Post-mortem (Scarpetta, #1), de Patricia Cornwell - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2026

Traducere: Dorina Tătăran

Descendentă a aboliționistei și scriitoarei Harriet Beecher Stowe, Patricia Cornwell este considerată una dintre cele mai de succes autoare de romane polițiste din lume. Până în prezent, cărțile sale s-au vândut în peste 120 de milioane de exemplare, fiind traduse în 36 de limbi și publicate în peste 120 de țări. Devenită un adevărat fenomen internațional, seria Scarpetta i-a adus distincții precum Sherlock (pentru cel mai bun detectiv creat de un autor american), Gold Dagger, RBA Thriller și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor în Franța, pentru contribuția sa excepțională la dezvoltarea literară și artistică. Pilot de elicopter și scafandru licențiat, Patricia Cornwell, care trăiește și lucrează în Boston, studiază permanent cele mai noi tehnologii medico-legale pentru a oferi realism poveștilor sale. A mai semnat serii de ficțiune, titluri de nonficțiune, precum și povestea pentru copii Life's Little Fable.

🏆UNA DINTRE CELE MAI BUNE 100 DE CĂRȚI MYSTERY & THRILLER DIN TOATE TIMPURILE, CONFORM REVISTEI TIME🏆

„Un criminal în serie pândește pe străzile din Richmond, Virginia. Pe măsură ce numărul femeilor brutalizate și strangulate în propriile case crește, Dr. Kay Scarpetta, medic legist, este atrasă într-o anchetă care îmbină tehnologia criminalistică de vârf cu războiul psihologic. Înconjurată de trădări și presiuni politice, Scarpetta își riscă viața la fiecare pas. Pentru că miza nu mai este doar prinderea ucigașului, ci propria supraviețuire! Volumul Post-mortem, thrillerul legendar care a redefinit genul, este primul roman din lume care a câștigat cele mai importante 5 distincții ale literaturii crime mondiale într-un singur an (1991): laureat al premiilor Edgar, Anthony, Macavity și John Creasey Memorial pentru cel mai bun debut și Prix du Roman d’Aventure – Cel mai bun thriller străin (Franța).”

„– Polițiștii nu au învățat să-și țină gura. Când vor învăța să-și țină gura, nu vor mai avea scurgeri de informații de care să se plângă.”

Am ajuns destul de târziu la Post-mortem, primul volum al seriei Kay Scarpetta, iar după ce l-am terminat am rămas cu una dintre cele mai neașteptate întrebări: de ce l-am tot amânat până acum? Probabil pentru că am așteptat să fie, în sfârșit, tradus și la noi?! Sunt fan al thrillerelor, am citit destule povești cu criminali în serie, medici legiști, anchete complicate și criminalistică, așa că nu mă așteptam neapărat să descopăr ceva care să mă prindă atât de tare. Și totuși, Patricia Cornwell a reușit. Publicat în 1990, adică acum mai bine de 35 de ani, aș zice că romanul „trebuie” citit și în cheia perioadei în care a fost publicat. Astăzi suntem obișnuiți cu thrillere în care probele biologice, autopsiile, laboratoarele și bazele de date informatizate, toate alea, joacă un rol central. Avem seriale întregi construite în jurul criminalisticii, iar medicul legist a devenit o prezență familiară în crime fiction. Când Cornwell a introdus-o pe dr. Kay Scarpetta, perspectiva aceasta era considerabil mai puțin „exploatată”. Iar Scarpetta, de altfel, cred reprezintă unul dintre motivele principale, dacă nu chiar principalul motiv, pentru care romanul funcționează atât de bine. Este medic legist-șef în Richmond, Virginia, competentă, inteligentă și meticuloasă, într-un mediu profesional dominat de bărbați în care autoritatea ei nu este întotdeauna acceptată cu eleganță. Dar, evident, Kay are frustrări, nesiguranțe, relații complicate și o viață personală pe care investigația începe treptat să o invadeze. Cazul în care este implicată este sumbru de-a dreptul. Mai multe femei sunt atacate și ucise, iar asemănările dintre crime sugerează că Richmond are de-a face cu un criminal în serie. Femeile sunt strangulate, iar autorul crimelor pare să acționeze după un tipar suficient de coerent încât anchetatorii să știe că timpul lucrează, cum altfel, decât împotriva lor. Scarpetta încearcă să găsească adevărul acolo unde știe cel mai bine să îl caute: în corpul victimelor și în urmele aproape invizibile lăsate în urmă de criminal.

„Era  o umbră în întuneric, îndreptându-se spre mașină, profilul lui fiind luminat o clipă de lumina din interior, când a deschis portiera și s-a urcat la volan. Eu încă stăteam amorțită pe verandă, mult după ce luminile roșii din spate au strălucit de-a lungul străzii pustii și au dispărut în spatele copacilor.”

Pentru mine, cel mai mare atu al cărții a fost Kay Scarpetta. Un prim volum dintr-o serie atât de lungă trebuie să rezolve o problemă dificilă: să construiască un mister suficient de interesant pentru cartea respectivă și, simultan, să creeze un protagonist alături de care cititorul să vrea să petreacă multe alte volume. Cornwell reușește. Scarpetta privește crima din perspectiva patologului criminalist, iar asta schimbă modul în care este construită investigația. Leziunile, fibrele, fluidele biologice, rezultatele analizelor unui cadavru și micile neconcordanțe pot spune lucruri pe care martorii nu le știu sau aleg să le ascundă. Mi-a plăcut foarte mult seriozitatea cu care este construită această componentă. Toate detaliile pe care dr. Kay Scarpetta le pune la dispoziția anchetatorilor au relevanță. Scarpetta observă, compară, formulează ipoteze și încearcă să separe ceea ce poate demonstra de ceea ce bănuiește. În același timp, o vedem în afara laboratorului. Relația cu nepoata ei, Lucy, contribuie mult la umanizarea personajului, care altfel ar putea părea destul de rece, iar întâlnirea cu personaje care vor deveni importante în universul seriei creează senzația că asistăm la începutul unei istorii mult mai ample. Cunoscând reputația seriei, mi s-a părut interesant să îi văd pe acești oameni la începutul drumului, înainte ca toate relațiile și experiențele acumulate în zeci de volume (30, dacă nu greșesc) să îi transforme.

„Fața îi era întoarsă spre mine și era atât de umflată, atât de deformată de descompunere, încât nu puteam să-mi dau seama cum arăta când era în viață, cu excepția faptului că era albă, cu părul castaniu închis până la umeri.”

Una dintre plăcerile neașteptate ale lecturii a fost componenta tehnologică. Citit în prezent, Post-mortem funcționează aproape ca o capsulă a timpului. Computerele, dischetele, sistemele informatice primitive și metodele de investigație aparțin unei perioade în care revoluția digitală din criminalistică abia începea. Analiza ADN se afla într-o etapă timpurie comparativ cu posibilitățile actuale, iar accesul instantaneu la cantități uriașe de informații era de domeniul viitorului. E amuzant pe alocuri să privești această tehnologie cu ochii cititorului din 2026, și clar nu vorbim despre o slăbiciune a romanului. Dimpotrivă, tocmai această diferență face cartea parcă și mai interesantă. Investigatorii trebuie să muncească altfel, cum poate nu știam că o făceau cândva. Informațiile nu apar după câteva secunde de căutare. Bazele de date sunt limitate, sistemele informatice sunt vulnerabile, iar analiza probelor presupune alte termene și alte dificultăți. Cornwell acordă multă atenție acestor proceduri și se simte că documentarea a fost serioasă. Terminologia medicală, procedurile polițienești și elementele informatice sunt credibile, iar pentru începutul anilor ’90 îmi imaginez că efectul trebuie să fi fost cu atât mai puternic. Autoarea vrea ca persoana care citește cartea să înțeleagă procesul. Nu sare rapid de la descoperirea unei probe la concluzie, ci explică etapele intermediare, terminologia și motivele pentru care un anumit rezultat contează. În general mi-a plăcut abordarea, mai ales pentru că diferențiază cartea de față de thrillerul polițist convențional. Există însă pasaje în care informația tehnică devine densă și întrerupe puțin tensiunea. Privind retrospectiv, această tendință este ușor de înțeles. Cititorul de la începutul anilor ’90 nu avea familiaritatea pe care publicul contemporan o are cu ADN-ul, medicina legală și procedurile de laborator. O parte din ceea ce astăzi ni se pare o explicație suplimentară era necesară pentru ca investigația să poată fi urmărită pas cu pas cu pas. Din perspectiva cititorului actual, anumite secvențe ar fi putut fi ceva mai condensate. Cu toate acestea, prefer un thriller care își ia în serios mecanismul criminalistic unuia în care o probă apare convenabil și rezolvă cazul printr-o explicație de două fraze.

„ – Știu că nu mă urăști cu adevărat.”

