult mai bună!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Giles Kristian, Acolo unde sângele îngheață, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu