Povestea asta îți poate salva viața, de Tiffany Crum - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2026

Traducere: Liviu Szöke

Tiffany Crum a crescut la o fermă aflată la mică distanță de un penitenciar de maximă securitate. A lucrat în industria filmului, apoi a obținut o diplomă de master în scriere creativă. După ce a locuit multă vreme în California, acum este stabilită în Atlanta cu soțul său, cei doi copii și câinii ei. Își petrece timpul liber îngrijindu-și grădina de legume. Romanul ei de debut, Povestea asta îți poate salva viața, este bestseller New York Times și urmează să fie publicat în 23 de limbi.

🔎 AȘA CĂ ASCULTĂ CU ATENȚIE... 🔎

„Benny Abbott și Joy Moore sunt realizatorii unuia dintre cele mai îndrăgite podcasturi din lume. În fiecare săptămână își încântă ascultătorii cu povești umoristice despre supraviețuire în situații extrem – și câteodată puțin probabile. Sunt prieteni la cataramă și au reușit să construiască un imperiu lucrativ cu ajutorul lui Xander, soțul lui Joy. Într-o zi când ajunge acasă la ei, Benny constată că Joy și Xander au dispărut. Mai mult, în casă găsește cioburi de sticlă. Singurul indiciu care poate arunca lumină asupra situației este manuscrisul incomplet al cărții de memorii scrise de Joy. Milioane de ascultători fideli au impresia că îi cunosc cu adevărat pe podcasterii lor preferați, însă nici cei mai devotați fani nu cunosc secretele teribile pe care Benny și Joy le țin ascunse de restul lumii – și unul de celălalt. Următoarea situație de supraviețuire s-ar putea să fie chiar a lor…”

„Și sunt aproape sigur că n-o să fie bine.”

Cam de când citesc thrillere, într-un fel am început să observ niște tipare: thrillere care sunt „forță” când vine vorba de mister și thrillere care se folosesc de mister pentru a dezvolta, mai degrabă, dinamica relațională dintre personaje. Povestea asta îți poate salva viața mi se pare că e undeva pe la mijloc. Avem partea de thriller domestic, drama relațională, avem și ceva romantism, avem și podcasturile true-crime & survival și fragmentele de memoir, toate într-o poveste care pornește de la o dispariție suficient de intrigantă pentru a-ți stârni imediat curiozitatea. Premisa, de altfel, e un punct forte ale romanului.  Benny Abbott și Joy Moore sunt gazdele unui podcast extrem de popular, construit în jurul poveștilor oamenilor care au supraviețuit unor situații aproape imposibile. Cei doi au devenit celebri, au milioane de ascultători și formează, cel puțin în ochii publicului, acel duo cu o chimie atât de evidentă încât fanii ajung să creadă că îi cunosc cu adevărat. În spatele succesului se află și Xander, soțul lui Joy, cel care gestionează atent imperiul construit în jurul podcastului. Totul se schimbă când Benny ajunge acasă la Joy și Xander pentru o sesiune de înregistrări și descoperă geamuri sparte și o casă goală. Cei doi au dispărut, iar circumstanțele sunt suficient de suspecte încât Benny ajunge rapid în atenția poliției. 

„Cred că e posibil ca Joy să-mi fi lăsat un indiciu.”

Singura piesă importantă rămasă în urmă este manuscrisul neterminat al memoriilor lui Joy, un document pe care Benny nu știa că prietena lui îl scrie. De aici, Tiffany Crum construiește romanul pe două planuri. În prezent îl urmărim în principal pe Benny, prins între anchetă, propria teamă și încercarea de a afla ce li s-a întâmplat celor doi. În paralel, fragmentele din manuscrisul lui Joy reconstruiesc trecutul: începutul relației dintre ea și Benny, căsniciile lor, apariția podcastului și lucrurile pe care imaginea publică atent cultivată le-a ținut ascunse. Structura funcționează bine în prima parte a cărții. Manuscrisul devine un fel de investigație paralelă, iar cititorul începe să înțeleagă că întrebarea importantă nu este exclusiv „Unde sunt Joy și Xander?”, ci și „Cât de bine se cunosc, în realitate, acești oameni?”. Imaginea publică și adevărul privat sunt două lucruri foarte diferite, iar ideea capătă o relevanță aparte într-o poveste despre persoane care și-au transformat viețile și personalitățile într-un produs consumat de milioane de oameni. Un mister bun ca premisă, mai puțin convingător în desfășurare, însă... Problema este că premisa promite un thriller ceva mai tensionat decât cel pe care autoarea ni-l livrează în cele din urmă. Dispariția lui Joy și a lui Xander creează imediat senzația că urmează o investigație complicată, cu indicii importante care ies încetul cu încetul cu încetul la iveală, răsturnări de situație și revelații succesive. Romanul are asemenea elemente, însă tensiunea nu crește întotdeauna natural. O parte dintre mistere sunt prelungite prin faptul că personajele evită conversațiile directe sau ascund informații care ar fi putut clarifica mult mai devreme anumite situații. Este un mecanism întâlnit frecvent în thrillerele domestice contemporane: cititorul primește aluzii la un eveniment din trecut, la un secret sau la o persoană despre care personajele refuză să vorbească explicit. Tehnica aceasta aș zice că poate consolida un suspans foarte fain, dar doar atunci când informația ascunsă justifică așteptarea. În cazul de față, unele dintre aceste ezitări par construite în primul rând pentru a amâna răspunsurile. Benny contribuie la această senzație. Deși experiența sa profesională în podcasting ar sugera un om obișnuit să pună întrebări, să urmărească o poveste și să comunice eficient, investigația sa personală este adesea (mult prea & nejustificat de) haotică. Insistă, interpretează greșit, spune lucrurile nepotrivite și înaintează uneori prin confruntări care par să existe fiindcă povestea are nevoie să mai păstreze puțin misterul.

„Știu la ce vă gândiți. Știu. Dar nici măcar asta nu e partea cea mai rea.”

Există și o problemă „de distribuire” a revelațiilor. Cartea răspunde relativ devreme unor întrebări care ar fi putut susține suspansul până spre final. După un anumit punct, miza devine mai degrabă aflarea mecanismului complet din spatele dispariției decât descoperirea unui adevăr cu adevărat neașteptat. Pentru cititorii familiarizați cu thrillerele domestice și misterele construite în jurul secretelor dintre prieteni și parteneri, anumite direcții vor fi foarte, foarte familiare. Finalul încearcă să recupereze terenul printr-o explicație amplă a evenimentelor, însă tocmai această nevoie de a reconstrui minuțios întregul mecanism îi diminuează puțin impactul. Când un thriller trebuie să explice îndelung cum s-au legat toate piesele, revelația riscă să pară mai degrabă complicată decât satisfăcătoare. Există și o soluție narativă care se apropie periculos de conveniența unui deus ex machina, ceea ce poate lăsa impresia că misterul nu a fost rezolvat exclusiv prin indiciile construite organic (iar asta este foarte important pentru mine, ca iubitor de thrillere!) de-a lungul poveștii. Ah, și aș vrea să vorbesc și de partea de romance. Părerea mea e că această componentă romantică nu va funcționa pentru toți cititorii. Joy și Benny au o energie interesantă, uneori copilăroasă, care susține foarte bine ideea unei prietenii apropiate și explică de ce publicul podcastului este fascinat de dinamica lor. Ca poveste romantică, însă, aceeași energie produce o chimie ceva mai greu de acceptat. Cei doi se cunosc înainte de căsniciile lor și dezvoltă o legătură emoțională profundă, însă ajung să-și construiască viețile alături de alte persoane. Romanul încearcă să prezinte această apropiere drept o iubire complicată, amânată și niciodată complet rezolvată?! Aici apare una dintre dificultățile poveștii: granița dintre prietenie, iubire și infidelitate emoțională este tratată într-o manieră care îi poate face pe cititori să privească relația centrală foarte diferit.

„Dar acum nu mai există cale de întoarcere (...).”