Am citit Post-mortem, să zic așa, cu avantajul și dezavantajul cititorului contemporan. Am văzut deja nenumărate seriale cu criminaliști. Am citit thrillere extrem de grafice, investigații construite în jurul ADN-ului și romane în care medicina legală este prezentată cu o precizie aproape clinică. Cu toate acestea, cartea Patriciei Cornwell m-a prins foarte repede și m-a ținut captiv, pur și simplu. Și cred că acesta este cel mai bun compliment pe care i-l pot face. După peste trei decenii și după atâtea romane care au explorat teritorii similare, iată că romanul de față reușește încă să se impună în acest gen. Are o protagonistă excelentă, un caz suficient de întunecat, criminalistică bine integrată, atmosferă și un criminal a cărui prezență devine din ce în ce mai amenințătoare. Pentru mine, ca fan al thrillerelor, a fost una dintre acele lecturi care confirmă reputația unei serii. Nu am terminat cartea gândindu-mă că este perfectă. Am terminat-o vrând să citesc următorul volum. Pentru primul roman dintr-o serie, acesta este probabil lucrul care contează cel mai mult, poate chiar lucrul pe care și-l propune autoarea din start. Da, are câteva pasaje (prea) tehnice care îi afectează ritmul, anumite elemente „au îmbătrânit” inevitabil, iar cititorul modern va recunoaște multe dintre mecanismele crime fiction pe care între timp le-a întâlnit în zeci de alte povești. În final, aș zice că e un thriller inteligent, întunecat, bine documentat și suficient de tensionat încât să te țină acolo până la final. Iar Kay Scarpetta? După primul volum, eu vreau categoric să continui seria și să aflu și mai multe despre ea și aventurile prin care va trece!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Patricia Cornwell, Post-mortem (Scarpetta, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul Post-mortem (Scarpetta, #1) a apărut la Editura Trei și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Fantaliria, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Nimeni nu moare la Longyearbyen, de Morgan Audic - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2026

Traducere: Horia Nicola Ursu

Morgan Audic este un scriitor francez, autor de romane de suspans, născut la Saint-Malo în 30 ianuarie 1980. A copilărit la Cancale, iar din 2010 a locuit la Rennes, unde a predat istoria și geografia la liceu. A scris două thrillere: Trop de morts au pays des merveilles (2016), Un motiv bun pentru a muri (2019) - pentru care a câștigat, în 2020, Premiul Publicului Livre de Poche - și Personne ne meurt a Longyearbyen (2023).

🏆PREMIUL PUBLICULUI LA QUAIS DU POLAR 2024!🏆

„În Arhipelagul Svalbard, la Longyearbyen, cel mai nordic oraș din lume, este descoperit trupul neînsuflețit al unei femei, probabil sfâșiat de un urs. În Norvegia, pe o plajă izolată din Insulele Lofoten este găsit corpul unei foste jurnaliste. La prima vedere, nimic nu le leagă pe cele două victime, în afară de faptul că erau interesate de mamiferele marine: una era doctorandă în biologie arctică, cealaltă conducea o agenție de excursii pe mare. În aceste tărâmuri înghețate, alcătuite din vechi orașe miniere părăsite, enclave rusești și conflicte politice gata să izbucnească, o polițistă tenace și un reporter de război urmăresc o pistă sângeroasă, confruntându-se cu realitatea unui ținut în care natura este un bun de consum, iar apărătorii ei sunt țintele preferate ale tuturor celor cu interese sinistre...”

„– Rechiziționați orice vreți. Oamenii aceștia au fost nevoiți să se apere împotriva unei bestii turbate care a ucis o cetățeancă norvegiană. Nu văd de ce ați putea să îi acuzați.”

Titlul ales de Morgan Audic pentru acest thriller are ceva ironic & neliniștitor înainte să știm prea multe despre poveste. Nimeni nu moare la Longyearbyen „te aruncă” deja în particularitățile acestei comunități din Svalbard, unde cazurile medicale grave sunt transferate către Norvegia continentală, iar populația vârstnică este foarte redusă. Numai că romanul începe tocmai cu un cadavru: cu descoperirea trupului unei tinere cercetătoare aparent ucise și mutilate de un urs polar. Agneta Sørensen era doctorandă în biologie arctică și studia mamiferele marine. Corpul ei este găsit într-un loc izolat, lângă cadavrul unui cașalot, iar prima explicație pare evidentă: tânăra s-a aventurat într-o zonă (prea) periculoasă fără a avea la îndemână cele necesare și a avut „ghinionul” să întâlnească un urs. Lottie Sandvik, polițista care ajunge să investigheze cazul, observă însă câteva detalii care nu prea se potrivesc. Agneta cunoștea regulile. Era prudentă. Știa ce presupune deplasarea în afara localității și, în mod normal, nu ar fi plecat nepregătită. Nici comportamentul celor care au găsit-o nu este complet convingător. Treptat, ipoteza accidentului începe să se destrame, iar urmele lăsate de urs capătă o semnificație mult mai sinistră: cineva ar fi putut folosi animalul pentru a ascunde urmele unei crime, de fapt. 

„– Dacă crezi că ai să vomiți, chiuveta e acolo. Cadavrul unui înecat e întotdeauna mai dificil de privit.”

La aproximativ o mie de kilometri distanță, pe insulele Lofoten, se desfășoară „a doua parte”, să zic așa, a poveștii. Åsa Hagen, fostă jurnalistă și apropiată a reporterului de război Nils Madsen, este găsită moartă. Totul indică o sinucidere. Nils refuză însă să accepte explicația fără să pună întrebări, fără să facă cercetări ceva mai amănunțite. Åsa renunțase la jurnalism și conducea o afacere legată de excursiile pentru observarea balenelor, iar în ultima perioadă documentase lucruri care îi atrăseseră ostilitatea unor oameni din regiune. La început, între cele două morți nu pare să existe nicio legătură. Una s-a produs în sălbăticia arctică, cealaltă pe coasta Norvegiei. Agneta era cercetătoare, Åsa fusese jurnalistă. Ambele însă se interesau îndeaproape de mamiferele marine. De aici, Morgan Audic construiește două investigații paralele care înaintează mult timp separat, deși știi, fără doar și poate, că la un moment dat drumurile se vor întâlni, firele narative se vor uni. Cel mai „cu greutate” element din cartea de față a fost, cel puțin pentru mine, decorul. Geografia influențează constant ceea ce fac personajele, felul în care se deplasează, pericolele la care sunt expuse și chiar relațiile dintre comunități. Longyearbyen este un loc straniu prin însăși existența lui. O așezare aflată la marginea lumii locuite, marcată de trecutul minier, de cercetarea arctică, de turism și de proximitatea unei naturi care nu poate fi complet controlată. Omul modern, cu tehnologia și regulile sale, rămâne extrem de mic într-un teritoriu în care frigul, distanțele și animalele sălbatice stabilesc alte limite. Apar urși polari, balene, orci, belugi și cașaloți, însă natura nu este romanticizată. Este spectaculoasă și fragilă, dar în același timp violentă, indiferent. Frumusețea peisajului coexistă cu interese economice, cercetare, turism, vânătoare și dispute privind conservarea speciilor. Romanul are o identitate vizuală foarte puternică. Îți poți imagina întinderile înghețate, marea întunecată, localitățile izolate și fostele așezări miniere rămase aproape suspendate în timp. Pyramiden, vechea localitate sovietică, se potrivește în mod special atmosferei: un spațiu care păstrează urmele unei alte epoci.

„JEG SER DEG

TE VĂD”

Cele două fire narative au în centru personaje diferite, dar construite după un principiu asemănător. Lottie Sandvik este polițistă și a ajuns în nord după o experiență profesională traumatică. Suferă de anxietate și de atacuri de panică, pe care încearcă să le ascundă colegilor, iar presiunea anchetei amenință permanent echilibrul fragil pe care și l-a construit. Faptul că are o mamă de origine rusească devine relevant într-un caz care o aduce în contact cu comunitatea rusească și cu oameni care nu sunt neapărat dispuși să coopereze. Lottie este încăpățânată, atentă la inconsecvențe și suficient de sceptică încât să nu accepte versiunea comodă a accidentului. Nils Madsen vine din altă lume. Este reporter de război și un om obișnuit cu pericolul într-o măsură nesănătoasă. După ani petrecuți în zone de conflict, normalitatea îi este aproape străină. Moartea lui Åsa îl lovește atât prin pierderea unei persoane apropiate, cât și prin imposibilitatea de a accepta pasiv explicația oficială. Amândoi sunt, așadar, oameni afectați de experiențele lor profesionale. Amândoi se apropie periculos de limitele fizice și psihice în timpul investigației. Aici romanul intră pe un teren foarte cunoscut, nu? Polițistul traumatizat care își ascunde problemele și jurnalistul de război incapabil să se adapteze unei vieți normale sunt personaje pe care literatura crime le-a folosit în numeroase variante. Audic le construiește suficient de bine încât să funcționeze, însă nu reușește întotdeauna să le desprindă complet de tiparele genului. Mi-ar fi plăcut ca anumite trăsături să fie explorate ceva mai subtil, în special în cazul raportului dintre traumă și nevoia de pericol. Există momente în care vulnerabilitățile celor doi par introduse pentru a crește tensiunea exact atunci când ancheta are nevoie de ea. Cu toate acestea, Lottie și Nils sunt personaje plăcute de urmărit. Niciunul nu este infailibil, iar faptul că investigațiile lor sunt influențate de legătura personală cu victimele te ajută, într-o măsură, să te implici emoțional mai mult în poveste.

