Cartea accidentelor, de Chuck Wendig - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 640

Anul apariției: 2023

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Când tatăl său moare, Nate primește drept moștenire de la el un ultim dar: casa care a fost căminul copilăriei sale. Nate hotărăște să se mute acolo împreună cu soția sa, Maddie, și cu fiul lor, Oliver, căutând o evadare din tumultul orașului. Dar în scurt timp, lucruri tot mai stranii încep să se petreacă, atât noaptea, cât și, mai cu seamă, pe timpul zilei. Pentru că Nate a fost abuzat în copilărie de tatăl său, lucru pe care nu l-a mărturisit niciodată familiei sale. Pentru că atunci când Maddie era mică, a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Pentru că o făptură sinistră, înfometată bântuie prin tunelurile, munții și minele de cărbune ale micii localități rurale din Pennsylvania... Iar acum, întâmplările petrecute cu ani în urmă se repetă, numai că, de data aceasta, Oliver va fi cel prins în vâltoarea lor. Când îl cunoaște pe Jake, un băiat cam ciudat, cu propriile-i secrete și o predilecție pentru magia neagră, Oliver nu-și închipuie nici o clipă că tot ceea ce va urma va arunca întreaga familie în miezul unei cumplite bătălii între bine și rău.

🔪 🩸 Am fost provocat de către Cristina să citesc și să scriu despre Cartea accidentelor, și-am acceptat fără să stau pe gânduri. Recenzia scrisă de ea o puteți găsi AICI 🔪 🩸

De un' să-ncepem? Ah, da, de la faptul că ador oamenii care citesc. Și, mai mult decât a adora oamenii care citesc, ador oamenii care iubesc atât de mult să citească, încât pun la cale „mini-cluburi”, atunci când descoperă o lectură cu potențial. Și, dincolo de a aduce împreună și mai mulți oameni care iubesc să citească, creează legături. Creează un sentiment că, da, se poate, că orice ar fi, cititul ne va lega întotdeauna, va străbate poate chiar sute de kilometri și va aduce împreună oameni... Chiar dacă - cel puțin momentan, I hope - în online! Așadar, pentru că nu prea am de gând să mă lungesc cu această recenzie (deși aș avea toate motivele din lume și toată „materia primă”), nu pot decât să zic atât: dacă nu ar fi fost pus la punct acest mini-club, atunci sunt sigur că nu aș fi ajuns prea curând la romanul lui Chuck Wendig. De fapt, probabil n-aș fi ajuns niciodată, pentru că am atât de multe cărți necitite încât anxietatea mea atinge cote alarmante când îmi cumpăr altele. Nu că m-aș opri din cumpărat, dar doar așa, la o adică. Însă când am văzut ce este în stare să stârnească acest volum la un alt cititor, în ale cărui gusturi de altfel am încredere, am zis că trebuie neapărat să o citesc. Și BINE am făcut!

Eu nu prea am citit cărți horror la viața mea, să fiu sincer. Adică am citit doar acele cărți care se recomandau ca fiind horror, dar nu prea au reușit să-mi stârnească niciun sentiment de teamă, frică, angoasă și-așa-mai-departe. Dar, my God, chiar vreți să vă descriu imaginile care încă îmi sunt înrămate în minte, scenele care încă reușesc să mă bântuie și, grație unei imaginații absolut efervescente, au prins viață chiar în cele mai ciudate momente? Nu, nu vreți. Și nici eu nu vreau. În mintea mea, o anumită scenă face casă comună cu o altă scenă din romanul Shining, scris de Stephen King, și nu-mi dau seama dacă aceste scene ori lucrează în sinergie și îmi stârnesc fiori chiar și-acum, ori se exclud una pe cealaltă, și tot nu-mi dau seama care mă bântuie mai mult. Cert este, în fine, că pot spune că Wendig chiar a reușit să se apropie de talentul lui King, poate chiar să-l depășească - n-am să mă pronunț în direcția asta, pentru că nu vreau să bat câmpii, mai ales că este prima carte scrisă de Wendig pe care am citit-o. Dar, man, omul ăsta are potențial, și talent, și știe ce face, și o face bine și nu știu dacă ar putea-o face mai bine, ci știu că m-a îngrozit și m-a bântuit și, la unele faze, chiar a dat cu mine de pământ!

Cartea accidentelor nu doar că a fost plină de mister, dar a reușit să îmbine fabulos fantezia cu realitatea, poate pe alocuri și o tentă de realism magic, emoție și psihologie, dramă - oh, da, foarte multă dramă, dintr-aia bună și delicioasă. Pe scurt, nu pot spune decât că astea 620 de pagini (care, recunosc, la început m-au speriat puțin), s-au terminat precum o cafea bună pe care o savurezi dimineață: fără să știi cum. Și, așa, că ai băut-o fără să-ți dai seama, îți mai faci una. Sincer, ajunsesem în punctul în care nici nu am putut să-mi dau seama cum zburau paginile, fiindcă eram mult prea prins de ce urmează să se întâmple, sau pur și simplu eram prins de atmosfera generală a cărții, de cât de armonios a reușit Wendig să dozeze misterul și să îl livreze într-o formă atât de faină. Nu-s mare fan al punctelor de vedere diferite, fiindcă știu că, întotdeauna, ele ajung să se întretaie la un moment dat. Dar nu m-am așteptat, sincer să fiu, ca într-un astfel de punct să se consolideze, de fapt, „ideea generală” a cărții. Mai mult decât atât, mi-a plăcut mult atmosfera in crescendo, faptul că încetul cu încetul cu încetul Wendig a pus bazele a ceea ce, vorba aia, „are să urmeze”! Și ce-a urmat... 