Povestea asta îți poate salva viața are câteva dintre ingredientele care domină ficțiunea comercială contemporană (dar a nu se înțelege că e ceva rău): dispariții misterioase, relații complicate, celebritate online, podcasturi, secrete, perspective temporale diferite și o poveste de dragoste integrată într-un thriller. Tiffany Crum încearcă „să le sudeze” împreună într-un roman destul de accesibil și ușor de parcurs. Ambiția aceasta este în același timp calitatea și slăbiciunea debutului, aș zice. Cititorul primește câte ceva din mai multe genuri, fără ca vreunul dintre ele să ajungă la intensitatea maximă, să-și atingă potențialul. Misterul este interesant, dar nu suficient de sofisticat pentru cititorii experimentați de thrillere. Romantismul are o miză emoțională clară, însă dinamica dintre Joy și Benny poate duce mai degrabă la frustrare decât implicarea afectivă a cititorului. Podcastul este un element atractiv, cu toate că răsuflat, dar succesul său uriaș nu pare întotdeauna susținut de ceea ce vedem efectiv din conținut. În același timp, romanul are suficientă forță pentru a nu-l fi considerat un debut nereușit. Structura cu memoir, atmosfera, întrebările despre identitatea publică și cea privată și ideea că oamenii pe care credem că îi cunoaștem pot ascunde părți esențiale din propria lor poveste reușesc să te țină acolo. Aș zice că lectura ca atare funcționează mai bine atunci când intri în ea fără să te aștepți la un mystery extrem de elaborator, organic, foarte bine gândit și executat, ci intri în ea gândindu-te că urmează să ai parte de o lectură destul de interesantă și ușoară, poate pe alocuri destul de forțată... Dar, all in one, pentru mine a funcționat, cu toate că are peste 400 de pagini. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Tiffany Crum, Povestea asta îți poate salva viața, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul Povestea asta îți poate salva viața a apărut la Editura Crime Scene Press și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Fantaliria, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Toate lucrurile periculoase, de Stacy Willingham - Recenzie (Crime Club)

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2026

Traducere: Liviu Szöke

Stacy Willingham a fost copywriter și brand strategist pentru diverse companii de marke­ting înainte de a hotărî să se dedice scrisului. Autoarea și-a obținut licența în jurnalism la University of Georgia și masterul în creative writing la Savannah College of Art and Design. În prezent, locuiește în Charleston, South Carolina, împreună cu soțul ei, Britt, și cu simpaticul lor Labradoodle, Mako. A debutat cu A Flicker in the Dark (2022; Scânteie în beznă, Armada, 2023), care s-a bucurat de un imens succes, și lucrează deja la definitivarea celui de-al doilea roman al său.

ﾒUN COPIL PIERDUT. O MAMĂ ÎNFRICOȘATĂ. UN ADEVĂR CARE NU VREA SĂ IASĂ LA LUMINĂ. ﾒ

„După succesul cu romanul Scânteie în beznă, Stacy Willingham revine cu un thriller captivant despre o mamă disperată cu un trecut tulbure. Cu un an în urmă, viața lui Isabelle Drake s-a schimbat pentru totdeauna: fiul ei de doar câțiva ani, Mason, a fost luat din pătuț în toiul nopții, în timp ce ea și soțul ei dormeau în camera alăturată. Cu puține dovezi și aproape nicio pistă pentru poliție, ancheta s-a împotmolit. Însă Isabelle nu își poate găsi liniștea. Cu excepția unor scurte ațipiri sau a unor momente de blackout în care pierde noțiunea timpului, ea nu a mai dormit de un an. Întreaga existență a lui Isabelle se învârte acum în jurul găsirii lui Mason, dar știe că nu poate continua așa la nesfârșit. În speranța că va scoate la lumină un martor nou sau un indiciu ascuns, acceptă să fie intervievată de un realizator de podcasturi true crime, însă interesul acestuia pentru trecutul ei o neliniștește. Întrebările lui insistente, combinate cu insomnia severă de care suferă, scot la suprafață amintiri incomode din propria copilărie, făcând-o pe Isabelle să înceapă să se îndoiască de felul în care își amintește noaptea dispariției lui Mason și să-și piardă încredere în toată lumea, inclusiv în ea însăși. Dar este hotărâtă să afle adevărul, indiferent unde o va duce acesta.”

„E din nou acel sentiment, cel despre care m-a avertizat propria mamă. Sentimentul că cineva, undeva, încearcă să-mi spună ceva. Că îmi scapă ceva – ceva important.

Că știu ceva. Dar nu-mi pot aminti, pentru nimic în lume, ce anume.”

Am citit și Scânteie în beznă, și mi-am cam dat seama că doamna Stacy știe cum să construiască thrillere psihologice solide. Totuși, romanul de față mi s-a părut că ar fi cu un pas înainte din mai multe puncte de vedere. Cu toate acțiunea a pornit la drum aparent lent, recunosc că a reușit să mă țină acolo și să creeze o stare de neliniște atât de constantă încât mi-a fost greu să las cartea din mână. Premisa? Aș zice că una dintre cele mai tulburătoare pe care le-ai putea întâlni într-un thriller: cu un an înainte de a începe povestea, Mason, fiul de numai doi ani al lui Isabelle Drake, dispare din pătuțul său în timpul nopții. N-avem martori, n-avem urme clare, dovezi, așadar totul ajunge rapid într-un impas. Între timp, căsnicia lui Isabelle se cam destramă, ancheta bate pasul pe loc (și uneori nici atât), iar singurul lucru care pare să îi mai dea acesteia un scop (well, nu mai am nimic de pierdut, nu?!) este încercarea disperată de a-și găsi singură copilul.  Există însă o complicație majoră. Isabelle suferă de somnambulism încă din copilărie. În noaptea dispariției lui Mason dormea. Sau cel puțin asta crede. Dar cum poți avea încredere în propriile amintiri atunci când nici măcar nu știi ce faci în timpul somnului?

„(....) De parcă ar încerca să stabilească dacă sunt sau nu reală.

De parcă i-ar fi frică.”

Cum trăiești cu gândul că, poate, propriul tău corp a făcut ceva ce mintea nu își amintește? Acesta este elementul care diferențiază romanul de multe alte thrillere psihologice. Recunosc, chiar mi s-a părut extrem de interesantă această abordare. Ideea că te poți trezi într-un loc necunoscut, că poți găsi urme de noroi în casă sau obiecte mutate fără să îți amintești nimic este suficient de tulburătoare în sine. După dispariția unui copil, această nesiguranță capătă proporții devastatoare. Romanul alternează între prezent și trecut. În prezent o urmărim pe Isabelle încercând să readucă în atenția publicului cazul fiului său, inclusiv prin colaborarea cu un cunoscut podcaster specializat în crime reale. În paralel, trecutul începe să scoată la suprafață amintiri fragmentate din copilăria ei, evenimente despre care familia a refuzat ani întregi să vorbească și care par să aibă o legătură mult mai puternică cu prezentul decât părea inițial.

„Cumva, știu că pe mine mă protejează.”

Această structură funcționează foarte bine deoarece transformă romanul într-o dublă investigație, practic. Isabelle încearcă să afle cine i-a răpit copilul, dar în același timp încearcă să descopere adevărul despre propria viață și despre lucrurile pe care mintea ei pare să le fi ascuns ani întregi. Mi-a plăcut foarte mult faptul că misterul nu se limitează la dispariția lui Mason, că foarte ușor ar fi putut s-o facă de altfel. Cartea vorbește despre memorie, traumă, vinovăție și despre felul în care psihicul poate distorsiona sau chiar bloca anumite experiențe pentru a se proteja. Isabelle este un personaj care va împărți probabil cititorii în două tabere. Uneori ia decizii discutabile și refuză să aibă încredere în aproape oricine din jurul ei. În același timp, este foarte ușor să înțelegi de unde provin aceste reacții. Vorbim despre o femeie care nu doarme aproape deloc de un an, care și-a pierdut copilul, și-a pierdut căsnicia și începe să își piardă inclusiv încrederea în propriile-i facultăți mintale. Din acest motiv, perspectiva ei nesigură funcționează în mare parte. Cititorul ajunge să pună sub semnul întrebării aproape fiecare informație și fiecare amintire, iar acest lucru alimentează suspansul. Ritmul este mai lent decât lasă impresia prezentarea cărții. Cine caută un thriller dintr-ăla exploziv, cu acțiune permanentă și răsturnări spectaculoase la fiecare capitol, probabil va avea nevoie de puțină (sau puțin mai multă?!) răbdare. Povestea se dezvoltă treptat, insistând mai mult asupra tensiunii psihologice decât asupra adrenalinei. Pentru mine acest lucru nu a reprezentat un minus. Din contră, senzația că ceva nu este în regulă crește constant și transformă lectura într-o experiență din ce în ce mai apăsătoare. 

„În realitate, el nu avusese niciodată de ales.”

