Bărbatul cu brațul de aur, de Nelson Algren - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Colecția: Lone Wolf

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dan Doboș & George Arion Jr.

Pe numele adevărat Nelson Ahlgren Abraham, Nelson Algren s-a născut în Detroit, Michigan, și a crescut în Chicago, un oraș pe care îl va face celebru în scrierile sale. Afinitatea pentru pătura inferioară a societății americane i-a marcat întreaga carieră. Algren și-a obținut licența la Universitatea Illinois-Urbana, absolvind în plină Depresiune, cu gândul de a deveni jurnalist. Nereușind să-și găsească un loc de muncă, a plecat înspre sud, înhăitându‑se cu hoți mărunți, escroci și pasionați de jocuri de noroc – experiențe care i-au influențat lucrările de mai târziu. În 1933 și-a vândut prima povestire, So Help Me, bazată pe experiențele sale din Texas. Proza lui a primit atenția criticilor și a dus la încheierea unui contract pentru primul său roman, Somebody in Boots (1935). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Algren a fost înrolat în Corpul Medical. Când s-a întors la Chicago după război, a continuat să scrie. Cărțile sale din perioada imediat postbelică au fost foarte apreciate. The Neon Wilderness (1947) a primit un premiu din partea Academiei Americane de Arte și Litere, iar Bărbatul cu brațul de aur (1949), considerată de majoritatea ca fiind capodopera lui, a câștigat primul National Book Award și a fost ecranizată, cu Frank Sinatra în rolul principal. Anii din partea a doua a vieții lui Algren au fost marcați de sărăcie și obscuritate. A scris cărți de călătorie, printre care Who Loves an American? (1963), dedicată iubitei sale, Simone de Beauvoir, și Notes from a Sea Diary: Hemingway All the Way (1965). A predat timp de un an la Iowa Writers’ Workshop. Spre sfârșitul vieții a început să primească din nou atenție și a fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Litere, chiar înainte să moară din pricina unui atac de cord.

🏆ROMAN RĂSPLĂTIT CU PRIMUL US NATIONAL BOOK AWARD & ECRANIZAT ÎN 1995🏆

Povestea lui Frankie „Mașina”, veteran din Al Doilea Război Mondial dependent de morfină și copleșit de tentațiile și violența unei Americi uitate, este o descindere nemiloasă în intimitatea ruinei din sufletele celor uitați sau chiar respinși de societate. În încercările sale emoționante de a-și pune viața înapoi pe făgaș, crima pe care o comite s-ar putea să fie grija lui cea mai mică. Pentru că în inima sa, la fel ca în inima tuturor prietenilor și cunoscuților săi, a prins rădăcini convingerea că lumea nu este a lor și nu-i va mai primi niciodată, nicăieri, cu brațele deschise. O carte urbană și tragică, brutală și poetică, nu doar un portret al decăderii, ci o cronică amară a visului american zdrobit. Un adevărat tur de forță literar, în care ratarea și eșecul izbutesc, cumva, paradoxal, să ofere o apologie a demnității umane și chiar un motiv de speranță.

„În locul acela, fie că era o noapte fără stele sau o amiază gălăgioasă, soare, nori sau ger, ea stătea urmărind umbra clădirii, care cobora de la etajul al patrulea, aluneca ușor pe sub ușă și-i ajungea în poale. Părea că tresare că o mai găsește acolo, după care se așeza alinată și nemișcată. Între timp, aerul părea că atârna istovit.

Era umbrele lungi de decembrie, care fugeau din caruselul de neon de dedesubt ca să se ascundă și să se odihnească în poala ei.

Era ceasul celor care adunau umbrele, ceasul pentru toți cei de pe pământ care nu se odihneau nici în somn, nici când erau treji. Unii își adunau umbrele ca pe niște amintiri; ea le aduna ca pe copiii nenăscuți ai ochilor ei palizi.”

