Cutia, de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 752

Anul apariției: 2022

Traducere: Carmen Vioreanu

Camilla Läckberg a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, care a fost primită cu entuziasm de critici și i-a adus în scurt timp un număr mare de cititori. Succesul real l-a obţinut cu cel de-al treilea roman, Cioplitorul în piatră, nominalizat pentru „Cel mai bun roman crime al anului” de Swedish Crime Writers' Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiţi autori suedezi, cu cărţi vândute în 30 de milioane de exemplare în peste 60 de ţări. A scris 10 volume din seria bestseller internaţional Fjällbacka, urmate de două romane din seria Faye Adelheim. La Editura Trei, au mai apărut Cioplitorul în piatră, Făuritoarea de îngeri, Sirena, Paznicul farului, Copilul german, Îmblânzitorul de lei, Prinţesa gheţurilor, Vrăjitoarea, Colivia de aur, Piază rea, Predicatorul și Aripi de argint. Henrik Fexeus, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciaţi conferenţiari suedezi și a fost distins cu numeroase premii. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a devenit cunoscut în 2007, când a debutat cu volumul Arta de a citi gândurile (Editura Trei). Cărţile lui au fost premiate, s-au vândut în peste un milion de exemplare și au fost traduse în mai mult de 30 de limbi. A debutat în literatură cu romanul Young Adult The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei, au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload: Cum să-ţi încarci bateriile. Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad).

„O notificare strălucea pe ecran. Trei apeluri nepreluate. Toate de la Mina.”

Un thriller plin de suspans scris de un nou duo nordic — începutul unei serii captivante. Când o femeie ucisă este găsită într-o cutie străpunsă cu săbii, poliţia este descumpănită: a fost un număr de magie care n-a mers cum trebuie sau o crimă extrem de brutală? Mina Dabiri lucrează la poliţia din Stockholm și primește ajutorul lui Vincent Walder, un mentalist și expert în limbaj corporal și magie. Mina și Vincent fac legături cu cazuri mai vechi și își dau seama că sunt pe urmele unui criminal în serie nemilos, care trebuie oprit înainte să mai facă și alte victime. Însă personalităţile dificile ale celor doi complică situaţia; amândoi poartă secrete întunecate, iar trecutul lor pare legat de ceea ce se petrece acum. Iar ei trebuie să fie cu un pas înaintea ucigașului. Trebuie să se familiarizeze cu nebunia ca să-i poată pune capăt.

„Lumea lui era suficient de fragilă așa cum era. Nu avea nevoie s-o populeze și cu trupuri schilodite.”

Nici nu știu de unde să încep - această „cărămidă” are 750 de pagini, deci vă dați seama cât de mare este. Astfel, te-ai aștepta să ți se desfășoare în fața ochilor, pe parcursul lecturii, o adevărată înșiruire de forțe, dintre cele mai spectaculoase (dat fiind faptul că vorbim despre Camilla Läckberg, scriitoare ale cărei cărți, măcar o dată, au trecut prin mâna cuiva pasionat de genurile crime, thriller sau polițist). Totuși, cred că m-am înșelat puțin și am plecat în această lectură cu așteptări mult prea mari. După părerea mea, 750 de pagini au fost exagerat de multe, cartea putând fi ușor scurtată cu 200, chiar 250 de pagini. Totuși, dacă ești un cititor răbdător (eu chiar sunt, până în punctul în care ajung să cred că multe foi sunt pur și simplu degeaba, de umplutură), această carte nu-ți ridică niciun fel de probleme: este foarte bine scrisă, are o intrigă genială, un punct de plecare chiar autentic, iar personajele, Dumnezeule, sunt absolut geniale, în special relația dintre Mina și Vincent, o combinație ciudată care, aparent, funcționează chiar sănătos, iar între ei se dezvoltă o prietenie care, de la început, pare improbabilă. Dincolo de acțiune, cred că asta mi-a plăcut cel mai mult, cu singura mențiune că 750 de pagini are way too much pentru mine, mai ales atunci când acțiunea rămâne în același cadru.

„Tresare când vârful o atinge ușor între ochiul drept și baza nasului, după care sabia continuă înăuntru și-i înțeapă ochiul. Ceva umed îi curge pe obraz și Tuva orbește pe partea dreaptă. Dar nu doare. Măcar nu mai doare?

De ce miroase a ars? Ultimul gând al Tuvei.

Pe urmă sabia îi pătrunde în creier.”

Uciderea șocantă a tinerei Tova, mamă singură, prinsă într-o cutie ciudată folosită de magicieni cu zeci de ani în urmă, străpunsă de săbii, bineînțeles că tulbură liniștile. În încercarea de a-l descoperi pe făptaș, detectivul Mina Dabiri se consultă cu maestrul mentalist Vincent Walder, pentru a se familiariza cu această „lume a magiei”. Și pentru a opri alte trei crime care, după semnele lăsate de criminal pe trupul victimei, urmează a fi comise. Așadar, după cum am spus, intriga este foarte bună, iar ideea în sine (relevată, evident, spre finalul cărții) chiar mi s-a părut convingătoare (deși m-a dus puțin cu gândul la alt roman scris de Camilla Läckberg, dar asta nu contează). Aceste lucruri vin în avantajul cărții. Pe de altă parte, relația dintre Mina și Vincent, caracterizarea lor, modul în care au fost construite aceste personaje - iarăși, ceva ce mi-a plăcut extraordinar de mult. Și o mulțime de alte personaje care apar și dispar, sunt importante sau mai puțin importante, își au locul în care și nu își au locul în carte. Premisa, complotul, acțiunea și dinamica - bine gândite, chiar dacă, la un moment dat, lucrurile se învârt cam mult în jurul aceluiași lucru, ceea ce diminuează mult din ideea de thriller a cărții. De fapt, nu e chiar un thriller dintr-ăla tipic, e mai mult un thriller psihologic, ceva mai mult crime și noir, fără elemente de tensiune palpabilă, imediată. E slow burning (evident, vorbim de 750 de pagini), dar nici nu ai parte de acea „explozie” mult așteptată într-un thriller. E, cum să zic, cu suișuri și coborâșuri, ca un roller coaster.