Mi-a plăcut și faptul că aproape toate personajele par să ascundă ceva. Fiecare conversație lasă impresia că există informații omise intenționat, fiecare relație are fisuri, iar cercul suspecților se schimbă constant. Am avut teorii despre aproape toți și am renunțat la ele pe rând, bineînțeles. Rezolvarea misterului mi s-a părut satisfăcătoare. Explicațiile sunt bine integrate în tot ceea ce fusese construit anterior și reușesc să schimbe perspectiva asupra mai multor evenimente fără să pară artificiale, trase de păr, forțate (pur și simplu urăsc când un autor mizează pe acestă componentă care practic makes no sense în afară de a vrea să șocheze). Mi-au plăcut și răsturnările de situație din final, mai ales pentru că nu au senzația aceea de surpriză forțată întâlnită în multe thrillere contemporane. Singurul aspect care m-a făcut să îmi mai domolesc puțin entuziasmul este faptul că unele revelații din firul narativ al copilăriei lui Isabelle apar destul de târziu și nu sunt pregătite la fel de atent precum restul misterului. Nu mi-au stricat experiența lecturii, însă au avut un impact ceva mai redus tocmai pentru că apar aproape din senin, aproape... degeaba?! În ansamblu, Toate lucrurile periculoase este un thriller psihologic foarte captivant, construit în jurul unei frici extrem de credibile, la care te poți foarte, foarte ușor raporta: aceea de a nu mai putea avea încredere în propria minte. Dispariția unui copil reprezintă punctul de plecare, însă adevărata investigație, părere mea, este investigația care urmărește memoria, trauma și mecanismele prin care încercăm să supraviețuim unor experiențe imposibil de acceptat.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Stacy Willingham, Toate lucrurile periculoase, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul Toate lucrurile periculoase a apărut la Editura Nemira și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Fragment din noul roman semnat de Louise Penny, Lupul negru, în curs de apariție la Editura Trei

Titlu original: Black Wolf 

Limba originală: engleză 

Traducere: Dorina Tătăran 

ISBN: 978-606-40-3242-3 

Format: 130 x 200 mm 528 pagini 

Colecția Fiction Connection Crime 

Editura Trei

UN NOU VOLUM DIN SERIA INSPECTORUL GAMACHE 

Volumele acestei serii pot fi citite și individual. 

„Straniu și profetic...” – KIRKUS REVIEWS 

Romanele din seria Inspectorul Gamache au succes global masiv, cu vânzări care depășesc 18 milioane de exemplare, fiind traduse în 35 de limbi. După ce inspectorul-șef Armand Gamache de la Sûreté du Québec și echipa sa au descoperit și au oprit un atac terorist intern în Montréal, arestându-l pe cel care l-a orchestrat, își dau seama că acel complot a fost doar începutul. Căci se plănuiește ceva mai profund și mai întunecat. Două caiete. Câteva numere misterioase pe o hartă zdrențuită a Quebecului. Și o frază repetată de cel pe care îl numeau Lupul cenușiu. Un avertisment care îi face pe Gamache și adjuncții săi să înțeleagă că în spatele conspirației se află persoane cu aliați puternici în forțele de ordine, în industrie, în crima organizată și în guvern. Dușmanul invizibil își regrupează puterile și se pregătește să atace din nou. 

„O poveste fascinantă despre dezinformare... care te pune pe gânduri și te ține în tensiune...” – BOOK TRIB 

„Talentul lui Penny pentru suspans palpitant și momente profunde se îmbină cu subiecte surprinzător de actuale. Cititorii vor fi cuceriți”  – PUBLISHERS WEEKLY 

„Scriitura este rafinată – acțiunea, violența, umorul, răul și, în final, liniștea orașului Three Pines alternează într-un staccato nebunesc.” – BOOK REPORTER 

Louise Penny, fostă jurnalistă radio, este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache. A câștigat numeroase premii, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de opt ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 35 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. În prezent, locuiește într-un sătuc la sud de Montréal. Pe baza romanelor sale, Amazon Studios și Left Bank Picture au produs în anul 2022 mini seria Three Pines, cu Alfred Molina în rolul principal. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina, Un om mai bun, Toți diavolii sunt aici, Împărăția orbilor, Nebunia mulțimilor, O lume de bizarerii și Lupul cenușiu.

CAPITOLUL 4 

 

Toți trei stăteau pe scaune de grădină din plastic, aliniați în subsolul bisericii St. Thomas, și se uitau la hartă.

Gemul de zmeură se scurgea din gogoașa lui Jean‑Guy, iar Armand i‑a întins absent încă un șervețel.

Isabelle s‑a apropiat de hartă și s‑a întors spre Armand. Ca să‑l ajute, a vorbit mimând. Intenția ei era plină de bunăvoință, dar efectul, de un comic involuntar.

— Știm ce înseamnă astea, patron.

Exagerând inutil gestul, și‑a trecut brațul drept peste anumite lacuri, ca un meteorolog de la MétéoMédia care prezintă sosirea unui front atmosferic.

Gamache a dat din cap, încercând să nu zâmbească.

— Numerele sunt datele la care Charles Langlois a vi­zitat lacurile, dar a notat și numerele acelor autorizații.

— Acordate de Marcus Lauzon cumpărătorilor străini.

După cum se dovedise, fostul vicepremier nu era doar terorist; era și infractor climatic, permițând anumi­tor industrii să depășească limita de poluare de 30 de ori.

Pentru inspectorul‑șef Gamache fusese o mare satisfacție personală să‑l vadă pe Marcus Lauzon dus în cătușe. În timp ce stătea în mulțime pe Dealul Parlamentului, Armand își frecase fără să‑și dea seama încheieturile mâinilor, unde legăturile din plastic îi mușcaseră carnea când stătuse îngenuncheat pe po­deaua din beton a stației de tratare a apei, așteptând să fie executat. La ordinul acelui om. Fostul vicepremier al Canadei. Un om pe cale să devină următorul lider al națiunii.

Armand încă simțea mâna grea a asasinului împin­gându‑i capul înainte. Apoi țeava armei apăsată pe ceafă.

Închisese ochii.

Așteptăm. Așteptăm.

În timp ce așteptase, Armand repetase întruna același lucru: Reine‑Marie. Reine‑Maire.

Reine…

Complicele lui Lauzon apăsase pe trăgaci.

Armand supraviețuise datorită unei intervenții neașteptate și trăise ca să‑l privească din mulțime pe Lauzon dus sub escortă. Inspectorului‑șef i se oferise o dispensă specială pentru a‑l aresta și pentru a‑l escorta personal pe bărbat, dar el preferase să stea deoparte, înconjurat de bărbații și de femeile pe care fostul vi­cepremier încercase să‑i omoare în schimbul puterii nelimitate.

Lauzon nu era nici pe departe primul politician care strângea frâiele puterii în jurul gâtului cetățenilor.

Fusese un moment profund satisfăcător când cei doi bărbați își încrucișaseră privirile prin mulțime.

Și apoi totul se terminase.

Sau nu.

— Trebuie să vorbim cu el, a zis Gamache cu o expresie sumbră, în timp ce Lacoste îi întindea un șervețel.

— Cu Lauzon? De ce? a întrebat ea, privindu‑l pe Armand cum își scutura absent zahărul pudră de pe pu­lover. El continuă să nege totul.

— Totuși trebuie să încercăm. Și…

— Doamne, te implor, a zis Jean‑Guy, întinzându‑i Isabellei un șervețel și arătând spre o pată de ciocolată de la gogoașa glazurată pe obrazul ei. Nu spune asta.

— … trebuie să ne întoarcem la lacul ăsta. Ultimul pe care l‑a vizitat Charles. Să vedem ce căuta el acolo.

— Ție îți convine, doctorul ți‑a interzis să zbori.

Jean‑Guy s‑a întors spre Isabelle.

— Cred că se referă la tine.

Beauvoir ar prefera să stea cu Ruth în livingul ei dez­ordonat, ascultând‑o recitându‑și propriile versuri…

Erai o molie

care îmi mângâia obrazul

în întuneric

te‑am ucis

fără să știu

că erai doar o molie

care nu înțeapă

… decât să urce din nou într‑un hidroavion, după cele întâmplate data trecută.

— Nu există niciun sat pe malul lacului, a zis Armand. Nicio fabrică, nimic. Din câte știm, este un loc virgin. Atunci ce îl interesa pe Charles? De ce s‑a întors acolo de mai multe ori, inclusiv cu câteva zile înainte să fie ucis?

A bătut ușor cu degetul pe hartă, cu ochii la întinde­rea de apă. Ar fi vrut să fie pe mal și să privească peste lac spre pădurile neatinse. Și‑ar fi scos cizmele, și‑ar fi sufle­cat pantalonii, și‑ar fi băgat picioarele goale în apa rece și limpede, încercând să‑și dea seama ce văzuse Charles Langlois în peisajul acela liniștit — ceva ce era posibil să‑l fi costat viața.

În schimb, s‑a uitat la Isabelle, care a încuviințat.

— D’accord, patron.

Ea aștepta cu nerăbdare plecarea, deși nu i‑ar fi spus asta niciodată lui Jean‑Guy. Să aterizeze pe o întindere de apă îndepărtată, ca o libelulă. Să vadă ceva încă neatins. Își dorea să‑și poată lua copiii cu ea. Să le arate cum fu­sese lumea odinioară. Cum ar trebui să fie în continuare. Dacă nu ar exista ciuma care era omenirea.

— Se face frig aici, a zis Gamache. Să mergem.

De fapt, niciodată nu fusese cald în subsolul bisericii, dar acum frigul îi pătrunsese în oase, amplificat de incer­titudine și frică.

Aveau o problemă.

— Unde mergem? a întrebat Isabelle în timp ce îl ur­mau pe șef afară din St. Thomas.

El nu‑i auzise întrebarea, spre deosebire de Jean‑Guy.

— Ghici.