„Nimeni nu moare la Longyearbyen.

Era o vorbă rostită din partea locului, în bună măsură din pricina unei vechi decizii a consiliului municipal, din 1950, care interzicea înmormântările în cimitirul orașului. Cei care locuiau tot anul la Longyearbyen știau, desigur, că era doar o poveste. Se murea și în Svalbard exact ca în alte părți. De fiecare dată, morțile erau violente: accidente, crize cardiace... Morțile lente erau eportate din timp pe continent.”

Structura alternativă este una dintre alegerile inspirate ale romanului. După câteva capitole petrecute cu Lottie în Svalbard, povestea se mută către Nils și Lofoten, apoi revine. Audic păstrează cele două cazuri separate multă vreme. Evident, cititorul nu se întreabă cu adevărat dacă există o legătură. Simplul fapt că cele două povești apar în același thriller ne spune că, într-un fel sau altul, ele vor converge. Misterul constă în natura acestei legături. Autorul are răbdare până să ajungă acolo. Lottie descoperă că moartea Agnetei ascunde intervenția umană, Nils reconstruiește ultimele preocupări ale Åsei, iar fiecare investigație produce propria galerie de suspecți și interese. Această construcție creează suspans, însă contribuie și la una dintre slăbiciunile cărții: o anumită predictibilitate structurală. Știm că firele se vor uni. Știm că preocupările celor două femei pentru mamiferele marine nu sunt o coincidență. Știm că în spatele aparențelor se află interese considerabil mai mari. Nimeni nu moare la Longyearbyen mi-a plăcut, în primul rând, pentru locul în care m-a dus. Morgan Audic construiește un peisaj noridc spectaculos, ostil și fascinant, în care natura pare imensă, iar oamenii extrem de vulnerabili. Svalbardul și insulele Lofoten dau romanului o personalitate pe care intriga, luată separat, probabil că nu ar fi avut-o. Mi-a plăcut și dimensiunea ecologică. Povestea despre protejarea mamiferelor marine, vânătoare, cercetare și interese economice evită în cea mai mare parte tonul didactic. Subiectul este integrat în anchetă și devine esențial pentru înțelegerea victimelor. Lottie și Nils sunt protagoniști suficient de bine construiți pentru a susține cele două fire narative, chiar dacă trecutul lor traumatic îi apropie de niște tipologii foarte cunoscute. Am apreciat mai ales faptul că autorul îi ține separați o perioadă lungă și permite fiecărei investigații să-și dezvolte propria identitate. Punctele slabe țin în principal de familiaritatea intrigii. Cititorul experimentat de thrillere va anticipa unele mecanisme, iar faptul că cele două cazuri sunt conectate nu constituie, evident, o surpriză. Unele explicații geografice, istorice și politice încetinesc ritmul, iar câteva dintre vulnerabilitățile protagoniștilor sunt folosite într-o manieră destul de convențională. Dar, ca atare, a fost o lectură care chiar m-a ținut acolo și care își merită cele patru steluțe.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Morgan Audic, Nimeni nu moare la Longyearbyen, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul Nimeni nu moare la Longyearbyen a apărut la Editura Crime Scene Press și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Fantaliria, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Morgan Audic, apărute și pe blog:

 | Un motiv bun pentru a muri |

Pietrele ucigașe (Jimmy Perez & Willow Reeve, #1), de Ann Cleeves - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2026

Traducere: Ioana Bena

Ann Cleeves este considerată noua Agatha Christie a literaturii britanice. S-a născut în 1954 și a copilărit în partea de vest a Angliei, în Herefordshire și apoi în North Devon. După ce a renunțat la facultate, a avut o serie de job-uri ocazionale dintre cele mai diverse: asistent social pentru copii, bucătar la un centru de observare a păsărilor, ajutor de salvamar și ofițer pentru eliberarea condiționată. S-a căsătorit cu Tim Cleeves, un cunoscut ornitolog și, când acesta a primit un post pe micuța insulă Hilbre, aflată în estuarul Dee, unde ei doi erau singurii locuitori, s-a apucat de scris. Au urmat mai multe romane (peste douăzeci), publicate începând cu 1986, care au fost traduse în peste 20 de limbi până în prezent. Cele două serii de succes ale lui Ann Cleeves au fost transpuse în două seriale TV realizate de ITV (după cărțile care o au drept protagonistă pe Vera Stanhope) și respectiv BBC (după volumele din seria Shetland). Serialul Vera a fost deja difuzat în peste 30 de țări, printre care Australia, S.U.A., Germania, Cehia, Polonia, Japonia, Canada, Suedia etc. În 2006 Ann Cleeves a primit premiul Duncan Lawrie Dagger, acordat de către Crime Writers’ Association (CWA) pentru volumul Negru de corb (Raven Black), primul din seria Shetland. Anul 2014 a reprezentat pentru autoare una dintre cele mai bune perioade literare, succesul celor două seriale TV atrăgând după sine vânzări excepționale ale tuturor romanelor sale. În 2015, la Crime Scene Press au mai apărut în limba română un roman din seria Vera Stanhope, Secretele din Strada Portului (Harbour Street), iar din seria Shetland în 2016 – Oase roșii (Red Bones) și în 2017 – Negru de corb (Raven Black). Tot în 2017, Ann Cleeves a fost distinsă cu Premiul Diamond Dagger pentru întreaga carieră, acordat de aceeași Crime Writers' Association.

ᨒᨒ CÂT DE BINE ÎI CUNOȘTI PE CEI DIN JURUL TĂU? ᨒᨒ

„Un nou roman cu Jimmy Perez. O furtună violentă se abate asupra insulei Orkney, lăsând în urma ei cadavrul lui Archie Stout. În apropiere este descoperită neobișnuita armă a crimei, o piatră din Neolitic purtând inscripții străvechi. Moartea lui Archie, un personaj aproape legendar, este o lovitură puternică pentru comunitate. Inspectorul Jimmy Perez, care nu e străin de complexitățile firii omenești și de întunericul care poate sălășlui în ea, apare rapid la fața locului. Pentru el, Archie era un prieten din copilărie, iar cazul capătă o nuanță mult mai personală decât majoritatea. Locuind acum pe Orkney împreună cu Willow, partenera lui, Perez se pomenește în scurtă vreme atras în viața multor insulari, mulți dintre ei tăinuind secrete – secrete întunecate, care ar fi putut să ducă la crimă. Pe aceste meleaguri străvechi, îmbibate de istorie, Perez trebuie să discearnă adevărul de legendă înainte ca ucigașul să lovească din nou.”

„– Știi cine ar fi putut să vrea să-l omoare?
Ea clătină din cap.

– N-am nici cea mai vagă idee.”

Jimmy Perez revine într-un nou roman scris de Ann Cleeves, dar revine într-un alt decor. După anii pe care i-a petrecut în Shetland, detectivul pe care îl știm s-a stabilit în Orkney alături de Willow Reeve, iar viața lui pare să fi ajuns (în sfârșit?) într-o etapă ceva mai liniștită. Numai că liniștea insulelor nordice este înșelătoare, iar Pietrele ucigașe îl readuce pe Perez în mijlocul unei anchete care îl atinge într-un punct extrem de personal. Archie Stout, unul dintre cei mai vechi și apropiați prieteni ai săi, dispare într-o noapte de iarnă. Perez pleacă spre Westray, insula pe care Archie trăia împreună cu familia sa și unde lucra ca fermier. Căutarea se încheie însă cu descoperirea cadavrului acestuia în apropierea unui sit arheologic. Lângă trup se află obiectul folosit pentru uciderea lui: o piatră străveche, furată dintr-un centru local de patrimoniu, cu spirale sculptate pe suprafața ei. Alegerea unei asemenea arme sugerează imediat premeditarea. Cineva a luat piatra, a dus-o la locul crimei și a folosit-o împotriva lui Archie. Întrebarea devine, firește, cine avea un motiv suficient de puternic pentru a face asta. Pentru Jimmy, ancheta este complicată de relația pe care a avut-o cu victima: Archie este, ca atare, o parte a trecutului său, și nu un alt caz cu care are de-a face, un nume într-un dosar. Îi cunoaște soția, familia, viața pe care aparent și-o construise. Iar investigația îl obligă să accepte una dintre ideile recurente ale romanelor polițiste ale lui Ann Cleeves: putem petrece ani întregi lângă cineva fără să cunoaștem toate versiunile acelei persoane. Pe măsură ce apar informații despre relațiile lui Archie, inclusiv despre apropierea lui de o tânără artistă venită pe insulă, imaginea prietenului cunoscut de Jimmy începe să se fisureze. Este suficient pentru ca autoarea să consolideze în carte investigație cu mai mulți suspecți, piste false și întrebări despre cât de bine își cunoaște Perez propriul trecut.

„– Acum nu mai există niciun risc.”