Nu mi-a trebuit (prea) mult să-mi dau seama că Bărbatul cu brațul de aur urmează să fie o lectură memorabilă. Deși, recunosc, am fost cam sceptic la început, deoarece câțiva colegi din clubul din care fac parte nu prea s-au împăcat cu această lectură; și pot înțelege foarte, foarte bine de ce. Nu este un roman tipic, aș putea spune, și poate deveni foarte ușor solicitant, plictisitor, un roman „prea lung” și „prea plin” care pare, în cele din urmă, că nu spune nimic. Un roman „înecat în fum”... de Lucky Strike. Da, în romanul acesta se fumează a naibii de mult. Dincolo de mucul de țigară care arde în noapte, în cartea aceasta mai strălucește ceva... o strălucire înșelătoare a unei speranțe care refuză să moară complet. Chiar și după ce a fost bătută, târâtă, uitată într-un șanț. Nelson Algres scrie un roman al orașului Chicago. Descrie, de fapt, acest oraș, în cheia personajelor sale: un oraș viu, care geme, care tușește, care urlă și se preface că nu simte durerea. În paginile cărții simți Chicago-ul anilor ‘40 cum nu-l vei găsi, poate, în niciun ghid turistic – e Chicago-ul „de dedesubt”, de sub ușile batante ale tavernelor, de după perdelele îngălbenite de fum, e Chicago-ul unde viața nu e trăită, ci suportată. Aici, fiecare zi e, de fapt, „o întâmplare” între două crize consecutive de sevraj sau două runde de poker. Sau, în cazul personajului principal, Frankie „Mașina”, între o doză de morfină și o minciună pe care și-o spune constant – „asta-i ultima oară, pe bune”.

„(...) Doar ea știa cât de pierdute se simțeau umbrele, iar asta le făcea să-i fie și mai dragi inimii ei nedorite.

Inimii zdrobite de inutilitate. La ce e bună o inimă nedorită de nimeni.

De aceea umbrele nu o vor părăsi niciodată, îi vor fi mereu credincioase și pline de bunătate. În lumina de chihlimbar a apusului, în locul în care aerul părea că atârnă istovit.”

Cu brațul său de aur – el fiind și „băiatul cu brațul de aur”, Frankie e simbolul unui paradox: are un dar care ar putea cântări cât salvarea sa – măiestria lui la cărți, talentul muzical de baterist –, dar care se transformă în blestem (locul perfect pentru injecții, mâna care, iar și iar și iar, trage lozul greșit). Deși a fost decorat cu onoruri militare, viața „l-a dezbrăcat” rapid de orice iluzie. Onorurile militare nu plătesc facturi, nu? E un personaj tragic în sensul cel mai clasic al termenului de „personaj tragic”: înzestrat, dar prins într-un angrenaj care nu iartă, care nu trece cu vederea, care nu se oprește. N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu e spre interesul nimănui și, de altfel, eu chiar nu m-am axat pe acest aspect al cărții, care oricum nu e tocmai dinamică. Totuși, acțiunea cărții se desfășoară în Chicago, imediat după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie niciodată cu litere mari numele unui război), între 1946 și 1948, și gravitează în jurul lui Frankie Majcinek, cunoscut sub porecla de „Frankie Mașina” sau „Băiatul cu brațul de aur”. Acest veteran de război, decorat, se întoarce acasă cu o frumoasă dependență de morfină, „câștigată” în spitalele de campanie, după ce o rană gravă i-a transformat durerea fizică într-o obișnuință narcotică. În viața civilă, lucrează drept dealer de cărți într-un club de jocuri (ilegale, evident) și bate toba într-o formație locală. Evident, există mai multe nuanțe ale acțiunii, dar în general punctul de interes este Frankie... Cu toate dramele & conflictele & incertitudinile sale.

„– Dumnezeu ne-a uitat pe toți, își spuse Sophie încetișor.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost, de fapt, paleta de personaje a cărții. Algren se folosește de o galerie efervescentă & extrem de colorată de figuri care parcă au fost scoase direct dintr-un carnaval uitat de lume. Personaje vii, păcătoase, contradictorii, pe care nu le glorifică, pe care le tratează pe picior de egalitate – personaje care, tocmai din aceste motive, devin t-e-r-i-b-i-l de umane. Fiecare are vocea sa, fiecare miroase într-un anumit fel, are ticurile sale, o istorie care se citește mai ales în riduri, în replicile aruncate cu oboseala unui om care a trăit prea multe într-un timp prea scurt. Avem aici un hoț de buzunare cu un suflet pe care vrei să-l strângi în brațe, o femeie în scaun cu rotile care pare mai degrabă captivă în propriile-i amintiri & visuri, decât în propria-i dizabilitate; o amantă care, dincolo de a deveni un loc al refugiului, devine certitudinea unei vieți ratate; un dealer care „mușcă” exact atunci când crezi și îți spui că ai scăpat... Un întreg ansamblu de marginalizați, vagabonzi, visători obosiți, obosiți visători, eroi ratați & ratați eroi. Aceștia sunt „oamenii” cărora Algren le dă, cu atât de mult talent, glas – și o face cu o compasiune care pare că niciodată nu vrea să fie sentimentală, ci reală, transparentă, de parcă ar spune: da, ei sunt exact așa cum îi percepi, dar nu-i poți condamna la nimic. Cel puțin, nu înainte de a privi spre interiorul tău.