Cei trei anchetatori s‑au așezat în fotolii lângă șemineul mare al bistroului, simțind cum încep să se încăl­zească. Nu își dăduseră seama cât de frig le era, până nu intraseră la căldură.

Deși ceața se risipise de mult, lăsând loc unui cer albastru senin, aerul era într‑adevăr rece, chiar înțepător.

Iarna se apropia cu pași repezi. Copacii de pe munții din jur erau deja goi. Ramurile lor erau cenușii, ca niște oase vechi lăsate în bătaia vântului. În curând, arțarii, merii și stejarii din sat aveau să fie și ei goi. Multe dintre frunzele lor roșii, galbene și de culoarea chihlimbarului căzuseră deja.

În săptămâna următoare era așteptată prima zăpadă. Se apropia un ger ucigător.

Deocamdată însă, sătenilor le era cald și bine în pu­loverele lor groase. Fularele, căciulile, cizmele și mănușile erau pregătite lângă ușa de la intrare.

Lemnul de foc era tăiat și stivuit.

Lopețile erau sprijinite de pereții verandei, iar periile de zăpadă erau așezate în mașini, alături de cablurile de pornire și de trusele de urgență.

Era momentul să se pregătească. Să‑și construiască apărarea.

Dar în loc să‑și construiască o apărare, cei trei stăteau în fața focului care trosnea și plănuiau un atac.

— Mă întreb oare despre ce‑or vorbi, a zis Clara.

Myrna se așezase într‑un loc de unde putea să‑i vadă pe cei trei polițiști de la Sûreté. Deși nu putea să‑i audă, se pricepea să interpreteze limbajul corporal. Acum încerca să‑și pună în practică abilitățile de citire pe buze.

Jean‑Guy și Isabelle îl ascultau cu atenție pe șeful lor, aprobându‑l din când în când.

Armand stătea cu spatele la Myrna și Clara, dar pos­tura lui era grăitoare. Avea umerii ușor ridicați, semn de tensiune. Apoi, în timp ce Myrna îl privea, i‑a rotit, a coborât puțin capul și o mare parte din stres a dispărut. Totuși Myrna putea vedea că povara rămăsese. Dar acum era împărtășită.

În timp ce își privea prietenii, se gândea la pute­rea celor trei. Cu mult timp în urmă, în practica sa de psiholog, o frapase ce se putea întâmpla, în bine sau în rău, când trei oameni se unesc în jurul aceluiași scop.

O singură persoană putea să aibă o idee grozavă, dar era puțin probabil ca aceasta să se concretizeze până când nu apărea altcineva care să fie de acord cu ea. În clipa aceea ideea prindea viață. Era însuflețită.

Cine nu e gata... (Naia Thulin, #2), de Søren Sveistrup - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 704

Anul apariției: 2026

Traducere: Alunița Voiculescu

Søren Sveistrup este un scenarist recunoscut pe plan internațional, producătorul mai multor seriale TV și filme de succes. Este creatorul și scenaristul serialului multipremiat Crima (Forbrydelsen), difuzat între 2007 și 2012 și vândut în peste 100 de țări. Ulterior, Fox Television Series a realizat, pentru AMC, versiunea americană — The Killing. Romanul Omul de castane (apărut în traducere la Editura Trei) este bestseller internațional, iar în 2020 a fost recompensat cu Barry Award pentru cel mai bun debut crime/mystery și inclus în topul anual New York Times Book Review. Serialul Netflix Omul de castane, realizat în 2021 după romanul omonim al lui Sveistrup, a primit nu mai puțin de șase distincții Danish Film Awards și Zulu. Cine nu e gata... este de asemenea ecranizat de Netflix. Sveistrup, care locuiește la Copenhaga, este și autorul scenariului pentru filmul Omul de zăpadă, după romanul omonim al lui Jo Nesbø.

🔪TE-AM GĂSIT! ȘI TARE AI FI VRUT SĂ NU O FI FĂCUT... 🔪

„Un criminal feroce este în libertate. Îl pot prinde înainte să atace din nou? Continuarea temei din romanul multipremiat Omul de castane, bestseller internațional tradus în peste 30 de limbi. 1, 2, 3… O voce ciudată din interiorul pădurii, repetând numărătoarea din jocul de-a v-ați ascunselea pentru copii. ...9, 10… cine nu e gata.... Un cadavru descoperit în apă. Încerci să te întorci acasă. Vei scăpa cu viață? Treizeci de ani mai târziu, o femeie este bântuită de un șir de sms-uri anonime, repetând aceeași numărătoare. Numărătoare inversă. Apoi dispare. Te-am găsit! De Sfântul Valentin, detectivii Naia Thulin și Mark Hess sunt însărcinați cu găsirea femeii dispărute. Dar când descoperă legături cu un caz nerezolvat de zeci de ani, ancheta lor ia o întorsătură terifiantă.”

„Fotografia e făcută adineauri, pe același culoar. În fața barului se află o grămadă de oameni înghesuiți unii în alții, iar expeditorul a încercuit cu stângăcie locul în care Yasmin și cu el tocmai se sărutau. Și dedesubt sunt scrise acele cuvinte pe care Philip le cunoaște mult prea bine.

Te-am găsit!”

După succesul uriaș al romanului Omul de castane, care mi-a plăcut LA NEBUNIE, așteptările mele pentru Cine nu e gata... au fost, inevitabil, foarte mari. Omul de castane a devenit rapid unul dintre cele mai bune thrillere scandinave pe care le-am citit vreodată, un roman care a combinat perfect atmosfera întunecată specifică genului nordic cu o investigație complexă și un criminal imposibil de uitat, și să nu uităm de „deznodământul” a toate cele întâmplate, o, da, deznodământul... Tocmai de aceea am început cartea de față cu entuziasm, dar și cu o doză sănătoasă de scepticism, asta pentru că, în general, continuările rareori reușesc să se ridice la nivelul cărților care le-au precedat. De data aceasta, Søren Sveistrup nu m-a dezamăgit deloc. Dimpotrivă. Am terminat această cărămidă de aproape 700 de pagini într-o singură zi, lucru care spune probabil mai mult decât orice altceva urmează să spun. Nu pentru că ar fi un roman care se citește ușor în sensul clasic al termenului, ci pentru că devine aproape imposibil de lăsat din mână. Fiecare capitol reușește să pună în lumină informație nouă, fiecare pistă pare să ducă într-o altă direcție, iar senzația că adevărul este foarte aproape și în același timp extrem de departe te împinge constant să mai citești încă un capitol. Și încă unul. Și încă unul. Ce dor mi-a fost de această dinamică, să stau lipit de o carte o zi întreagă.

„La început, nu reușește să înțeleagă ce se găsește sub ochii ei. Apoi zărește o cameră întunecată și silueta cuiva: o femeie îmbrăcată în palton, stând în fața unei ferestre și uitându-se printre jaluzele. Printre lamelele pe care femeia le ține îndepărtate cu mâna, se văd fulgi de zăpadă căzând în raza unui felinar. Silje își dă seama că femeia din fotografie este chiar ea. Îngrozită, se întoarce spre ușa salonului și deodată o formă ascunsă în beznă prinde viață.”

Romanul începe cu un episod petrecut în 1992, când un joc aparent banal de-a v-ați ascunselea se transformă într-o tragedie. Decenii mai târziu, o femeie primește un mesaj anonim însoțit de o fotografie și de o numărătoare infantilă care capătă imediat accente sinistre & de-a dreptul înfiorătoare. Când amenințările încep să se transforme în realitate, investigația ajunge din nou în mâinile cunoscutului duo format din Naia Thulin și Mark Hess. Reîntâlnirea cu cei doi este una dintre marile bucurii ale romanului. Relația lor funcționa excelent în Omul de castane și continuă să fie unul dintre elementele centrale ale seriei. Ambii sunt doi oameni inteligenți, imperfecți și extrem de determinați, care încearcă să rezolve un caz ce devine din ce în ce mai complicat cu fiecare nouă victimă. Criminalul din romanul de față construiește un joc macabru în jurul unor numărători și jocuri ale copilăriei. Este o idee care funcționează surprinzător de bine tocmai datorită contrastului dintre inocența aparentă a acestor versuri și violența care le urmează. De fiecare dată când apare o nouă rimă, ai senzația că ceva teribil urmează să se întâmple. Există o anticipare constantă care însoțește lectura și care menține tensiunea la cote foarte ridicate. 

„Opt, nouă, zece. O să țipi, dar trece.”