Dacă există un element care rămâne extrem de puternic de la început până la sfârșit, acesta este decorul. Ann Cleeves știe faptul că „izolarea geografică” este un foarte, foarte bun într-un instrument narativ, un catalizator, iar Orkney se potrivește foarte bine stilului său. Acțiunea se desfășoară în apropierea Crăciunului, într-o perioadă în care vremea schimbătoare afectează legăturile dintre insule și continent. Ceața poate ține avioanele la sol, traversarea cu feribotul este singura posibilitate, iar distanțele care pe hartă nu par spectaculoase capătă altă greutate. Ancheta trebuie să se adapteze ritmului locului. Această izolare creează senzația unei comunități aproape închise, îți dă un sentiment de claustrofobie. Oamenii se cunosc, poveștile circulă, trecutul este greu de separat de prezent, iar sosirea unui străin este remarcată. Crima lui Archie tulbură astfel un sistem de relații care exista cu mult înainte ca poliția să înceapă să pună întrebări. Foarte interesantă este și integrarea patrimoniului arheologic și a tradițiilor locale. Piatra folosită drept armă nu este un accesoriu ales întâmplător. Ea leagă crima contemporană de istoria locului și creează, cel puțin inițial, impresia că răspunsul ar putea fi ascuns undeva în relația dintre comunitate, trecut și identitatea insulei. Atmosfera este rece, întunecată și apăsătoare, potrivită unei povești care se petrece în plină iarnă nordică. Există ceva foarte vizual în peisajele descrise de Cleeves: marea, vântul, terenurile deschise, siturile arheologice și micile comunități aflate la distanță unele de altele. Fără doar și poate, dacă îți plac romanele atmosferice, atunci acesta merită avut în vedere.

„(...) Și tot acolo era și cel pe care îl bănuia că ucisese de două ori.”

Ann Cleeves este interesată în mod evident de Orkney, de istoria insulelor și de identitatea lor culturală. Uneori însă pare atât de preocupată să includă aceste elemente, încât ancheta ajunge să treacă în plan secund, ceea ce îi știrbește practic din... dinamică. Sunt multe informații despre geografie, patrimoniu, tradiții și istoria locurilor. Luate separat, sunt interesante și evident că sporesc autenticitatea romanului. Acumulate însă (și, ohoh, chiar ai de unde „acumula”) încep să afecteze ritmul. Unele idei sunt reluate, iar senzația este că povestea se apropie uneori de literatura de călătorie, cu un mister plasat în interiorul ei. Cititorii care apreciază romanele polițiste lente, construite în jurul atmosferei și al comunităților izolate, probabil că nu vor considera acest aspect o problemă majoră. Pentru cine caută însă o investigație tensionată, dinamică, nebunească, cu revelații dese și o senzație constantă de pericol (cum este cazul meu), ei bine, situația cam scârțâie. Pietrele ucigașe nu este un thriller alert. Investigația se desfășoară metodic, prin conversații, observații, deplasări și verificarea succesivă a unor ipoteze. Romanul își găsește un ritm ceva mai bun pe parcurs, când pistele încep să se intersecteze și suspiciunile se mută de la un personaj la altul, dar până acolo există porțiuni în care povestea înaintează greu. Nici numărul personajelor nu ajută întotdeauna. Comunitatea din jurul lui Archie este suficient de amplă încât, în anumite momente, cititorul trebuie să rețină cine este cine, ce legătură are fiecare cu victima și de ce persoana respectivă ar putea conta în anchetă. Pentru un mystery bazat pe o comunitate restrânsă, complexitatea este, evident, firească, însă aici distribuția devine pe alocuri (cam prea) aglomerată.

„(...) Era limpede că regreta deja ce spusese și că nu mai avea de gând să dezvăluie nimic.”

Identitatea criminalului este dificil de anticipat, ceea ce în principiu ar trebui să fie un avantaj important pentru un roman polițist, nu? Ann Cleeves reușește să ascundă răspunsul până târziu și să îl țină pe cititor ocupat cu alte ipoteze, undele dintre ele chiar foarte interesante și inteligent consolidate. Problema apare atunci când facem diferența dintre o revelație surprinzătoare și una pregătită subtil. Într-un mystery foarte bun, momentul descoperirii criminalului îți va produce, la modul ideal, două reacții simultane: „Pfoai, chiar nu m-am gândit la asta” și „Acum îmi dau seama că toate indiciile erau chiar în fața mea”. În cazul acestui roman, prima reacție este considerabil mai puternică decât a doua. Revelația vine destul de mult din lateral, să spun așa. Explicațiile ulterioare clarifică logica evenimentelor și motivul este discutat în timpul anchetei, însă pregătirea psihologică a vinovatului nu pare suficient de consistentă. Ar fi fost necesare câteva indicii suplimentare, suficient de discrete încât să nu trădeze soluția, dar suficient de clare retrospectiv încât finalul să pară inevitabil. Din această cauză, surpriza există, însă satisfacția rezolvării cazului este mai știrbită. Da, poți accepta explicația fără să simți neapărat că toate piesele au fost în fața ta de la început. Totuși, pentru un roman care își petrece atât de mult timp construind comunitatea și trecutul personajelor, motivația finală ar fi meritat o dezvoltare psihologică mai atentă, poate mai complexă? În orice caz, a fost un roman bun care m-a ținut acolo și care, părerea mea, își merită cele patru steluțe! 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ann Cleeves, Pietrele ucigașe (Jimmy Perez & Willow Reeve, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul a apărut la Editura Crime Scene Press și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Fantaliria, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ann Cleeves, apărute și pe blog:

| Pământ rece |

Povestea asta îți poate salva viața, de Tiffany Crum - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2026

Traducere: Liviu Szöke

Tiffany Crum a crescut la o fermă aflată la mică distanță de un penitenciar de maximă securitate. A lucrat în industria filmului, apoi a obținut o diplomă de master în scriere creativă. După ce a locuit multă vreme în California, acum este stabilită în Atlanta cu soțul său, cei doi copii și câinii ei. Își petrece timpul liber îngrijindu-și grădina de legume. Romanul ei de debut, Povestea asta îți poate salva viața, este bestseller New York Times și urmează să fie publicat în 23 de limbi.

🔎 AȘA CĂ ASCULTĂ CU ATENȚIE... 🔎

„Benny Abbott și Joy Moore sunt realizatorii unuia dintre cele mai îndrăgite podcasturi din lume. În fiecare săptămână își încântă ascultătorii cu povești umoristice despre supraviețuire în situații extrem – și câteodată puțin probabile. Sunt prieteni la cataramă și au reușit să construiască un imperiu lucrativ cu ajutorul lui Xander, soțul lui Joy. Într-o zi când ajunge acasă la ei, Benny constată că Joy și Xander au dispărut. Mai mult, în casă găsește cioburi de sticlă. Singurul indiciu care poate arunca lumină asupra situației este manuscrisul incomplet al cărții de memorii scrise de Joy. Milioane de ascultători fideli au impresia că îi cunosc cu adevărat pe podcasterii lor preferați, însă nici cei mai devotați fani nu cunosc secretele teribile pe care Benny și Joy le țin ascunse de restul lumii – și unul de celălalt. Următoarea situație de supraviețuire s-ar putea să fie chiar a lor…”

„Și sunt aproape sigur că n-o să fie bine.”

Cam de când citesc thrillere, într-un fel am început să observ niște tipare: thrillere care sunt „forță” când vine vorba de mister și thrillere care se folosesc de mister pentru a dezvolta, mai degrabă, dinamica relațională dintre personaje. Povestea asta îți poate salva viața mi se pare că e undeva pe la mijloc. Avem partea de thriller domestic, drama relațională, avem și ceva romantism, avem și podcasturile true-crime & survival și fragmentele de memoir, toate într-o poveste care pornește de la o dispariție suficient de intrigantă pentru a-ți stârni imediat curiozitatea. Premisa, de altfel, e un punct forte ale romanului.  Benny Abbott și Joy Moore sunt gazdele unui podcast extrem de popular, construit în jurul poveștilor oamenilor care au supraviețuit unor situații aproape imposibile. Cei doi au devenit celebri, au milioane de ascultători și formează, cel puțin în ochii publicului, acel duo cu o chimie atât de evidentă încât fanii ajung să creadă că îi cunosc cu adevărat. În spatele succesului se află și Xander, soțul lui Joy, cel care gestionează atent imperiul construit în jurul podcastului. Totul se schimbă când Benny ajunge acasă la Joy și Xander pentru o sesiune de înregistrări și descoperă geamuri sparte și o casă goală. Cei doi au dispărut, iar circumstanțele sunt suficient de suspecte încât Benny ajunge rapid în atenția poliției. 

„Cred că e posibil ca Joy să-mi fi lăsat un indiciu.”