„– Tu ești mereu lefter, remarcă Spilcuitul Louie. Cred că atunci când te-ai născut taică-tu era șomer.

– Dacă al tău ar fi avut o slujbă stabilă, tu nu te-ai fi născut deloc, îl contră Vrăbiuță.”

Stilul, de asemenea, m-a vrăjit. Bărbatul cu brațul de aur are ceva liric... are ceva poetic. Dar nu într-un sens „romantic”, „dulceag”, ci într-un sens al esteticii urâtului. Metafore făcute din noroi. Care curg ca vinul dintr-o damigeană spartă – nu pentru a înfrumuseța realitatea, ci pentru a-i surprinde grotescul sublim. Frazele sunt, pe alocuri, dezordonate și sincopate, dar au totuși un ritm care te vrăjește și care te duce acolo unde nu te aștepți, dar unde îți dai seama că ai fi vrut să ajungi. Îți lasă un gust amar, foarte des asta am simțit, dar am știut că dincolo de toate Algren, cu o experiență de viață, spune niște lucruri pe care nu le poți uita, lucruri care te învață. Care au sens. Dincolo de dependențe, de alcool, de substanțe ilicite, de jocuri de noroc, de rateuri & gafeuri, romanul este despre speranță. Despre... dependența de speranță. De ideea că poate, doar poate, o mână bună la poker, o zi în care nu te omoară capul, o singură îmbrățișare adevărată și caldă, ar putea fi suficiente pentru a începe din nou. Ah, da, și să nu uit – umorul din această carte este pur și simplu d-e-l-i-c-i-o-s!

„– Asta e problema cu toată țara: voi, afaceriștii ăștia, păcăliți oamenii atât de repede și de tare că nu mai rămâne nimic de furat pentru un escroc cinstit.

– Hai să-ți spun ce cred eu, îi răspunde Vrăbiuță cu seriozitate. Eu cred că nu e nicio diferență: un om de afaceri e un escroc care are destul cașcaval ca să escrocheze în mod legal, în timp ce un escroc e un om de afaceri care fie a dat faliment, fie n-a avut niciodată cașcaval. Dă-mi și mie cinci mii în seara asta, iar mâine dimineață o să primesc invitație să devin membru al Camerei de Comerț, fără să mă întrebe cineva ceva.”

Însă, în lumea lui Algren, viața nu-ți dă niciodată rest. Iar când o face, s-ar putea să te fi tras pe sfoară. Într-un fel, nu poți să nu citești această carte fără să faci o paralelă cu situația actuală - victimele opioidelor. Ce s-a schimbat? Poate doar decorul?! Doza e tot acolo, la fel de accesibilă, la fel de imediată, dar visul american – acesta pare a fi din ce în ce în ce în ce în ce mai departe. Lupta zi de zi pentru demnitate, în mijlocul unei perioade și în mijlocul unor circumstanțe ale decăderii, continuă să fie una dintre „cele mai universale” și cele mai dureroase teme ale umanității... Da, o fi având romanul momente în care „șchioapătă” – uneori ritmul se pierde, pierzi și ideea, pierzi și cronologia –, dar zău că nu mi-a păsat. A reușit să-mi creeze o stare aparte, iar asta este ceea ce m-a convins de faptul că, într-adevăr, am citit o carte bună. De altfel, poate aceasta a fost și ideea lui Nelson Algren – nu doar de a reda viața, ci și confuzia, inerția, repetitivitatea ei. În final, aș zice că Bărbatul cu brațul de aur este departe de a fi o lectură ușoară, relaxantă, light, pentru că reușește totuși să te atingă, să „te zgârie”, iar în final să rămână cu tine. Chiar mi-a plăcut și a fost o surpriză deosebit de plăcută. Astfel, nu-mi rămâne decât să îl recomand... mai mult sau mai puțin cu încredere. Însă, dacă în general rezonați cu lecturile mele, atunci știu că o să vă fie pe plac.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nelson Algren, Bărbatul cu brațul de aur, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Planuri de pensie, de Sue Hincenbergs - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2025

Traducere: George Arion Jr.