Una dintre marile calități ale romanului este felul în care gestionează suspiciunea. La un moment dat ajungi să te îndoiești de aproape toate personajele, și nu exagerez. De ce? Păi, pentru că fiecare pare să ascundă ceva & să aibă secrete & să aibă un motiv foarte solid să mintă. Am citit cartea aceasta cu o prietenă și, în pauze, discutam despre ea, și amândoi aveam tot felul de bănuieli și personaje care ni se păreau destul de ciudate, îndeajuns de ciudate încât să fie vinovate. Investigația înaintează lent, metodic, iar informațiile sunt distribuite cu suficientă precizie încât să îți schimbi constant teoriile. Am văzut comentarii care susțin că primele sute de pagini sunt lente. Personal, nu am simțit deloc acest lucru. Sveistrup construiește cu răbdare întreaga arhitectură a misterului. Introduce personaje, relații, traume vechi și detalii aparent nesemnificative care capătă relevanță mult mai târziu. Nu am avut senzația aceea neplăcută de „umplutură”. Tot ceea ce pare secundar la început ajunge să conteze. Acesta este unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut atât de mult. Îmi plac thrillerele în care totul se leagă la final. Îmi plac romanele care nu încearcă să mă impresioneze prin revelații extravagante sau prin explicații absurde introduse în ultimele capitole. 

„– Trăiește-ți viața, înainte să fie prea târziu. Ne-am înțeles?”

În ultimii ani am citit destule cărți care confundă componenta aceea de șoc cu lipsa de logică și care mizează pe răsturnări de situație imposibil de anticipat tocmai pentru că nu au fost construite corect și, practic, nu aveau cum să fie prevăzute. Cine nu e gata... merge în direcția opusă. Când adevărul începe să iasă la suprafață, ai sentimentul că toate piesele puzzle-ului au fost acolo încă de la început. Nu se mizează pe explicații miraculoase aproape caraghioase și nici pe soluții „scoase din pălărie”. Nu există revelații șocante care sfidează logica internă a poveștii. Totul are sens. Toate firele narative converg către aceeași concluzie și exact acest lucru mi-a oferit o satisfacție enormă drept cititor. Asta nu înseamnă că am ghicit totul. La fel ca în cazul romanului Omul de castane, am avut anumite bănuieli pe parcurs și am intuit parțial direcția investigației. Însă asta nu a diminuat deloc plăcerea lecturii. Din contră. Mi-a plăcut să văd cum fiecare piesă este așezată la locul ei și cum imaginea de ansamblu devine din ce în ce mai clară. 

„(...) Fără să spună un cuvânt, îl ocolește pe bărbat cu lopata lui și o ia pe alee simțindu-se privită din urmă, printre fulgii care au început să cadă din nou din cer. Deschide poarta și părăsește locul acesta îngrozitor.”

Romanul mizează, de asemenea, și pe teme mai profunde. Trauma din copilărie, abandonul, familia, pierderea și efectele pe termen lung ale unor evenimente aparent îndepărtate sunt integrate organic în poveste. Există o dimensiune umană a cărții care îi conferă greutate emoțională și care pune totul într-o lumină reflexivă, într-un fel, și anume rănile vechi & nevindecate, sângerânde.  Există secvențe care chiar provoacă îți anxietate și care te fac să citești mai repede pentru a afla ce urmează. Îmi amintesc și acum cât de terifiant mi s-a părut un anumit capitol și cum am simțit nevoia să mă opresc puțin din citit după ce l-am terminat. Dacă ar fi să compar cele două romane, cred că Omul de castane rămâne ușor mai bun din punctul de vedere al impactului emoțional pe care l-a avut asupra mea. Finalul său m-a afectat mai puternic și a avut o încărcătură pe care aici nu am simțit-o în aceeași măsură. Totuși, diferența este foarte mică. Cine nu e gata... confirmă că succesul primului roman nu a fost o întâmplare și că Søren Sveistrup știe exact cum să construiască un thriller amplu, complex și captivant. La final, am rămas cu exact sentimentul pe care îl caut atunci când citesc un thriller: satisfacția că am parcurs o investigație inteligentă, construită cu atenție, în care fiecare detaliu contează și în care concluzia se așază firesc pe baza a tot ceea ce am citit & trăit citind cartea: nu avem explicații neverosimile, nu avem încercarea de a șoca specifică autorilor de thriller, ci avem ceva extrem de bine construit, ceva ce Søren Sveistrup a reușit să închidă perfect în universul romanului său. Da, mi-a plăcut la nebunie și, de când l-am citit, l-am recomandat de fiecare dată când am avut ocazia s-o fac!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Søren Sveistrup, Cine nu e gata... (Naia Thulin, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Puzzle mortal a apărut la Editura Trei și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Søren Sveistrup, apărute și pe blog: 

| Omul de castane | 

Julie Chan e moartă, de Liann Zhang - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2026

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Liann Zhang este o scrritoare canadiană de origine chineză care își împarte timpul între Vancouver, Columbia Britanică, și Toronto, Ontario. După o scurtă perioadă în care a creat conținut online pentru produse de îngrijire a pielii, a absolvit Universitatea din Toronto cu o diplomă în psihologie și criminologie. Locuiește împreună cu cele două pisici ale ei, Juice și Bean.

🩸 CÂT DE DEPARTE AI MERGE PENTRU A TRĂI VIAȚA PERFECTĂ? 🩸

„Separate la o vârstă fragedă, Julie și Chloe, două gemene care seamănă leit una cu alta, au crescut la poluri opuse, vorbindu-și numai rareori. Când descoperă trupul neînsuflețit al lui Chloe, Julie profită de ocazia de a trăi viața la care a tânjit dintotdeauna: un cerc de persoane privilegiate, produse luxoase, evenimente selecte și o comunitate online care-i soarbe fiecare cuvânt. Însă Julie constată repede că viața perfectă a surorii sale nu era nici pe departe desăvârșită și lipsită de pericole mortale… Un thriller psihologic diabolic de captivant, despre ascensiunea pe culmile gloriei și decăderea în cel mai negru abis, care pe rețelele sociale se află la distanță de numai un click, like, follow, unsubscribe sau cancel.”

„Polițista rămâne, îmi dă de știre cu șoapte blânde că mai trebuie doar să copiez informațiile de pe actul de identitate: data nașterii, adresa, totul.

Scrie sfârșitul poveștii lui Julie Chan.

Și începutul poveștii mele.”

Julie Chan e moartă a fost un roman care a pornit de la o premisă extrem de atractivă & actuală. O tânără fără prea multe perspective, cu un salariu modest și o viață care pare blocată într-o dinamică lipsită de speranță și orizonturi, și anume Julie, descoperă că sora ei geamănă Chloe – influencer celebru, bogată și admirată de milioane de oameni – a murit. O găsește moartă în casă, de altfel. Sună la poliție (înainte de a avea, totuși, un proces de conștiință), dar când ajunge poliția, Julie se gândește că ar fi mai bine să-i ia locul lui Chloe, întrucât sunt gemene și, de altfel, nimeni nu le-ar putea diferenția. Practic, o premisă foarte faină, nu? Vrei să vezi ce urmează să se întâmple, să dai pagina și să urmărești modul în care Julie se va aclimatiza în viața lui Chloe. Julie și Chloe au fost separate după moartea părinților lor. Chloe a fost adoptată de o familie înstărită și a crescut privilegiată, în timp ce Julie a rămas alături de o mătușă rece și resentimentară. De-a lungul anilor, distanța dintre ele s-a transformat într-o prăpastie. Julie a urmărit de la distanță ascensiunea surorii sale pe rețelele sociale și a privit cum aceasta devine imaginea succesului contemporan: frumoasă, bogată, influentă și aparent fericită. Există multă frustrare acumulată în personajul lui Julie, hai să spunem că nu neapărat nejustificată. Julie este o protagonistă construită pentru a fi iubită necondiționat. Uneori este invidioasă, alteori oportunistă, iar anumite decizii pe care le ia sunt greu de apărat moral.  Într-un fel, această zonă gri o face interesantă. Nu avem povestea unei „victime perfecte”, ci avem parcursul unei femei care profită de o ocazie imposibilă și încearcă să își rescrie destinul, când alte șanse nici nu mai există pentru ea. Primele capitole funcționează foarte bine tocmai datorită acestei premise. Mi-a plăcut destul de mult partea aceasta de „performativitate” socială a influencerilor. Cât de mult din imaginea unui influencer este, de fapt, autentică? Cât de ușor poate fi înlocuită o persoană atunci când existența sa este construită în jurul unor fotografii atent selectate, videoclipuri editate și branding personal? Pe măsură ce Julie intră în pielea lui Chloe, descoperă că viața pe care o invidia era mult mai puțin perfectă decât părea.

„Pot să fac orice îmi pun în minte. Sunt o căpetenie. Un războinic legendar.”