Singura piesă importantă rămasă în urmă este manuscrisul neterminat al memoriilor lui Joy, un document pe care Benny nu știa că prietena lui îl scrie. De aici, Tiffany Crum construiește romanul pe două planuri. În prezent îl urmărim în principal pe Benny, prins între anchetă, propria teamă și încercarea de a afla ce li s-a întâmplat celor doi. În paralel, fragmentele din manuscrisul lui Joy reconstruiesc trecutul: începutul relației dintre ea și Benny, căsniciile lor, apariția podcastului și lucrurile pe care imaginea publică atent cultivată le-a ținut ascunse. Structura funcționează bine în prima parte a cărții. Manuscrisul devine un fel de investigație paralelă, iar cititorul începe să înțeleagă că întrebarea importantă nu este exclusiv „Unde sunt Joy și Xander?”, ci și „Cât de bine se cunosc, în realitate, acești oameni?”. Imaginea publică și adevărul privat sunt două lucruri foarte diferite, iar ideea capătă o relevanță aparte într-o poveste despre persoane care și-au transformat viețile și personalitățile într-un produs consumat de milioane de oameni. Un mister bun ca premisă, mai puțin convingător în desfășurare, însă... Problema este că premisa promite un thriller ceva mai tensionat decât cel pe care autoarea ni-l livrează în cele din urmă. Dispariția lui Joy și a lui Xander creează imediat senzația că urmează o investigație complicată, cu indicii importante care ies încetul cu încetul cu încetul la iveală, răsturnări de situație și revelații succesive. Romanul are asemenea elemente, însă tensiunea nu crește întotdeauna natural. O parte dintre mistere sunt prelungite prin faptul că personajele evită conversațiile directe sau ascund informații care ar fi putut clarifica mult mai devreme anumite situații. Este un mecanism întâlnit frecvent în thrillerele domestice contemporane: cititorul primește aluzii la un eveniment din trecut, la un secret sau la o persoană despre care personajele refuză să vorbească explicit. Tehnica aceasta aș zice că poate consolida un suspans foarte fain, dar doar atunci când informația ascunsă justifică așteptarea. În cazul de față, unele dintre aceste ezitări par construite în primul rând pentru a amâna răspunsurile. Benny contribuie la această senzație. Deși experiența sa profesională în podcasting ar sugera un om obișnuit să pună întrebări, să urmărească o poveste și să comunice eficient, investigația sa personală este adesea (mult prea & nejustificat de) haotică. Insistă, interpretează greșit, spune lucrurile nepotrivite și înaintează uneori prin confruntări care par să existe fiindcă povestea are nevoie să mai păstreze puțin misterul.

„Știu la ce vă gândiți. Știu. Dar nici măcar asta nu e partea cea mai rea.”

Există și o problemă „de distribuire” a revelațiilor. Cartea răspunde relativ devreme unor întrebări care ar fi putut susține suspansul până spre final. După un anumit punct, miza devine mai degrabă aflarea mecanismului complet din spatele dispariției decât descoperirea unui adevăr cu adevărat neașteptat. Pentru cititorii familiarizați cu thrillerele domestice și misterele construite în jurul secretelor dintre prieteni și parteneri, anumite direcții vor fi foarte, foarte familiare. Finalul încearcă să recupereze terenul printr-o explicație amplă a evenimentelor, însă tocmai această nevoie de a reconstrui minuțios întregul mecanism îi diminuează puțin impactul. Când un thriller trebuie să explice îndelung cum s-au legat toate piesele, revelația riscă să pară mai degrabă complicată decât satisfăcătoare. Există și o soluție narativă care se apropie periculos de conveniența unui deus ex machina, ceea ce poate lăsa impresia că misterul nu a fost rezolvat exclusiv prin indiciile construite organic (iar asta este foarte important pentru mine, ca iubitor de thrillere!) de-a lungul poveștii. Ah, și aș vrea să vorbesc și de partea de romance. Părerea mea e că această componentă romantică nu va funcționa pentru toți cititorii. Joy și Benny au o energie interesantă, uneori copilăroasă, care susține foarte bine ideea unei prietenii apropiate și explică de ce publicul podcastului este fascinat de dinamica lor. Ca poveste romantică, însă, aceeași energie produce o chimie ceva mai greu de acceptat. Cei doi se cunosc înainte de căsniciile lor și dezvoltă o legătură emoțională profundă, însă ajung să-și construiască viețile alături de alte persoane. Romanul încearcă să prezinte această apropiere drept o iubire complicată, amânată și niciodată complet rezolvată?! Aici apare una dintre dificultățile poveștii: granița dintre prietenie, iubire și infidelitate emoțională este tratată într-o manieră care îi poate face pe cititori să privească relația centrală foarte diferit.

„Dar acum nu mai există cale de întoarcere (...).”

Povestea asta îți poate salva viața are câteva dintre ingredientele care domină ficțiunea comercială contemporană (dar a nu se înțelege că e ceva rău): dispariții misterioase, relații complicate, celebritate online, podcasturi, secrete, perspective temporale diferite și o poveste de dragoste integrată într-un thriller. Tiffany Crum încearcă „să le sudeze” împreună într-un roman destul de accesibil și ușor de parcurs. Ambiția aceasta este în același timp calitatea și slăbiciunea debutului, aș zice. Cititorul primește câte ceva din mai multe genuri, fără ca vreunul dintre ele să ajungă la intensitatea maximă, să-și atingă potențialul. Misterul este interesant, dar nu suficient de sofisticat pentru cititorii experimentați de thrillere. Romantismul are o miză emoțională clară, însă dinamica dintre Joy și Benny poate duce mai degrabă la frustrare decât implicarea afectivă a cititorului. Podcastul este un element atractiv, cu toate că răsuflat, dar succesul său uriaș nu pare întotdeauna susținut de ceea ce vedem efectiv din conținut. În același timp, romanul are suficientă forță pentru a nu-l fi considerat un debut nereușit. Structura cu memoir, atmosfera, întrebările despre identitatea publică și cea privată și ideea că oamenii pe care credem că îi cunoaștem pot ascunde părți esențiale din propria lor poveste reușesc să te țină acolo. Aș zice că lectura ca atare funcționează mai bine atunci când intri în ea fără să te aștepți la un mystery extrem de elaborator, organic, foarte bine gândit și executat, ci intri în ea gândindu-te că urmează să ai parte de o lectură destul de interesantă și ușoară, poate pe alocuri destul de forțată... Dar, all in one, pentru mine a funcționat, cu toate că are peste 400 de pagini. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Tiffany Crum, Povestea asta îți poate salva viața, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul Povestea asta îți poate salva viața a apărut la Editura Crime Scene Press și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Fantaliria, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Toate lucrurile periculoase, de Stacy Willingham - Recenzie (Crime Club)

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2026

Traducere: Liviu Szöke

Stacy Willingham a fost copywriter și brand strategist pentru diverse companii de marke­ting înainte de a hotărî să se dedice scrisului. Autoarea și-a obținut licența în jurnalism la University of Georgia și masterul în creative writing la Savannah College of Art and Design. În prezent, locuiește în Charleston, South Carolina, împreună cu soțul ei, Britt, și cu simpaticul lor Labradoodle, Mako. A debutat cu A Flicker in the Dark (2022; Scânteie în beznă, Armada, 2023), care s-a bucurat de un imens succes, și lucrează deja la definitivarea celui de-al doilea roman al său.

ﾒUN COPIL PIERDUT. O MAMĂ ÎNFRICOȘATĂ. UN ADEVĂR CARE NU VREA SĂ IASĂ LA LUMINĂ. ﾒ

„După succesul cu romanul Scânteie în beznă, Stacy Willingham revine cu un thriller captivant despre o mamă disperată cu un trecut tulbure. Cu un an în urmă, viața lui Isabelle Drake s-a schimbat pentru totdeauna: fiul ei de doar câțiva ani, Mason, a fost luat din pătuț în toiul nopții, în timp ce ea și soțul ei dormeau în camera alăturată. Cu puține dovezi și aproape nicio pistă pentru poliție, ancheta s-a împotmolit. Însă Isabelle nu își poate găsi liniștea. Cu excepția unor scurte ațipiri sau a unor momente de blackout în care pierde noțiunea timpului, ea nu a mai dormit de un an. Întreaga existență a lui Isabelle se învârte acum în jurul găsirii lui Mason, dar știe că nu poate continua așa la nesfârșit. În speranța că va scoate la lumină un martor nou sau un indiciu ascuns, acceptă să fie intervievată de un realizator de podcasturi true crime, însă interesul acestuia pentru trecutul ei o neliniștește. Întrebările lui insistente, combinate cu insomnia severă de care suferă, scot la suprafață amintiri incomode din propria copilărie, făcând-o pe Isabelle să înceapă să se îndoiască de felul în care își amintește noaptea dispariției lui Mason și să-și piardă încredere în toată lumea, inclusiv în ea însăși. Dar este hotărâtă să afle adevărul, indiferent unde o va duce acesta.”

„E din nou acel sentiment, cel despre care m-a avertizat propria mamă. Sentimentul că cineva, undeva, încearcă să-mi spună ceva. Că îmi scapă ceva – ceva important.

Că știu ceva. Dar nu-mi pot aminti, pentru nimic în lume, ce anume.”