Sue Hincenbergs este o fostă producătoare de televiziune care a lucrat la mai multe emisiuni răsplătite cu premii, de la sitcomuri la emisiuni de lifestyle. A fost redactor pentru două emisiuni naționale zilnice, inclusiv pentru cel mai longeviv matinal din Canada, apoi s-a reorientat spre evenimente muzicale live. Planuri de pensie este romanul ei de debut, plin de umor savuros de negru. Sue locuiește la Toronto împreună cu soțul ei, cu Kramer, câinile ei adoptat și cu camerele ticsite de lucruri lăsate de cei trei fii ai ei când s-au mutat de acasă. Lumina de pe verandă rămâne mereu aprinsă, pentru eventualitate în care unul dintre ei vine în vizită.

🔎TREI SOȚII VOR O VIAȚĂ NOUĂ. TREI SOȚI LE STAU ÎN CALE.🔍

SOȚII LOR LE ÎNNEBUNESC, IAR GÂNDURILE LI SE ÎNDREAPTĂ SPRE CRIMĂ… DAR BĂRBAȚII AU PROPRIILE LOR PLANURI Pam, Nancy și Shalisa și-au imaginat cândva că pensia va însemna să uite de griji, să savureze margarita și să se relaxeze în cadă – asta până când soții lor pierd toți banii puși deoparte într-o investiție sortită eșecului. Acum, în loc să trăiască până la adânci bătrâneți alături de ei, parcă mai bine le sună să obțină banii de pe asigurările lor de viață. Dar să ceară ajutorul bărbierului/asasinului din localitate nu e doar cel mai îndrăzneț lucru pe care l-au făcut cele trei prietene, ci este și momentul în care încep cu adevărat necazurile. Pentru că ce nu știu ele este că soții lor au mai mulți ași în mânecă. Iar acum nu mai e cale de întors… De la primul hohot de râs și până la ultima răsturnare de situație, Planuri de pensie este un roman plin de personaje care o să vă fure inima în timp ce își pun la cale manevrele întunecate.

„OPERAȚIUNEA SOȚII
PLANUL

(1) Trebuie să pară un accident – fără vreo anchetă de crimă.

(2) Trebuie cadavre care să fie identificate – pentru creanțele de asigurare.

(3) Trebuie să moară într-un singur eveniment – ar fi o coincidență prea mare ca toți 3 să moară separat.”

Faină, faină de tot carte! Planuri de pensie este genul de roman care te prinde cu o replică nebună din primele pagini și apoi te aruncă într-o avalanșă de neînțelegeri, încurcături și comploturi conjugale demne de o piesă de teatru absurd scrisă în grabă pe spatele unei hârtii de asigurare. Ideea de bază e simplă (și tocmai de aceea genială): ce faci atunci când visul tău de pensionare în Boca Raton se prăbușește din cauza unei investiții catastrofale, făcute cu un optimism naiv de către soțul tău? Dacă răspunsul tău e „îmi beau ceaiul de mușețel și sper la vremuri mai bune”, atunci trebuie să iei lecții de la Pam, Shalisa, Nancy și Marlene, care decid că, hei, viața e scurtă, dar polița de asigurare de viață a soțului meu e foarte mare.

„– Suntem femei puternice, încrezătoare. Am lăsat viața să ne doboare, dar ne putem ridica din nou, fără să ne omorâm soții. Chiar putem face asta.

Nancy și Shalisa au rămas tăcute, dar nici nu au contrazis-o.

Pam a continuat:

– Mâine o să-i spun lui Hector că anulăm totul.”

Personajele sunt bijuteria acestei povești. Să le luăm pe rând: Pam, Nancy și Shalisa sunt cele trei prietene care, după moartea subită (și suspect de oportună) a lui Dave – soțul lui Marlene – încep să simtă o combinație letală între invidie, disperare financiară și creativitate criminală. Cu gânduri deloc creștinești și cu o sete de cocktailuri scumpe, ele încep să contempleze ideea unei pensionări „accelerate” pentru soții lor. Marlene, recent văduvă și brusc mai bogată decât toți vecinii ei la un loc, face ceea ce ar face orice femeie care a trecut printr-un mariaj mediocru și apoi s-a trezit cu un milion de dolari în cont: își cumpără o casă în Florida, își face lifting facial și începe să posteze poze pe Facebook care ar trebui să fie folosite ca probă într-un dosar penal. Soții – patru bărbați ușor jalnici, oarecum simpatici, complet depășiți de situație, care decid (și ei!) să își „elibereze” viața financiară printr-un plan la fel de absurd precum cel al soțiilor lor. Bonus: habar n-au că nevestele au fix aceleași intenții. 