Luxul, hainele de designer și milioanele de urmăritori ascund relații toxice, competiții permanente și o nevoie aproape obsesivă de validare. Romanul surprinde destul de eficient această lume a influencerilor. Dincolo de filtre și sloganuri motivaționale, întâlnim personaje obsedate de imagine, de cifre, de aparențe și de control. Există mult umor negru în felul în care este prezentată această industrie și numeroase momente în care cartea pare să satirizeze cultura wellness, brandingul personal și goana după relevanță online. Julie navighează prin acest univers cu un amestec de fascinație și repulsie. Cu cât află mai multe despre Chloe și despre cercul ei de apropiați, cu atât devine mai clar că moartea surorii sale ascunde mult mai multe întrebări decât răspunsuri. În prima jumătate a romanului, misterul funcționează bine. Există suspans, există secrete și există o tensiune constantă generată de riscul ca identitatea falsă a lui Julie să fie descoperită. Am fost curios să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat și care era mecanismul din spatele întregii povești. Problema este că, la un moment dat, romanul schimbă radical direcția. Ce începe ca un thriller psihologic despre identitate, faimă și invidie se transformă într-o poveste mult mai extravagantă, mai stranie și mult, foarte mult exagerată din punctul meu de vedere. Apar elemente care duc narațiunea într-o zonă aproape absurdă, cu accente de cult, manipulare colectivă și comportamente care depășesc granița verosimilului. Înțeleg, să zicem, intenția din spatele acestei alegeri, dar asta nu înseamnă că o și agreez. 

„Deschid ochii și-mi lipesc strâns buzele una de alta. Îmi descleștez mâinile. 

Niciun Dumnezeu n-ar pleca urechea la o păcătoasă ca mine.”

Cartea încearcă să împingă la extrem critica adusă culturii influencerilor și mecanismelor prin care oamenii ajung să idolatrizeze anumite figuri publice. Totuși, pentru mine, această schimbare a funcționat doar parțial. Există cititori care vor aprecia poate tocmai această nebunie controlată și direcția complet imprevizibilă a poveștii. Personal, am simțit că cele două jumătăți ale romanului aparțin aproape unor cărți diferite. Prima parte reușește să livreze un thriller satiric interesant, în timp ce a doua împinge lucrurile într-o zonă din ce în ce mai greu de acceptat. Julie rămâne, totuși, un personaj destul captivant până la final. Oscilează constant între victimă și oportunistă, între vulnerabilitate și cinism. Uneori îți vine să o compătimești, alteori să îi reproșezi fiecare alegere. Această ambiguitate morală menține interesul chiar și atunci când povestea începe să devină tot mai extravagantă. Cartea are și meritul de a ridica întrebări relevante despre influență, imagine publică și autenticitate. Într-o lume în care milioane de oameni urmăresc viețile unor necunoscuți prin intermediul ecranelor, autoarea pune sub lupă cu destulă aciditate relația dintre ceea ce vedem și ceea ce există în realitate. În ceea ce mă privește, problema principală a venit spre final. Rezolvarea misterului și explicațiile din spatele evenimentelor nu m-au convins. După o construcție care promitea o concluzie inteligentă și tăioasă, una pe care eu unul aș fi bănuit-o ca fiind cea mai potrivită, am avut impresia că autoarea a ales varianta cea mai spectaculoasă și trasă de păr în detrimentul celei mai credibile, care chiar cred că ar fi funcționat OK-ish.

„Amintește-ți cine ești. Nu te lăsa păcălită de amăgirea lor. Nu te lăsa luată de val.

Pe moment, integrează-te.”

Motivațiile, mecanismele și revelațiile finale mi s-au părut prea exagerate și prea greu de acceptat emoțional. În loc să amplifice impactul poveștii, au creat o anumită distanță între mine și roman. Nu m-au enervat, nu m-au făcut să resping complet cartea, însă m-au lăsat destul de rece. Am avut senzația că totul este împins cu câteva trepte prea sus, până într-un punct în care tensiunea inițială se transformă într-un exercițiu de șoc și de exces. Prea mult a mizat autoarea pe componenta șocantă, atât de mult încât aproape a dat-o în ceva caraghios. Julie Chan e moartă este un thriller interesant, ciudat, provocator și uneori surprinzător de amuzant în cruzimea sa. Are o premisă destul de faină, o protagonistă memorabilă și câteva observații foarte inspirate despre cultura influencerilor și despre obsesia contemporană pentru faimă. În același timp, direcția pe care o ia în ultima parte nu m-a câștigat pe deplin. Am terminat cartea cu sentimentul că am citit ceva cât de cât original și diferit, însă și cu impresia că povestea funcționa mai bine înainte ca lucrurile să scape complet de sub control și ar fi funcționat și mai bine dacă lucrurile nu mergeau în direcția aceea. Undeva între satiră, thriller psihologic și delir colectiv (mai ales în a doua jumătate), pot spune că am avut parte de lectură destul de stranie, greu de încadrat și, probabil, mult mai potrivită pentru cititorii care apreciază romanele dispuse să împingă logica până dincolo de limita adecvării logice. Trei steluțe sunt OK, i-aș fi dat patru dacă sfârșitul ar fi fost altul.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Liann Zhang, Julie Chan e moartă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Julie Chan e moartă a apărut la Editura Crime Scene Press și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Puzzle mortal (Memento, #2), de Henrik Fexeus - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2026

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

Henrik Fexeus, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciați conferențiari suedezi. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a debutat în 2007 cu volumul Arta de a citi gândurile (publicat în limba română la Editura Trei), vândut în peste un milion de exemplare și tradus în 35 de limbi. A debutat în literatură cu romanul The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload. Cum să-ți încarci bateriile: Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad), cele trei volume ale seriei Vincent și Mina, scrisă împreună cu Camilla Läckberg: Cutia, Cult și Miraj – în curs de adaptare pentru televiziune – precum și Sacrificiul, primul volum al seriei Memento. Seria Memento este în curs de adaptare pentru televiziune.

┆NIMIC NU ESTE ┆ CEEA CE PARE A FI ┆

„Henrik Fexeus este un celebru scriitor și psiholog suedez, al cărui volum de debut, Arta de a citi gândurile, a devenit un succes internațional major, tradus în 35 de limbi și vândut în peste 1 milion de exemplare la nivel global. După ce află adevărul despre copilăria sa, David încearcă să se împace cu amintirile nou descoperite. În același timp, își gestionează relația cu Florence, care este complicată de experiențele lor traumatizante. Când cariera ei este în pericol de a fi distrusă, iar David ajunge brusc persona non grata fără să înțeleagă de ce, devine clar că provocările din trecutul lui încă nu s-au încheiat. În paralel, cineva apropiat primește amenințări dure, misterioase. David și Florence descoperă treptat că totul este manipulat de jucători care nu se vor opri de la nimic pentru a-și atinge scopul.”

„– În sfârșit cineva care are curajul să apere valorile sănătoase, continuă Gustaf în șoaptă. Știu că nu toți văd lucrurile ca noi. Dar va veni și timpul nostru.

Înainte să apuce să răspundă, bătrânul dispare pe alee. Dar cuvintele lui bizare îl macină pe David tot drumul până acasă.

Va veni și timpul nostru.”

Dacă Sacrificiul, primul volum din seria Memento, a avut avantajul de a mă introduce într-un univers thriller dens, cu o miză psihologică chiar interesantă, Puzzle mortal a funcționat mai degrabă ca un nod între începutul și ceea ce pare să fie adevăratul punct culminant, aș zice, al seriei. S-a simțit foarte clar că vorbim despre o carte „de mijloc”: extinde conspirațiile, complică relațiile dintre personaje și lasă impresia permanentă că autorul pregătește terenul pentru „ce va să vie”. Problema este că, pe parcurs, ritmul și miza emoțională nu prea se sincronizează. Romanul păstrează ingredientele care au făcut primul volum să fie destul de atractiv, și anume capitolele scurte, răsturnările de situație (más o menos), tensiunea psihologică (și asta scârțâindă pe alocuri) și senzația aceea că nu poți avea încredere prea multă în nimeni. Așadar, atmosfera este construită eficient încât să funcționeze cum ar trebui, iar Fexeus știe cum să încheie capitolele astfel încât să te împingă să citești „încă unul”. Cartea se citește repede, de altfel, aproape compulsiv pe alocuri, ceea ce o face o lectură foarte accesibilă și ușoară pentru un thriller care, de fapt, are peste 400 de pagini. Totuși, în comparație cu primul volum, am avut o oarecare senzație că Fexeus „încearcă prea mult” și mizează, simultan, pe mai multe lucruri. Intriga devine din ce în ce mai încărcată pănă atinge nivelul de „supraîncărcare” și ajungi în punctul în care practic lectura își pierde din claritate. Există momente în care parcă simți nevoia să te întorci câteva pagini înapoi ca să-ți amintești despre cine este vorba sau care a fost motivația unui anumit personaj. În loc ca misterul să devină captivant prin complexitate, să zicem, ajunge uneori să devină doar... confuz!

„Samir aruncă o ultimă privire spre trupul de pe masă și încearcă să alunge imaginile care-i revin în minte de la ultima lor întâlnire. Femeia legată. Pistolul încărcat.

Scutură din cap și se îndreaptă spre masă.”

