Sora Mariei Antoaneta, de Diana Giovinazzo - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Damen Tango

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2023

Traducere: Edith Negulici

Diana Giovinazzo este o scriitoare cu darul de a crea povești captivante și personaje memorabile. Este cunoscută pentru abilitatea de a îmbina cu măiestrie istoria și ficțiunea, aducând la viață perioade și evenimente din trecut într‑un mod intrigant și autentic. Cu pasiune pentru cercetarea istorică și atenție remarcabilă la detalii, ea reușește să redea atmosfera unei epoci îndepărtate. Diana Giovinazzo este corealizatoarea podcastului literar săptămânal Wine, Women and Words, în care intervievează scriitori în timp ce savurează un pahar de vin. De asemenea, este implicată în comunitatea literară locală, în calitate de președintă a Asociației Naționale a Femeilor din Domeniul Cărților.

👑 PUTEREA FEMEILOR ÎNTR-O LUME DOMINATĂ DE BĂRBAȚI 👑

O poveste luxuriantă despre putere, familie și intrigi la curtea regală! Maria Carolina Charlotte este a zecea fiică și unul dintre cei șaisprezece copii ai împărătesei Maria Tereza a Austriei. Poziția ei ca arhiducesă de Habsburg o va forța inevitabil să‑și părăsească țara, familia și sora iubită. După sărbătorirea unui mare triumf, tragedia lovește, iar sora mai mare Josepha se îmbolnăvește și moare. Charlotte se confruntă cu o nouă realitate tulburătoare: acum trebuie să se mărite cu Ferdinand în locul surorii sale. Descoperă că viața la Napoli e mult mai complicată decât își imaginase, iar pentru că regatul e pe marginea prăpastiei, îi cere ajutorul fratelui său Leopold. În scurt timp, Charlotte trebuie să‑și adune puterile pentru a face ceea ce a făcut și mama ei înainte: să preia controlul asupra țării. Într‑o perioadă marcată de revolte politice, de execuții regale și de criza tot mai gravă cu care se confruntă în Franța sora ei favorită, Maria Antoaneta, cum poate o tânără regină să țină totul sub control și să nu piardă pe nimeni dintre cei apropiați?

„Realitatea crudă era că soarta unei femei depindea de capacitatea ei de a avea o căsnicie reușită.”

Sora Mariei Antoaneta, scrisă de Diana Giovinazzo, este precum o captivantă călătorie și incursiune în viețile familiilor regale din Europa, care se concentrează în special pe figura uitată a Mariei Carolina, sora mai puțin cunoscută a celebrei Maria Antoaneta. Giovinazzo ne poartă într-o călătorie prin curțile fastuoase, dar și foarte periculoase, ale Europei de secol XVIII, într-o poveste despre putere, supraviețuire și destin, în care fiecare personaj trebuie să își găsească locul atât în mijlocul intrigilor politice, cât și a celor - sau mai ales a celor - personale. Romanul o are în centrul său pe Maria Calorina, una dintre fiicele împărătesei Maria Tereza a Austriei, și sora faimoasei regine a Franței, Maria Antoaneta. Într-o perioadă în care mariajele regale erau „instrumente politice”, Maria Carolina este trimisă să se căsătorească cu regele Ferdinand al IV-lea al Neapolelui, într-o alianță pentru întreaga familie. Intriga se învârte în jurul eforturilor ei de a naviga în viața într-o curte străină, unde trebuie să se confrunte atât cu provocările personale ale unei căsnicii aranjate, dar și cu intrigile politice și amenințările războaielor care mătură Europa. O poveste complexă, în care fiecare decizie are, în cele din urmă, reverberații profund politice. În fața provocărilor, Maria Carolina dezvoltă o putere interioară impresionantă...

„Te rog să-mi scrii cât poți de repede. Trăiesc pentru scrisorile tale. Momentele în care pot citi despre viața ta sunt o evadare din granițele îngrozitoare ale lumii mele triste și solitare.”

Maria Carolina este un personaj puternic, cu o evoluție fascinantă și inspirațională. La începutul romanului, este o tânără nesigură, dar odată ce își asumă rolul de regină, se transformă într-o femeie puternică, cu voință de fier. Nu mai este doar „sora mai mică a Mariei Antoaneta”, ci o figură independentă, cu propriile lupte și ambiții. Totuși, aceasta schimbă mereu scrisori cu sora ei - cerându-i sfaturi, oferindu-i sfaturi, întrucât Maria Antoaneta și Maria Carolina au avut o relație deosebită. Ferdinand, regele Neapolelui, este portretizat în contrast cu Maria Carolina - este parcă mai puțin preocupat de viața politică, de guvernare, lăsându-i acesteia un spațiu neașteptat de larg pentru a-și exercita influența. Căsnicia lor are o dinamică interesantă, și Maria Carolina pare să devină forța din spatele tronului și regatului. Relația dintre cele două surori este mereu omniprezentă, legată de un fir emoțional invizibil, de-a lungul întregului roman. În ciuda distanței și provocărilor pe care amândouă le au de înfruntat, legătura lor rămâne una profundă, iar prăbușirea inevitabilă a Franței adaugă, parcă, o notă și mai tragică acestei relații. De fapt, dincolo de tot ce s-a întâmplat în carte, cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc relația dintre ele, respectiv schimbul de scrisori (fiecare capitol al cărții se încheie cu o astfel de scrisoare, și nu neapărat între Maria Carolina și Maria Antoaneta).

„Dar în fiecare realitate, în fiecare alegere pe care o fac, există întotdeauna o constantă. Tu ești mereu acolo, aproape de inima mea. Totdeauna și mereu. Sora mea scumpă, nu m-aș putea despărți niciodată de tine.”

Unul dintre mesajele centrale ale cărții este explorarea puterii feminine și potențialului acesteia într-o lume dominată, în principiu, de bărbați și reguli patriarhale. Maria Carolina devine simbolul unei femei care își croiește drumul într-un sistem care, de altfel, nu-i oferea prea multe șanse; totuși, prin inteligența, înțelepciunea și voința ei, cu sfaturi de la Maria Antoaneta, ajunge să influențeze cursul istoriei. Sora Mariei Antoaneta sugerează că, de fapt, în spatele istoriei uneori au stat și femei, iar fiecare decizie politică a avut o dimensiune personală, familială, adesea dureroasă. În spatele fiecărei decizii pe care o ia, Maria Carolina se vede nevoită să sacrifice și o parte din sine. Totodată, cartea reflectă și ce înseamnă responsabilitatea regală și cum, de fapt, dinastiile europene au încercat să își păstreze puterea într-o lume în continuă schimbare. Giovinazzo nu încearcă să idealizeze monarhia, ci mai degrabă să îi ilustreze realitatea - compromisuri, intrigi, trădări necesare. Într-un stil liric, de o frumusețe aparte, reușește de asemenea să redea și culoarea locală a timpurilor respective. Chiar mi-a plăcut această carte și v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă sunteți pasionați de ficțiune istorică!