Am citit și Scânteie în beznă, și mi-am cam dat seama că doamna Stacy știe cum să construiască thrillere psihologice solide. Totuși, romanul de față mi s-a părut că ar fi cu un pas înainte din mai multe puncte de vedere. Cu toate acțiunea a pornit la drum aparent lent, recunosc că a reușit să mă țină acolo și să creeze o stare de neliniște atât de constantă încât mi-a fost greu să las cartea din mână. Premisa? Aș zice că una dintre cele mai tulburătoare pe care le-ai putea întâlni într-un thriller: cu un an înainte de a începe povestea, Mason, fiul de numai doi ani al lui Isabelle Drake, dispare din pătuțul său în timpul nopții. N-avem martori, n-avem urme clare, dovezi, așadar totul ajunge rapid într-un impas. Între timp, căsnicia lui Isabelle se cam destramă, ancheta bate pasul pe loc (și uneori nici atât), iar singurul lucru care pare să îi mai dea acesteia un scop (well, nu mai am nimic de pierdut, nu?!) este încercarea disperată de a-și găsi singură copilul.  Există însă o complicație majoră. Isabelle suferă de somnambulism încă din copilărie. În noaptea dispariției lui Mason dormea. Sau cel puțin asta crede. Dar cum poți avea încredere în propriile amintiri atunci când nici măcar nu știi ce faci în timpul somnului?

„(....) De parcă ar încerca să stabilească dacă sunt sau nu reală.

De parcă i-ar fi frică.”

Cum trăiești cu gândul că, poate, propriul tău corp a făcut ceva ce mintea nu își amintește? Acesta este elementul care diferențiază romanul de multe alte thrillere psihologice. Recunosc, chiar mi s-a părut extrem de interesantă această abordare. Ideea că te poți trezi într-un loc necunoscut, că poți găsi urme de noroi în casă sau obiecte mutate fără să îți amintești nimic este suficient de tulburătoare în sine. După dispariția unui copil, această nesiguranță capătă proporții devastatoare. Romanul alternează între prezent și trecut. În prezent o urmărim pe Isabelle încercând să readucă în atenția publicului cazul fiului său, inclusiv prin colaborarea cu un cunoscut podcaster specializat în crime reale. În paralel, trecutul începe să scoată la suprafață amintiri fragmentate din copilăria ei, evenimente despre care familia a refuzat ani întregi să vorbească și care par să aibă o legătură mult mai puternică cu prezentul decât părea inițial.

„Cumva, știu că pe mine mă protejează.”

Această structură funcționează foarte bine deoarece transformă romanul într-o dublă investigație, practic. Isabelle încearcă să afle cine i-a răpit copilul, dar în același timp încearcă să descopere adevărul despre propria viață și despre lucrurile pe care mintea ei pare să le fi ascuns ani întregi. Mi-a plăcut foarte mult faptul că misterul nu se limitează la dispariția lui Mason, că foarte ușor ar fi putut s-o facă de altfel. Cartea vorbește despre memorie, traumă, vinovăție și despre felul în care psihicul poate distorsiona sau chiar bloca anumite experiențe pentru a se proteja. Isabelle este un personaj care va împărți probabil cititorii în două tabere. Uneori ia decizii discutabile și refuză să aibă încredere în aproape oricine din jurul ei. În același timp, este foarte ușor să înțelegi de unde provin aceste reacții. Vorbim despre o femeie care nu doarme aproape deloc de un an, care și-a pierdut copilul, și-a pierdut căsnicia și începe să își piardă inclusiv încrederea în propriile-i facultăți mintale. Din acest motiv, perspectiva ei nesigură funcționează în mare parte. Cititorul ajunge să pună sub semnul întrebării aproape fiecare informație și fiecare amintire, iar acest lucru alimentează suspansul. Ritmul este mai lent decât lasă impresia prezentarea cărții. Cine caută un thriller dintr-ăla exploziv, cu acțiune permanentă și răsturnări spectaculoase la fiecare capitol, probabil va avea nevoie de puțină (sau puțin mai multă?!) răbdare. Povestea se dezvoltă treptat, insistând mai mult asupra tensiunii psihologice decât asupra adrenalinei. Pentru mine acest lucru nu a reprezentat un minus. Din contră, senzația că ceva nu este în regulă crește constant și transformă lectura într-o experiență din ce în ce mai apăsătoare. 

„În realitate, el nu avusese niciodată de ales.”

Mi-a plăcut și faptul că aproape toate personajele par să ascundă ceva. Fiecare conversație lasă impresia că există informații omise intenționat, fiecare relație are fisuri, iar cercul suspecților se schimbă constant. Am avut teorii despre aproape toți și am renunțat la ele pe rând, bineînțeles. Rezolvarea misterului mi s-a părut satisfăcătoare. Explicațiile sunt bine integrate în tot ceea ce fusese construit anterior și reușesc să schimbe perspectiva asupra mai multor evenimente fără să pară artificiale, trase de păr, forțate (pur și simplu urăsc când un autor mizează pe acestă componentă care practic makes no sense în afară de a vrea să șocheze). Mi-au plăcut și răsturnările de situație din final, mai ales pentru că nu au senzația aceea de surpriză forțată întâlnită în multe thrillere contemporane. Singurul aspect care m-a făcut să îmi mai domolesc puțin entuziasmul este faptul că unele revelații din firul narativ al copilăriei lui Isabelle apar destul de târziu și nu sunt pregătite la fel de atent precum restul misterului. Nu mi-au stricat experiența lecturii, însă au avut un impact ceva mai redus tocmai pentru că apar aproape din senin, aproape... degeaba?! În ansamblu, Toate lucrurile periculoase este un thriller psihologic foarte captivant, construit în jurul unei frici extrem de credibile, la care te poți foarte, foarte ușor raporta: aceea de a nu mai putea avea încredere în propria minte. Dispariția unui copil reprezintă punctul de plecare, însă adevărata investigație, părere mea, este investigația care urmărește memoria, trauma și mecanismele prin care încercăm să supraviețuim unor experiențe imposibil de acceptat.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Stacy Willingham, Toate lucrurile periculoase, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Romanul Toate lucrurile periculoase a apărut la Editura Nemira și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Fragment din noul roman semnat de Louise Penny, Lupul negru, în curs de apariție la Editura Trei

Titlu original: Black Wolf 

Limba originală: engleză 

Traducere: Dorina Tătăran 

ISBN: 978-606-40-3242-3 

Format: 130 x 200 mm 528 pagini 

Colecția Fiction Connection Crime 

Editura Trei

UN NOU VOLUM DIN SERIA INSPECTORUL GAMACHE 

Volumele acestei serii pot fi citite și individual. 

„Straniu și profetic...” – KIRKUS REVIEWS 

Romanele din seria Inspectorul Gamache au succes global masiv, cu vânzări care depășesc 18 milioane de exemplare, fiind traduse în 35 de limbi. După ce inspectorul-șef Armand Gamache de la Sûreté du Québec și echipa sa au descoperit și au oprit un atac terorist intern în Montréal, arestându-l pe cel care l-a orchestrat, își dau seama că acel complot a fost doar începutul. Căci se plănuiește ceva mai profund și mai întunecat. Două caiete. Câteva numere misterioase pe o hartă zdrențuită a Quebecului. Și o frază repetată de cel pe care îl numeau Lupul cenușiu. Un avertisment care îi face pe Gamache și adjuncții săi să înțeleagă că în spatele conspirației se află persoane cu aliați puternici în forțele de ordine, în industrie, în crima organizată și în guvern. Dușmanul invizibil își regrupează puterile și se pregătește să atace din nou. 

„O poveste fascinantă despre dezinformare... care te pune pe gânduri și te ține în tensiune...” – BOOK TRIB 

„Talentul lui Penny pentru suspans palpitant și momente profunde se îmbină cu subiecte surprinzător de actuale. Cititorii vor fi cuceriți”  – PUBLISHERS WEEKLY 

„Scriitura este rafinată – acțiunea, violența, umorul, răul și, în final, liniștea orașului Three Pines alternează într-un staccato nebunesc.” – BOOK REPORTER 

Louise Penny, fostă jurnalistă radio, este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache. A câștigat numeroase premii, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de opt ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 35 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. În prezent, locuiește într-un sătuc la sud de Montréal. Pe baza romanelor sale, Amazon Studios și Left Bank Picture au produs în anul 2022 mini seria Three Pines, cu Alfred Molina în rolul principal. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina, Un om mai bun, Toți diavolii sunt aici, Împărăția orbilor, Nebunia mulțimilor, O lume de bizarerii și Lupul cenușiu.

CAPITOLUL 4 

 

Toți trei stăteau pe scaune de grădină din plastic, aliniați în subsolul bisericii St. Thomas, și se uitau la hartă.

Gemul de zmeură se scurgea din gogoașa lui Jean‑Guy, iar Armand i‑a întins absent încă un șervețel.

Isabelle s‑a apropiat de hartă și s‑a întors spre Armand. Ca să‑l ajute, a vorbit mimând. Intenția ei era plină de bunăvoință, dar efectul, de un comic involuntar.

— Știm ce înseamnă astea, patron.

Exagerând inutil gestul, și‑a trecut brațul drept peste anumite lacuri, ca un meteorolog de la MétéoMédia care prezintă sosirea unui front atmosferic.