„Clipea să-și țină lacrimile și realiză că întunericul se mișcă. Și că scoate sunete.

Ceea ce ea crezuse că sunt umbre erau de fapt muște în roiuri mari, concentrate. Mii de muște albastre grase care bâzâiau exaltat, în timp ce zburau și mișunau una peste alta. Roiul era mai mare decât ea. Un lichid acru din stomac îi umplu gura. Trebui să iasă ca să nu vomite. Se aruncă afară pe ușa hambarului, timp în care o bucată din norul de muște se risipi suficient de mult cât ea să apuce să vadă în jurul a ce roiau.

Era o lată. O ladă albastră cu un lacăt mare și steluțe pictate.”

Mi-a plăcut foarte mult ideea aceasta de magie, mentalism, deși parcă mi-ar fi plăcut să aflu mai multe lucruri inside. În orice caz, a fost un element neobișnuit, original al romanului, deoarece a pus echipa însărcinată cu găsirea făptașului în fața unei provocări destul de mari - interpretarea mesajelor, a codurilor, a simbolurilor într-un bolnav puzzle al unei investigații care pare a nu avea rezolvare prea curând. Cutia, fiind scrisă de doi autori, preia elemente stilistice de la ambii scriitori. Cum, până acum, am citit-o doar pe Camilla Läckberg, n-am putut să nu-mi dau seama de elementele ei: drama familială (Vincent și soția sa), tensiunea și suspansul cu o oarecare doză de teroare, groază, dar și un strop de romantism, un strop de ciudățenie, un strop de umor, chiar dacă în stilul scandinav specific. Iar totul se îndreaptă spre un final tensionat, înfricoșător, la care oricum, de fapt, te aștepți - nu vorbesc despre faptul că „știi care-i faza”, dar te-aștepți ca finalul să încununeze toată acțiunea și tot punctul culminant. Deși, după cum am zis, oarecum bănuiam care-i treaba, și sunt sigur că Läckberg a avut un cuvânt definitoriu de spus în „rezolvarea misterului”. 

„După luni de tăcere, criminalul tocmai își folosise telefonul.”

După cum am zis, romanul are numeroase puncte forte. Cu toate acestea, este atât de lung, iar unele lucruri sunt atât de inutile pentru acțiune și pentru ideea principală. În regulă, chiar înțeleg, se vrea a fi o serie, iar în primul volum de obicei descoperi personajele, simți pulsul acestora, încerci să îți dai seama dacă îți sunt pe plac sau nu, chestii de acest gen. Am înțeles. Însă nici 750 de pagini nu-s tocmai puține - iar asta chiar ar putea reprezenta o solicitare maximă din partea cititorilor: citești, citești, citești și nu se întâmplă nimic relevant, doar descoperi lucruri despre personaje, felul în care vorbesc, că le place nu știu ce cafea, că mănâncă nu știu ce la micul dejun. Sunt detalii peste care ușor s-ar fi putut sări, deoarece chiar nu mă interesează ce predilecții culinare are Mina și cu cât zahăr își bea cafeaua. Nu știu de la ce să mă aștept, ce-i drept, pentru următorul roman. Dar sper să aibă mai puține pagini și să fie „la subiect”, fără detalii inutile, cronofage. Fiindcă eu când citesc nu pot sări peste anumite pasaje (am înțeles că sunt persoane care fac asta) deoarece simt că mi-ar putea scăpa informații prețioase. Ei, bine, nu-i nimic prețios în faptul că știu pe ce parte doarme Vincent. 

„Lama sabiei începe să vibreze și înaintează din nou. De data asta nu se oprește când îi ajunge la os. Tuva urlă când îi taie mușchiul. Sabia continuă spre interior în țesuturi, în timp ce țipetele femeii acoperă sunetul motorului. Durerea e de nedescris. Vede explozii de culori în spatele ochilor închiși, simte că terminațiile nervoase îi sunt în flăcări. Lumea dispare, există doar durere. Sabia ajunge la femur, iar vibrația lamei se propagă prin schelet și toată ființa ei vibrează.”

La un moment dat chiar simțeam că nu se mai sfârșește. Totuși, Cutia este o carte frumușică (ador coperta, ce-i drept), cu o intrigă interesantă și personaje delicioase, foarte bine construite și caracterizate prin cele mai mici detalii posibile. Stilul de scriere, iarăși, este fluid, bine aliniat scenelor care se derulează treptat. Există o armonie interesantă între suspans, viața de zi cu zi ale personajelor și chiar un strop de ciudățenie, iar povestea, așa cum am zis, este destul de plauzibilă, fără ca anumite situații și justificări să pară vreodată forțate. Mina, polițista din Stockholm și Vincent, iluzionistul, formează o echipă complicată, pentru un caz complicat, care în final va dezvălui o răsturnare de situație de-a dreptul neașteptată. Situații misterioase, o acțiune bine consolidată, dinamică, tensiune. Dar există, totuși, un cusur: lungimea cărții și faptul că, uneori, Camilla Läckberg și Henrik Fexeus merg mult prea departe cu anumite descrieri, iar ritmul încetinește și parcă șubrezește din tensiunea cărții. În rest, aștept cu nerăbdare volumul al doilea, care sper să fie ceva mai bun!