Bărbatul cu brațul de aur, de Nelson Algren - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Colecția: Lone Wolf

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dan Doboș & George Arion Jr.

Pe numele adevărat Nelson Ahlgren Abraham, Nelson Algren s-a născut în Detroit, Michigan, și a crescut în Chicago, un oraș pe care îl va face celebru în scrierile sale. Afinitatea pentru pătura inferioară a societății americane i-a marcat întreaga carieră. Algren și-a obținut licența la Universitatea Illinois-Urbana, absolvind în plină Depresiune, cu gândul de a deveni jurnalist. Nereușind să-și găsească un loc de muncă, a plecat înspre sud, înhăitându‑se cu hoți mărunți, escroci și pasionați de jocuri de noroc – experiențe care i-au influențat lucrările de mai târziu. În 1933 și-a vândut prima povestire, So Help Me, bazată pe experiențele sale din Texas. Proza lui a primit atenția criticilor și a dus la încheierea unui contract pentru primul său roman, Somebody in Boots (1935). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Algren a fost înrolat în Corpul Medical. Când s-a întors la Chicago după război, a continuat să scrie. Cărțile sale din perioada imediat postbelică au fost foarte apreciate. The Neon Wilderness (1947) a primit un premiu din partea Academiei Americane de Arte și Litere, iar Bărbatul cu brațul de aur (1949), considerată de majoritatea ca fiind capodopera lui, a câștigat primul National Book Award și a fost ecranizată, cu Frank Sinatra în rolul principal. Anii din partea a doua a vieții lui Algren au fost marcați de sărăcie și obscuritate. A scris cărți de călătorie, printre care Who Loves an American? (1963), dedicată iubitei sale, Simone de Beauvoir, și Notes from a Sea Diary: Hemingway All the Way (1965). A predat timp de un an la Iowa Writers’ Workshop. Spre sfârșitul vieții a început să primească din nou atenție și a fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Litere, chiar înainte să moară din pricina unui atac de cord.

🏆ROMAN RĂSPLĂTIT CU PRIMUL US NATIONAL BOOK AWARD & ECRANIZAT ÎN 1995🏆

Povestea lui Frankie „Mașina”, veteran din Al Doilea Război Mondial dependent de morfină și copleșit de tentațiile și violența unei Americi uitate, este o descindere nemiloasă în intimitatea ruinei din sufletele celor uitați sau chiar respinși de societate. În încercările sale emoționante de a-și pune viața înapoi pe făgaș, crima pe care o comite s-ar putea să fie grija lui cea mai mică. Pentru că în inima sa, la fel ca în inima tuturor prietenilor și cunoscuților săi, a prins rădăcini convingerea că lumea nu este a lor și nu-i va mai primi niciodată, nicăieri, cu brațele deschise. O carte urbană și tragică, brutală și poetică, nu doar un portret al decăderii, ci o cronică amară a visului american zdrobit. Un adevărat tur de forță literar, în care ratarea și eșecul izbutesc, cumva, paradoxal, să ofere o apologie a demnității umane și chiar un motiv de speranță.

„În locul acela, fie că era o noapte fără stele sau o amiază gălăgioasă, soare, nori sau ger, ea stătea urmărind umbra clădirii, care cobora de la etajul al patrulea, aluneca ușor pe sub ușă și-i ajungea în poale. Părea că tresare că o mai găsește acolo, după care se așeza alinată și nemișcată. Între timp, aerul părea că atârna istovit.

Era umbrele lungi de decembrie, care fugeau din caruselul de neon de dedesubt ca să se ascundă și să se odihnească în poala ei.

Era ceasul celor care adunau umbrele, ceasul pentru toți cei de pe pământ care nu se odihneau nici în somn, nici când erau treji. Unii își adunau umbrele ca pe niște amintiri; ea le aduna ca pe copiii nenăscuți ai ochilor ei palizi.”