Evident, asta afectează și ritmul. Deși acțiunea este (aproape) continuă și se întâmple multe, cartea nu are aceeași forță ca și predecesoarea ei. Multe secvențe par construite mai degrabă pentru a muta piesele pe tablă pentru volumul următor, decât pentru a consolida volumul de față ca fiind unul chiar bun. Într-un fel, Puzzle mortal mi-a lăsat impresia unui „preambul” – a fost interesant pe alocuri, dar fără foarte multe momente care să fie într-adevăr memorabile, „wow”. Este genul de thriller pe care îl citești ușor și, de altfel, cu suficient interes pentru a continua lectura, pentru că vrei să afli ce urmează, dar care nu lasă neapărat o amprentă puternică asupra ta. Practic, după ce l-ai terminat și l-ai lăsat deoparte câteva zile, aproape că uiți despre ce a fost. Un aspect care, însă, continuă să funcționeze bine este dinamica dintre Florence și David. Relația lor rămâne ambiguă & tensionată, iar autorul exploatează destul de bine partea aceasta emoțională, de fapt de nesiguranță emoțională. Uneori, apropierea dintre cei doi aproape că pare autentică, alteori parcă este menținută artificial în suspensie pentru a-l angaja pe cititor și mai mult în carte. Chiar dacă relația lor nu evoluează întotdeauna natural, ba pe alocuri pare forțată, să zicem că are suficientă chimie încât să-ți mențină curiozitatea. Pentru cititorii interesați de această miză emoțională, să zicem că autorul a reușit să adauge o dimensiune suplimentară cărții, una binevenită.

„Colțul gurii lui Esben se ridică într-un zâmbet minuscul când îl vede pe David, care încremenește pe loc. Picioarele nu-l mai ascultă. Acum înțelege de ce este acolo. Și că probabil nu va mai ieși. Cel puțin nu viu.”

Pentru mine, unul, adevărata miză a cărții a rămas atmosfera „paranoică”, să-i zic așa. Fexeus îți lasă constant ideea că o organizație din umbră controlează mai multe lucruri decât par posibile a fi controlate și că (aproape toate) personajele sunt prinse într-un mecanism care le depășește capacitatea de înțelegere. Această idee funcționează foarte bine și reușește să creeze un suspans aparte, dar parcă pe alocuri lucrurile au fost atât de exagerate încât povestea a început să fie forțată. Thrillerul oscilează, astfel, între momente foarte captivante și pasaje în care „complexitatea” pare a fi fost introdusă doar pentru efect, dacă mă înțelegeți. Finalul este, probabil, partea care funcționează cel mai bine la roman. Cliffhanger-ul este construit exact pentru a te face să continui seria și reușește să-ți reactiveze entuziasmul care pe care anumite părți ale cărții ți-l știrbise. Chiar dacă volumul de față nu este neapărat un thriller memorabil, încheierea sa reușește să creeze suficientă tensiune încât să vreisă vezi încotro se vor îndrepta lucrurile. 

„Hanna închide ochii. Dintr-odată e recunoscătoare pentru întunericul nopții. Ca Bernard să nu vadă cum pământul se deschide și ea cade în flăcările din adâncuri. Pentru că adevărul este că nu mai e complet sigură de răspuns.”

Per ansamblu, Puzzle mortal mi s-a părut o continuare decentă, dar clar sub nivelul primei cărți. A fost o lectură OK, care mi-a ținut companie câteva ore, un thriller pe alocuri alert, pe alocuri plictisitor, dar ușor de parcurs. După cum deja am mai menționat, chiar am simțit că romanul funcționează ca vector de tranziție între primul și ultimul volum al trilogiei, între început și final, axându-se parcă prea mult pe ceea ce urmează, mai degrabă decât pe ceea ce se întâmplă ca atare. Dacă v-a plăcut primul volum, mai mult ca sigur vă va plăcea cât de cât și al doilea, dar să zicem că ar fi de dorit să descoperiți această parte a poveștii cu așteptări ceva mai temperate. Eu i-am lăsat trei steluțe, așa am simțit, deși nu mai știu câte steluțe am dat primului volum. De fapt, am verificat chiar acum și văd că i-am dat patru. Da, total justificabil, dat fiind că volumul de față mi-a plăcut ceva mai puțin. Oricum ar fi, sunt foarte curios cum vi s-a părut vouă, în cazul în care ați citit acest roman. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Henrik Fexeus, Puzzle mortal (Memento #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Puzzle mortal a apărut la Editura Trei și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Henrik Fexeus, apărute și pe blog:

 | Sacrificiul | Cutia |

Fragment din noul roman semnat de Søren Sveistrup, Cine nu e gata..., în curs de apariție la Editura Trei

Titlu original: Tælle til en, tælle til to 

Limba originală: daneză 

Traducere din limba franceză: Alunița Voiculescu 

ISBN: 978-606-40-3160-0 

Format: 130 x 200 mm 

Număr de pagini: 704 

Colecția: Fiction Connection – Crime 

Editura Trei 

Un criminal feroce este în libertate. Îl pot prinde înainte să atace din nou? Acum un serial Netflix! Continuarea temei din romanul multipremiat Omul de castane, bestseller internațional tradus în peste 30 de limbi. 

1, 2, 3… 

O voce ciudată din interiorul pădurii, repetând numărătoarea din jocul de-a v-ați ascunselea pentru copii. 

...9, 10… cine nu e gata.... 

Un cadavru descoperit în apă. 

Încerci să te întorci acasă. Vei scăpa cu viață? 

Treizeci de ani mai târziu, o femeie este bântuită de un șir de sms-uri anonime, repetând aceeași numărătoare. Numărătoare inversă. Apoi dispare. 

Te-am găsit! 

De Sf. Valentin, detectivii Naia Thulin și Mark Hess sunt însărcinați cu găsirea femeii dispărute. Dar când descoperă legături cu un caz nerezolvat de zeci de ani, ancheta lor ia o întorsătură terifiantă. 

„Søren Sveistrup a scris o poveste pe cât de ingenioasă, pe atât de complexă, care va ține cu sufletul la gură chiar și cele mai ascuțite minți!” – LE DAUPHINÉ LIBÉRÉ 

„Søren Sveistrup revine cu o carte care îți va tăia respirația!” – BERLINGSKE 

„Duoul Thulin/Hess funcționează în continuare perfect, cu o profunzime emoțională reală. Nu este doar o anchetă polițienească: explorează totodată durerea, vinovăția și eșecul uman.” – AMAZON.COM 

Søren Sveistrup este un scenarist recunoscut pe plan internațional, producătorul mai multor seriale TV și filme de succes. Este creatorul și scenaristul serialului multipremiat Crima (Forbrydelsen), difuzat între 2007 și 2012 și vândut în peste 100 de țări. Ulterior, Fox Television Series a realizat, pentru AMC, versiunea americană — The Killing. Romanul Omul de castane (apărut în traducere la Editura Trei) este bestseller internațional, iar în 2020 a fost recompensat cu Barry Award pentru cel mai bun debut crime/mystery și inclus în topul anual New York Times Book Review. Serialul Netflix Omul de castane, realizat în 2021 după romanul omonim al lui Sveistrup, a primit nu mai puțin de șase distincții Danish Film Awards și Zulu. Cine nu e gata... este de asemenea ecranizat de Netflix. Sveistrup, care locuiește la Copenhaga, este și autorul scenariului pentru filmul Omul de zăpadă, după romanul omonim al lui Jo Nesbø.

 61

 

Centrul de comandă al echipei Omucideri zum­zăie de activitate frenetică. Peste tot se văd poliţiști care vorbesc la telefon sau tastează la computere, în timp ce schimbă informaţii cu colegii.

Ancheta crimei de la Tribunalul Familiei urmărește în paralel găsirea lui Torsten Vangsø și a fostei sale soţii. Hess se străduiește cu disperare să afle mai multe despre toate astea de la Thulin, dar ea e solicitată întruna de alți polițiști care vor instrucțiuni.

— Thulin! Oamenii ăștia vor să știe dacă mai perchezi­ţionează mașinile la plecarea cu feribotul?

— Da!

— Thulin, verificarea tuturor mașinilor a dus la am­buteiaje pe E45 și E20, iar cei de la Circulaţie vor să știe dacă…

— Verificaţi tot! Și spuneţi‑le să‑l sune pe Nylander dacă apare vreo problemă importantă.

Când într‑un târziu ea găsește răgazul să se uite la Hess, acesta încearcă să afle mai multe detalii despre ul­timele evenimente:

— Cum de s‑a întâmplat una ca asta? Cum a reușit să ajungă atât de aproape de ea?  

— Hai cu mine, să vezi cu ochii tăi pe înregistrările ca­merelor de supraveghere.

Și Thulin se răsucește pe călcâie, fără niciun cuvânt în plus, iar Hess o ia pe urmele ei, perplex.