Haideți s-o luăm așa cum se cuvine: cartea asta nu este chiar pentru toată lumea. Nu știu dacă ar trebui semnalate de la bun început niște trigger warnings, dar am să le menționez eu: avem multă, multă, multă violență, scene sângeroase, abuzuri, agresiuni (de toate tipurile), substanțe ilicite, legături patologice și dezvăluiri care mai bine ar fi rămas secrete. Avem condamnare la moarte, avem crime și, în mod evident, avem teroare. Întuneric. Tensiune. Fobie. Sentimentul ăla acut de claustrofobie. Poate, într-o oarecare măsură, unii ar putea resimți toate acestea drept „prea mult”. Ceea ce-i firesc, fiindcă chiar și eu (care în general n-am probleme cu astfel de lucruri), am simțit că unele lucruri sunt parcă prea violente, prea deodată. N-aș spune că este o poveste de groază „clasică”, dar chiar poți simți acea componentă horror, terifiantă, atunci când citești. Tre' să fii pregătit înainte să te bagi în lectură, să pleci cu gândul că această carte se prea poate să te scoată din zona de confort. Dar, știți cum se zice, doar în afara zonei de confort poți evolua. Și avea acces la lucruri (în cazul de față, lecturi) la care altfel n-ai fi avut. Mă bucur tare mult că am citit cartea, pentru că simt, într-adevăr, că în sfârșit am citit un horror bun!

V-aș putea enumera n motive (n≥21125) pentru care ați putea citi cartea, dar mă voi rezuma la trei, care mi se par mie ceva mai relevante:

• 🩸Atmosfera & culoarea locală: știți diferența dintre „înfiorător” și „înfricoșător”? Eu am aflat-o doar după ce am citit această carte. Știți diferența dintre „neliniște” și „teroare”? Nu? O știe Chuck Wendig mult mai bine decât noi. În această privință, atmosfera pur și simplu a atins cote absolut insuportabile, la un punct, și parcă m-am simțit ca un cobai într-un experiment pe care eu nu-l pot controla.

• 🩸Personajele & dramele & evoluția & emoțiile acestora: nu doar că fiecare personaj are o poveste care merită cunoscută, dar fiecare personaj trăiește un conflict. Trăiește cu emoție și, după părerea mea, fiecare personaj nu face decât să caute purificarea. Să scape de demonii interiori, de demonii trecutului, să simtă și să trăiască. Evident, nu se regăsesc chiar în cel mai propice context, dar, uneori, nu ar trebui să ne temem de „demoni”, ci de ceea ce i-a făcut să devină „demoni”. +1 bilă albă (pe lângă celelalte 21418) pentru Chuck Wendig.

• 🩸Modul de scriere: cum mereu pun preț pe modul în care un autor își livrează ideea, pot spune că Wendig le-a avut pe toate. Pentru mine contează foarte mult - dada, poate nu-i chiar OK să caut asta în orice lectură - componenta emoțională a cărții. Adică, fie că vorbim despre cum înfloresc cireșii, despre teoria buclelor sau despre o mamă care și-a pierdut fiica, despre o crimă brutală inspirată de legenda lui Slenderman, mie o carte trebuie să-mi transmită emoție pentru a o putea considera „bună”. Dincolo de faptul că Wendig pare a că a urmat o schiță în a-și dezvolta cartea, a pus și multă, multă emoție. Nu m-au deranjat, sub nicio formă, pasajele alea descriptive care deseori tind să facă dinamica mult deficitară, fiindcă au avut finalitatea de a mă integra mult mai bine în atmosferă. Ugh, și descrierile alea... Nici înjurăturile, de altfel, fiindcă am simțit că Wendig nu le idolatrizează, ci le folosește doar pentru a face mult mai verosimilă „realitatea” cărții.

Cam asta-i tot. Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere cartea, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Sunt absolut sigur că o să vă placă; și nu vă speriați de cele 620 de pagini, nici n-o să vă dați seama cum veți trece prin ele. Într-o sinergie extraordinară, totul se completează atât de bine, atât de echilibrat, încât ajungi să-ți dai seama că, de fapt, chiar și 620 de pagini sunt puține... Mai departe, îl voi provoca pe Gică (Cărțile Mele și Alți Demoni) să citească acest volum și să-mi spună, dacă are bunăvoința (și știu că o are!!!), cum i s-a părut. 

📖#Tu pe cine provoci să citească Cartea accidentelor, de Chuck Wendig?