„Spera să nu fie nevoit să le facă să regrete ceea ce făcuseră”

Padma, șefa cazinoului unde lucrează doi dintre soți, este genul de personaj care nu are noroc în viață, în dragoste, și cu siguranță nu în alegerea pantofilor. Cu o mamă influentă care o presează să se mărite, o funcție prea mare pentru competențele ei și un cazinou care funcționează mai mult ca o sală de repetiții pentru un jaf ratat, Padma devine o piesă-cheie într-un puzzle în care toți încurcă piesele. Hector, frizerul-hitman. Este, fără îndoială, „piaza rea” a acestui roman. Are un salon, o lamă și o agendă plină. Pare că a fost scos direct dintr-un film cu Tarantino dacă Tarantino ar fi crescut într-un cartier de pensionari. Este calm, calculat și are un simț al umorului sinistru de delicios. Fiecare scenă cu el aduci în lumină ceva diferit, și parcă nu tot timpul în sensul acela bun. Povestea e structurată pe mai multe puncte de vedere, ceea ce creează un efect de „telefonul fără fir” literar. Fiecare personaj crede că știe ce face, dar de fapt toți sunt prinși într-un vârtej de neînțelegeri, întâmplări fortuite și decizii proaste luate cu o încredere de invidiat. Și tocmai asta face cartea atât de savuroasă. Cititorul este mereu cu un pas înaintea personajelor, dar exact când crezi că ai înțeles totul, Hincenbergs aruncă o nouă bombă narativă (metaforic vorbind… deși nu sunt sigur că NU apare o bombă la un moment dat).

„– Ei bine, vă iert. Chiar dacă nu mi-ați cerut-o, știu că asta vreți, așa că o s-o fac. Suntem împreună în chestia asta, orice ar fi ea, chiar dacă v-ați pierdut complet mințile. O să facem ceea ce am făcut întotdeauna: o să rămânem împreună și o să fie bine. Ne avem una pe cealaltă.”

CE FACE CARTEA SĂ FUNCȚIONEZE (ÎN MOD RIDICOL DE BINE): (1) Tonul. Nimic nu e luat prea în serios, dar nici nu se cade în parodie ieftină. Umorul e negru, dar delicios, soft (?!). Ca o glumă spusă la o înmormântare, dar de cineva simpatic, o glumă care parcă „se cădea să fie făcută”. (2) Tematica. În spatele farselor și al planurilor de asasinat se ascund frustrări reale: cum îmbătrânești într-o lume care nu te mai vrea, cum salvezi o căsnicie plictisită, cum îți (re)găsești sensul vieții după 60 de ani când visul american s-a dus pe apa sâmbetei... sau în contul unui investitor șmecher. (3) Stilul. Dialogurile sunt vii, replicile tăioase, iar scenele se succed alert, cu ritmul perfect pentru o lectură de weekend care se transformă rapid într-o sesiune de „încă un capitol și gata”... până termini cartea (eu, unul, chiar n-am mai putut s-o las jos din mână, la un moment dat eram mult prea prins de tot ce se întâmplă, deși aveam alte treburi mai serioase, să le zic așa, de dus la bun sfârșit). 

„– Uneori trebuie să lași ceva să plece înainte să știi că-l vrei, de fapt.”

All in one, Planuri de pensie chiar a fost o carte care mi-a plăcut mult de tot. Am savurat fiecare capitol, deși recunosc că pe alocuri mi s-a părut puțin cam lungită; probabil ar fi putut fi mai închegată. Totuși, personajele mi-au plăcut atât de mult încât nu mi-a mai păsat că uneori nu se întâmpla nimic, ci mi-a plăcut că puteam să citesc despre ele. În sfârșit, cartea este un cocktail delicios de criminalitate amatoricească, prietenii solide, soți enervanți, femei exasperate și un frizer parcă prea eficient, care nu se limitează în doar a-ți face freza. Cartea reușește să fie o comedie întunecată care nu se ia prea în serios, cu o distribuție savuroasă și o poveste care îți dă motive serioase să râzi. Chiar uitasem, de fapt, cum e să râzi atunci când citești ceva. V-o recomand cu mare încredere, sunt sigur că o să vă țină companie faină timp de câteva ore bune!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sue Hincenbergs, Planuri de pensie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!