Gamache a dat din cap, încercând să nu zâmbească.

— Numerele sunt datele la care Charles Langlois a vi­zitat lacurile, dar a notat și numerele acelor autorizații.

— Acordate de Marcus Lauzon cumpărătorilor străini.

După cum se dovedise, fostul vicepremier nu era doar terorist; era și infractor climatic, permițând anumi­tor industrii să depășească limita de poluare de 30 de ori.

Pentru inspectorul‑șef Gamache fusese o mare satisfacție personală să‑l vadă pe Marcus Lauzon dus în cătușe. În timp ce stătea în mulțime pe Dealul Parlamentului, Armand își frecase fără să‑și dea seama încheieturile mâinilor, unde legăturile din plastic îi mușcaseră carnea când stătuse îngenuncheat pe po­deaua din beton a stației de tratare a apei, așteptând să fie executat. La ordinul acelui om. Fostul vicepremier al Canadei. Un om pe cale să devină următorul lider al națiunii.

Armand încă simțea mâna grea a asasinului împin­gându‑i capul înainte. Apoi țeava armei apăsată pe ceafă.

Închisese ochii.

Așteptăm. Așteptăm.

În timp ce așteptase, Armand repetase întruna același lucru: Reine‑Marie. Reine‑Maire.

Reine…

Complicele lui Lauzon apăsase pe trăgaci.

Armand supraviețuise datorită unei intervenții neașteptate și trăise ca să‑l privească din mulțime pe Lauzon dus sub escortă. Inspectorului‑șef i se oferise o dispensă specială pentru a‑l aresta și pentru a‑l escorta personal pe bărbat, dar el preferase să stea deoparte, înconjurat de bărbații și de femeile pe care fostul vi­cepremier încercase să‑i omoare în schimbul puterii nelimitate.

Lauzon nu era nici pe departe primul politician care strângea frâiele puterii în jurul gâtului cetățenilor.

Fusese un moment profund satisfăcător când cei doi bărbați își încrucișaseră privirile prin mulțime.

Și apoi totul se terminase.

Sau nu.

— Trebuie să vorbim cu el, a zis Gamache cu o expresie sumbră, în timp ce Lacoste îi întindea un șervețel.

— Cu Lauzon? De ce? a întrebat ea, privindu‑l pe Armand cum își scutura absent zahărul pudră de pe pu­lover. El continuă să nege totul.

— Totuși trebuie să încercăm. Și…

— Doamne, te implor, a zis Jean‑Guy, întinzându‑i Isabellei un șervețel și arătând spre o pată de ciocolată de la gogoașa glazurată pe obrazul ei. Nu spune asta.

— … trebuie să ne întoarcem la lacul ăsta. Ultimul pe care l‑a vizitat Charles. Să vedem ce căuta el acolo.

— Ție îți convine, doctorul ți‑a interzis să zbori.

Jean‑Guy s‑a întors spre Isabelle.

— Cred că se referă la tine.

Beauvoir ar prefera să stea cu Ruth în livingul ei dez­ordonat, ascultând‑o recitându‑și propriile versuri…

Erai o molie

care îmi mângâia obrazul

în întuneric

te‑am ucis

fără să știu

că erai doar o molie

care nu înțeapă

… decât să urce din nou într‑un hidroavion, după cele întâmplate data trecută.

— Nu există niciun sat pe malul lacului, a zis Armand. Nicio fabrică, nimic. Din câte știm, este un loc virgin. Atunci ce îl interesa pe Charles? De ce s‑a întors acolo de mai multe ori, inclusiv cu câteva zile înainte să fie ucis?

A bătut ușor cu degetul pe hartă, cu ochii la întinde­rea de apă. Ar fi vrut să fie pe mal și să privească peste lac spre pădurile neatinse. Și‑ar fi scos cizmele, și‑ar fi sufle­cat pantalonii, și‑ar fi băgat picioarele goale în apa rece și limpede, încercând să‑și dea seama ce văzuse Charles Langlois în peisajul acela liniștit — ceva ce era posibil să‑l fi costat viața.

În schimb, s‑a uitat la Isabelle, care a încuviințat.

— D’accord, patron.

Ea aștepta cu nerăbdare plecarea, deși nu i‑ar fi spus asta niciodată lui Jean‑Guy. Să aterizeze pe o întindere de apă îndepărtată, ca o libelulă. Să vadă ceva încă neatins. Își dorea să‑și poată lua copiii cu ea. Să le arate cum fu­sese lumea odinioară. Cum ar trebui să fie în continuare. Dacă nu ar exista ciuma care era omenirea.

— Se face frig aici, a zis Gamache. Să mergem.

De fapt, niciodată nu fusese cald în subsolul bisericii, dar acum frigul îi pătrunsese în oase, amplificat de incer­titudine și frică.

Aveau o problemă.

— Unde mergem? a întrebat Isabelle în timp ce îl ur­mau pe șef afară din St. Thomas.

El nu‑i auzise întrebarea, spre deosebire de Jean‑Guy.

— Ghici.

Cei trei anchetatori s‑au așezat în fotolii lângă șemineul mare al bistroului, simțind cum încep să se încăl­zească. Nu își dăduseră seama cât de frig le era, până nu intraseră la căldură.

Deși ceața se risipise de mult, lăsând loc unui cer albastru senin, aerul era într‑adevăr rece, chiar înțepător.

Iarna se apropia cu pași repezi. Copacii de pe munții din jur erau deja goi. Ramurile lor erau cenușii, ca niște oase vechi lăsate în bătaia vântului. În curând, arțarii, merii și stejarii din sat aveau să fie și ei goi. Multe dintre frunzele lor roșii, galbene și de culoarea chihlimbarului căzuseră deja.

În săptămâna următoare era așteptată prima zăpadă. Se apropia un ger ucigător.

Deocamdată însă, sătenilor le era cald și bine în pu­loverele lor groase. Fularele, căciulile, cizmele și mănușile erau pregătite lângă ușa de la intrare.

Lemnul de foc era tăiat și stivuit.

Lopețile erau sprijinite de pereții verandei, iar periile de zăpadă erau așezate în mașini, alături de cablurile de pornire și de trusele de urgență.

Era momentul să se pregătească. Să‑și construiască apărarea.

Dar în loc să‑și construiască o apărare, cei trei stăteau în fața focului care trosnea și plănuiau un atac.

— Mă întreb oare despre ce‑or vorbi, a zis Clara.

Myrna se așezase într‑un loc de unde putea să‑i vadă pe cei trei polițiști de la Sûreté. Deși nu putea să‑i audă, se pricepea să interpreteze limbajul corporal. Acum încerca să‑și pună în practică abilitățile de citire pe buze.

Jean‑Guy și Isabelle îl ascultau cu atenție pe șeful lor, aprobându‑l din când în când.

Armand stătea cu spatele la Myrna și Clara, dar pos­tura lui era grăitoare. Avea umerii ușor ridicați, semn de tensiune. Apoi, în timp ce Myrna îl privea, i‑a rotit, a coborât puțin capul și o mare parte din stres a dispărut. Totuși Myrna putea vedea că povara rămăsese. Dar acum era împărtășită.

În timp ce își privea prietenii, se gândea la pute­rea celor trei. Cu mult timp în urmă, în practica sa de psiholog, o frapase ce se putea întâmpla, în bine sau în rău, când trei oameni se unesc în jurul aceluiași scop.

O singură persoană putea să aibă o idee grozavă, dar era puțin probabil ca aceasta să se concretizeze până când nu apărea altcineva care să fie de acord cu ea. În clipa aceea ideea prindea viață. Era însuflețită.

Cine nu e gata... (Naia Thulin, #2), de Søren Sveistrup - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 704

Anul apariției: 2026

Traducere: Alunița Voiculescu

Søren Sveistrup este un scenarist recunoscut pe plan internațional, producătorul mai multor seriale TV și filme de succes. Este creatorul și scenaristul serialului multipremiat Crima (Forbrydelsen), difuzat între 2007 și 2012 și vândut în peste 100 de țări. Ulterior, Fox Television Series a realizat, pentru AMC, versiunea americană — The Killing. Romanul Omul de castane (apărut în traducere la Editura Trei) este bestseller internațional, iar în 2020 a fost recompensat cu Barry Award pentru cel mai bun debut crime/mystery și inclus în topul anual New York Times Book Review. Serialul Netflix Omul de castane, realizat în 2021 după romanul omonim al lui Sveistrup, a primit nu mai puțin de șase distincții Danish Film Awards și Zulu. Cine nu e gata... este de asemenea ecranizat de Netflix. Sveistrup, care locuiește la Copenhaga, este și autorul scenariului pentru filmul Omul de zăpadă, după romanul omonim al lui Jo Nesbø.