Încercase deja s‑o sune de pe drum, dar nu răspun­sese, așa că a dedus că toată lumea era copleșită. Din mass‑media aflase și el ce se întâmplase și era șocat. Unii vorbeau despre un necunoscut care, după ce amenin­ţase personalul, reușise să intre cu câteva ore în urmă în Tribunalul Familiei de la Valby, după care îl omorâse cu cuţitul pe directorul‑adjunct, luase un ostatic și fugise cu mașina. Mai mulţi ziariști care apucaseră să vorbească cu angajaţi ai tribunalului afirmaseră că ucigașul era un indi­vid care avea un proces în curs și că ostaticul era fosta lui soţie, iar Hess evident că s‑a gândit imediat la Torsten și la Ditte Vangsø. Și‑a amintit de apartamentul de pe Store Kongensgade și de pereţii acoperiţi cu fotografiile cu Ditte și de‑abia aștepta să găsească răspunsuri la întrebările sale.

Când a ajuns la sediul poliţiei, a descoperit că nu­mărul jurnaliștilor crescuse considerabil, iar înăuntru domnea atmosfera aceea tensionată și activă specifică operaţiunilor de mare amploare. Nylander nu era acolo, se dusese să‑și informeze șefii asupra situaţiei și să pre­gătească un comunicat de presă, dar Hess a găsit‑o pe Thulin în sala de criză care părea să fie acum centrul ope­raţiunii. Analiza tabloul și fotografiile detaliate făcute în apartamentul de pe Store Kongensgade, părând să se gân­dească la un singur lucru: unde o dusese pe Ditte Vangsø fostul ei soţ?

În ciuda presiunii, Thulin și‑a găsit timp să‑i spună lui Hess cât de mult se bucura pentru că fratele lui se trezise, iar el îi apreciase delicateţea, știind că nu‑și permiteau luxul de a aloca mai mult timp acestui subiect. După ce a întrebat dacă fusese localizat cuplul, ceea ce nu era cazul, Hess s‑a declarat surprins că Torsten Vangsø putuse pă­trunde în tribunal, deși Ditte se afla sub protecţia poliţiei.

— Agenţii care aveau misiunea de a o supraveghea au rămas la parter, lângă intrare și la recepţia de lângă scară, a explicat Thulin. Dar fostul ei soţ cunoștea intrarea de serviciu din spatele clădirii și l‑a ameninţat cu cuţitul pe paznic. Când agenţii au înţeles ce se întâmpla, era deja prea târziu.

— Dar de unde știa Torsten că…

— Te las să te uiţi la filmarea asta. Scuză‑mă o secundă!

Rămas singur, Hess apasă pe Play ca să vadă filmul pe care i‑l pregătise Thulin.

Imaginile alb‑negru ale camerelor de securitate din tribunal sunt granulate, dar se vede bine ce se petrece acolo. Un bărbat coboară dintr‑o mașină de culoare în­chisă în spatele clădirii, în același moment în care o fe­meie iese pe o ușă din apropiere. Bărbatul aleargă spre ușă și, cu un cuţit pe care‑l ţine în mâna dreaptă, o for­ţează pe femeie — probabil o angajată a tribunalului — să se întoarcă cu el înăuntru. Camera următoare, care filmează o casă a scărilor foarte strâmtă, arată un bărbat pe care Hess îl recunoaște fără nicio dificultate. Torsten Vangsø pare foarte hotărât. Cu o privire de om nebun, o împinge pe femeia din faţa lui treaptă cu treaptă, până la etajul al patrulea, unde trec de o ușă și dispar din raza camerei. În următoarea înregistrare, Torsten Vangsø o urmează pe angajata îngrozită de‑a lungul unui coridor și deschide una câte una ușile birourilor consilierilor. Când o deschide pe a treia, ceva îl face să se oprească. Intră în birou, iar angajata profită ca să fugă de lângă el.

La puţină vreme, el iese din nou pe culoar, de data asta însoţit de Ditte Vangsø. Îi ţine cuţitul la gât și o trage înapoi spre scara pe care venise, dar se vede nevoit să se oprească destul de curând, pentru că un bărbat cu oche­lari se îndreaptă spre el din celălalt capăt al coridorului. Hess îl recunoaște pe directorul adjunct, care pare să în­cerce să discute, cu prudență, cu Torsten Vangsø. Fără niciun avertisment, Torsten Vangsø întinde brusc bra­ţul în faţă și‑l lovește cu cuţitul pe funcţionar. Bărbatul își duce mâna la gât și sângele îi curge printre degete. Se împleticește câţiva pași înapoi, se sprijină de perete, apoi dispare din imagine. Chiar dacă înregistrările nu au su­net, Hess își poate imagina cu ușurinţă haosul care tre­buie să se fi instalat pe acel coridor și ţipetele oamenilor terorizaţi, fugind în toate direcţiile. În mijlocul confu­ziei generale, Torsten Vangsø poate fi văzut împingând‑o pe biata Ditte, ca și paralizată, înaintea lui, coborând scara și obligând‑o să iasă din clădire pe ușa pe care in­trase el, ducând‑o la mașină. Camera instalată pe zidul din spate îl arată pe Torsten forțând‑o să urce, pe partea șoferului, împingând‑o apoi pe scaunul de alături și ur­când el însuși la volan, după care demarează. La numai trei minute și patru secunde de la sosirea acolo, calcu­lând după timpul afișat pe ecran, Torsten Vangsø dispare din raza camerelor de securitate.

Imaginile sunt îngrozitoare. Șocat, Hess este conștient că ele îi zdruncină convingerea că asasinul pe care‑l caută de două săptămâni încoace nu e Torsten Vangsø. Spre deosebire de acesta din urmă, criminalul s‑a dove­dit până acum calculat, răbdător și organizat până la cel mai mic detaliu, în timp ce episodul de la tribunal pre­zintă un bărbat acționând spontan, tulburat emoţional.

Înregistrările mai nasc o întrebare importantă, pe care Hess, încă sub șoc, i‑o pune lui Thulin când aceasta re­vine lângă el.

— Dar cum de‑a știut că fosta lui soţie e acolo?

Thulin nici nu așteaptă să termine întrebarea, că‑i arată o fotografie pe ecran.

— Pentru că Torsten Vangsø a primit poza asta pe Messenger, cam cu o jumătate de oră înainte să ajungă la intrarea de serviciu a Tribunalului Familiei.

Hess se apleacă să studieze fotografia. E făcută de la o distanţă destul de mare, dar se poate recunoaște în ea silueta mărunţică a lui Ditte Vangsø mergând pe o stradă întunecată către intrarea principală a clădirii funcţiona­liste, escortată de doi poliţiști.

— Cineva a vrut ca Torsten Vangsø să știe unde era fosta lui soţie. Trimiterea acestei fotografii a funcţionat, proba­bil, ca o invitaţie la comiterea unui act de violenţă.

Hess își dă seama, după voce, că Thulin e furioasă și o înţelege prea bine. Fotografia are ceva profund neliniștitor. Deși pare inocentă, a avut puterea de a declanșa o avalanșă de evenimente imposibil de contro­lat și, chiar dacă este piesa de puzzle care‑i mai lipsea lui Hess, îl îngrijorează.

— Raheem a analizat poza?

— Se ocupă acum, dar se pare că seamănă cu cele pe care le cunoaștem deja, deci nu vom găsi nici de data asta indi­ciile necesare pentru a‑l identifica pe expeditor.

— Aţi verificat și înregistrările camerelor de securitate din exteriorul clădirii?

— Da, dar fotografia lui Ditte Vangsø a fost făcută de pe cealaltă parte a străzii, unde nu există camere. N‑am găsit nici martori care să…

— Mă refer la înregistrările făcute după plecarea fostu­lui soţ.

— După?

Thulin se uită la Hess, care se grăbește să‑i explice:

— Persoana care a trimis poza asta nu avea cum să fie sigură de ce urma să facă Torsten Vangsø după ce o pri­mea. Dacă cel care a trimis‑o este asasinul, probabil că a rămas prin apropiere, să vadă ce avea să i se întâmple lui Ditte Vangsø.

Imediat, Thulin îl cheamă pe unul dintre anchetatori și‑i arată înspre PC‑ul ei:

— Poţi să te uiţi la înregistrările camerelor de securi­tate exterioare, orientate spre parcare sau stradă, în mo­mentul în care soţii Vangsø ies din tribunal? Caută să vezi dacă e cineva care așteaptă sau vreo mașină parcată. Orice ţi se pare suspect.

Hess îl lasă pe colegul său pe scaunul din faţa calcu­latorului. Fotografia aceasta surprinzătoare l‑a îngrijorat și mai tare și acum i se pare esenţial să dea cât mai rapid posibil de urma lui Ditte Vangsø, indiferent dacă ucigașul este sau nu cel care a trimis fotografia.

— Poduri, feriboturi, frontiere, sper că i‑aţi anunţat peste tot să‑i caute, îi spune el lui Thulin, care aprobă cu un aer nemulţumit.

— Necazul e că și soţul ei știe asta.

— Adică?

— Torsten Vangsø nu pare genul care să pornească pe autostradă strângând pumnii ca să aibă noroc. Își supra­veghează de multă vreme soţia și, chiar dacă a luat‑o os­tatică într‑un moment de emoţie necontrolată, să nu uităm că a avut mai multe săptămâni la dispoziţie să se gândească la ce urma să facă după ce o găsea.