🔪TE-AM GĂSIT! ȘI TARE AI FI VRUT SĂ NU O FI FĂCUT... 🔪

„Un criminal feroce este în libertate. Îl pot prinde înainte să atace din nou? Continuarea temei din romanul multipremiat Omul de castane, bestseller internațional tradus în peste 30 de limbi. 1, 2, 3… O voce ciudată din interiorul pădurii, repetând numărătoarea din jocul de-a v-ați ascunselea pentru copii. ...9, 10… cine nu e gata.... Un cadavru descoperit în apă. Încerci să te întorci acasă. Vei scăpa cu viață? Treizeci de ani mai târziu, o femeie este bântuită de un șir de sms-uri anonime, repetând aceeași numărătoare. Numărătoare inversă. Apoi dispare. Te-am găsit! De Sfântul Valentin, detectivii Naia Thulin și Mark Hess sunt însărcinați cu găsirea femeii dispărute. Dar când descoperă legături cu un caz nerezolvat de zeci de ani, ancheta lor ia o întorsătură terifiantă.”

„Fotografia e făcută adineauri, pe același culoar. În fața barului se află o grămadă de oameni înghesuiți unii în alții, iar expeditorul a încercuit cu stângăcie locul în care Yasmin și cu el tocmai se sărutau. Și dedesubt sunt scrise acele cuvinte pe care Philip le cunoaște mult prea bine.

Te-am găsit!”

După succesul uriaș al romanului Omul de castane, care mi-a plăcut LA NEBUNIE, așteptările mele pentru Cine nu e gata... au fost, inevitabil, foarte mari. Omul de castane a devenit rapid unul dintre cele mai bune thrillere scandinave pe care le-am citit vreodată, un roman care a combinat perfect atmosfera întunecată specifică genului nordic cu o investigație complexă și un criminal imposibil de uitat, și să nu uităm de „deznodământul” a toate cele întâmplate, o, da, deznodământul... Tocmai de aceea am început cartea de față cu entuziasm, dar și cu o doză sănătoasă de scepticism, asta pentru că, în general, continuările rareori reușesc să se ridice la nivelul cărților care le-au precedat. De data aceasta, Søren Sveistrup nu m-a dezamăgit deloc. Dimpotrivă. Am terminat această cărămidă de aproape 700 de pagini într-o singură zi, lucru care spune probabil mai mult decât orice altceva urmează să spun. Nu pentru că ar fi un roman care se citește ușor în sensul clasic al termenului, ci pentru că devine aproape imposibil de lăsat din mână. Fiecare capitol reușește să pună în lumină informație nouă, fiecare pistă pare să ducă într-o altă direcție, iar senzația că adevărul este foarte aproape și în același timp extrem de departe te împinge constant să mai citești încă un capitol. Și încă unul. Și încă unul. Ce dor mi-a fost de această dinamică, să stau lipit de o carte o zi întreagă.

„La început, nu reușește să înțeleagă ce se găsește sub ochii ei. Apoi zărește o cameră întunecată și silueta cuiva: o femeie îmbrăcată în palton, stând în fața unei ferestre și uitându-se printre jaluzele. Printre lamelele pe care femeia le ține îndepărtate cu mâna, se văd fulgi de zăpadă căzând în raza unui felinar. Silje își dă seama că femeia din fotografie este chiar ea. Îngrozită, se întoarce spre ușa salonului și deodată o formă ascunsă în beznă prinde viață.”

Romanul începe cu un episod petrecut în 1992, când un joc aparent banal de-a v-ați ascunselea se transformă într-o tragedie. Decenii mai târziu, o femeie primește un mesaj anonim însoțit de o fotografie și de o numărătoare infantilă care capătă imediat accente sinistre & de-a dreptul înfiorătoare. Când amenințările încep să se transforme în realitate, investigația ajunge din nou în mâinile cunoscutului duo format din Naia Thulin și Mark Hess. Reîntâlnirea cu cei doi este una dintre marile bucurii ale romanului. Relația lor funcționa excelent în Omul de castane și continuă să fie unul dintre elementele centrale ale seriei. Ambii sunt doi oameni inteligenți, imperfecți și extrem de determinați, care încearcă să rezolve un caz ce devine din ce în ce mai complicat cu fiecare nouă victimă. Criminalul din romanul de față construiește un joc macabru în jurul unor numărători și jocuri ale copilăriei. Este o idee care funcționează surprinzător de bine tocmai datorită contrastului dintre inocența aparentă a acestor versuri și violența care le urmează. De fiecare dată când apare o nouă rimă, ai senzația că ceva teribil urmează să se întâmple. Există o anticipare constantă care însoțește lectura și care menține tensiunea la cote foarte ridicate. 

„Opt, nouă, zece. O să țipi, dar trece.”

Una dintre marile calități ale romanului este felul în care gestionează suspiciunea. La un moment dat ajungi să te îndoiești de aproape toate personajele, și nu exagerez. De ce? Păi, pentru că fiecare pare să ascundă ceva & să aibă secrete & să aibă un motiv foarte solid să mintă. Am citit cartea aceasta cu o prietenă și, în pauze, discutam despre ea, și amândoi aveam tot felul de bănuieli și personaje care ni se păreau destul de ciudate, îndeajuns de ciudate încât să fie vinovate. Investigația înaintează lent, metodic, iar informațiile sunt distribuite cu suficientă precizie încât să îți schimbi constant teoriile. Am văzut comentarii care susțin că primele sute de pagini sunt lente. Personal, nu am simțit deloc acest lucru. Sveistrup construiește cu răbdare întreaga arhitectură a misterului. Introduce personaje, relații, traume vechi și detalii aparent nesemnificative care capătă relevanță mult mai târziu. Nu am avut senzația aceea neplăcută de „umplutură”. Tot ceea ce pare secundar la început ajunge să conteze. Acesta este unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut atât de mult. Îmi plac thrillerele în care totul se leagă la final. Îmi plac romanele care nu încearcă să mă impresioneze prin revelații extravagante sau prin explicații absurde introduse în ultimele capitole. 

„– Trăiește-ți viața, înainte să fie prea târziu. Ne-am înțeles?”

În ultimii ani am citit destule cărți care confundă componenta aceea de șoc cu lipsa de logică și care mizează pe răsturnări de situație imposibil de anticipat tocmai pentru că nu au fost construite corect și, practic, nu aveau cum să fie prevăzute. Cine nu e gata... merge în direcția opusă. Când adevărul începe să iasă la suprafață, ai sentimentul că toate piesele puzzle-ului au fost acolo încă de la început. Nu se mizează pe explicații miraculoase aproape caraghioase și nici pe soluții „scoase din pălărie”. Nu există revelații șocante care sfidează logica internă a poveștii. Totul are sens. Toate firele narative converg către aceeași concluzie și exact acest lucru mi-a oferit o satisfacție enormă drept cititor. Asta nu înseamnă că am ghicit totul. La fel ca în cazul romanului Omul de castane, am avut anumite bănuieli pe parcurs și am intuit parțial direcția investigației. Însă asta nu a diminuat deloc plăcerea lecturii. Din contră. Mi-a plăcut să văd cum fiecare piesă este așezată la locul ei și cum imaginea de ansamblu devine din ce în ce mai clară. 

„(...) Fără să spună un cuvânt, îl ocolește pe bărbat cu lopata lui și o ia pe alee simțindu-se privită din urmă, printre fulgii care au început să cadă din nou din cer. Deschide poarta și părăsește locul acesta îngrozitor.”

Romanul mizează, de asemenea, și pe teme mai profunde. Trauma din copilărie, abandonul, familia, pierderea și efectele pe termen lung ale unor evenimente aparent îndepărtate sunt integrate organic în poveste. Există o dimensiune umană a cărții care îi conferă greutate emoțională și care pune totul într-o lumină reflexivă, într-un fel, și anume rănile vechi & nevindecate, sângerânde.  Există secvențe care chiar provoacă îți anxietate și care te fac să citești mai repede pentru a afla ce urmează. Îmi amintesc și acum cât de terifiant mi s-a părut un anumit capitol și cum am simțit nevoia să mă opresc puțin din citit după ce l-am terminat. Dacă ar fi să compar cele două romane, cred că Omul de castane rămâne ușor mai bun din punctul de vedere al impactului emoțional pe care l-a avut asupra mea. Finalul său m-a afectat mai puternic și a avut o încărcătură pe care aici nu am simțit-o în aceeași măsură. Totuși, diferența este foarte mică. Cine nu e gata... confirmă că succesul primului roman nu a fost o întâmplare și că Søren Sveistrup știe exact cum să construiască un thriller amplu, complex și captivant. La final, am rămas cu exact sentimentul pe care îl caut atunci când citesc un thriller: satisfacția că am parcurs o investigație inteligentă, construită cu atenție, în care fiecare detaliu contează și în care concluzia se așază firesc pe baza a tot ceea ce am citit & trăit citind cartea: nu avem explicații neverosimile, nu avem încercarea de a șoca specifică autorilor de thriller, ci avem ceva extrem de bine construit, ceva ce Søren Sveistrup a reușit să închidă perfect în universul romanului său. Da, mi-a plăcut la nebunie și, de când l-am citit, l-am recomandat de fiecare dată când am avut ocazia s-o fac!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Søren Sveistrup, Cine nu e gata... (Naia Thulin, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Puzzle mortal a apărut la Editura Trei și este disponibil AICI. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Søren Sveistrup, apărute și pe blog: 

| Omul de castane |