Nu mi-a trebuit (prea) mult să-mi dau seama că Bărbatul cu brațul de aur urmează să fie o lectură memorabilă. Deși, recunosc, am fost cam sceptic la început, deoarece câțiva colegi din clubul din care fac parte nu prea s-au împăcat cu această lectură; și pot înțelege foarte, foarte bine de ce. Nu este un roman tipic, aș putea spune, și poate deveni foarte ușor solicitant, plictisitor, un roman „prea lung” și „prea plin” care pare, în cele din urmă, că nu spune nimic. Un roman „înecat în fum”... de Lucky Strike. Da, în romanul acesta se fumează a naibii de mult. Dincolo de mucul de țigară care arde în noapte, în cartea aceasta mai strălucește ceva... o strălucire înșelătoare a unei speranțe care refuză să moară complet. Chiar și după ce a fost bătută, târâtă, uitată într-un șanț. Nelson Algres scrie un roman al orașului Chicago. Descrie, de fapt, acest oraș, în cheia personajelor sale: un oraș viu, care geme, care tușește, care urlă și se preface că nu simte durerea. În paginile cărții simți Chicago-ul anilor ‘40 cum nu-l vei găsi, poate, în niciun ghid turistic – e Chicago-ul „de dedesubt”, de sub ușile batante ale tavernelor, de după perdelele îngălbenite de fum, e Chicago-ul unde viața nu e trăită, ci suportată. Aici, fiecare zi e, de fapt, „o întâmplare” între două crize consecutive de sevraj sau două runde de poker. Sau, în cazul personajului principal, Frankie „Mașina”, între o doză de morfină și o minciună pe care și-o spune constant – „asta-i ultima oară, pe bune”.

„(...) Doar ea știa cât de pierdute se simțeau umbrele, iar asta le făcea să-i fie și mai dragi inimii ei nedorite.

Inimii zdrobite de inutilitate. La ce e bună o inimă nedorită de nimeni.

De aceea umbrele nu o vor părăsi niciodată, îi vor fi mereu credincioase și pline de bunătate. În lumina de chihlimbar a apusului, în locul în care aerul părea că atârnă istovit.”

Cu brațul său de aur – el fiind și „băiatul cu brațul de aur”, Frankie e simbolul unui paradox: are un dar care ar putea cântări cât salvarea sa – măiestria lui la cărți, talentul muzical de baterist –, dar care se transformă în blestem (locul perfect pentru injecții, mâna care, iar și iar și iar, trage lozul greșit). Deși a fost decorat cu onoruri militare, viața „l-a dezbrăcat” rapid de orice iluzie. Onorurile militare nu plătesc facturi, nu? E un personaj tragic în sensul cel mai clasic al termenului de „personaj tragic”: înzestrat, dar prins într-un angrenaj care nu iartă, care nu trece cu vederea, care nu se oprește. N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu e spre interesul nimănui și, de altfel, eu chiar nu m-am axat pe acest aspect al cărții, care oricum nu e tocmai dinamică. Totuși, acțiunea cărții se desfășoară în Chicago, imediat după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie niciodată cu litere mari numele unui război), între 1946 și 1948, și gravitează în jurul lui Frankie Majcinek, cunoscut sub porecla de „Frankie Mașina” sau „Băiatul cu brațul de aur”. Acest veteran de război, decorat, se întoarce acasă cu o frumoasă dependență de morfină, „câștigată” în spitalele de campanie, după ce o rană gravă i-a transformat durerea fizică într-o obișnuință narcotică. În viața civilă, lucrează drept dealer de cărți într-un club de jocuri (ilegale, evident) și bate toba într-o formație locală. Evident, există mai multe nuanțe ale acțiunii, dar în general punctul de interes este Frankie... Cu toate dramele & conflictele & incertitudinile sale.

„– Dumnezeu ne-a uitat pe toți, își spuse Sophie încetișor.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost, de fapt, paleta de personaje a cărții. Algren se folosește de o galerie efervescentă & extrem de colorată de figuri care parcă au fost scoase direct dintr-un carnaval uitat de lume. Personaje vii, păcătoase, contradictorii, pe care nu le glorifică, pe care le tratează pe picior de egalitate – personaje care, tocmai din aceste motive, devin t-e-r-i-b-i-l de umane. Fiecare are vocea sa, fiecare miroase într-un anumit fel, are ticurile sale, o istorie care se citește mai ales în riduri, în replicile aruncate cu oboseala unui om care a trăit prea multe într-un timp prea scurt. Avem aici un hoț de buzunare cu un suflet pe care vrei să-l strângi în brațe, o femeie în scaun cu rotile care pare mai degrabă captivă în propriile-i amintiri & visuri, decât în propria-i dizabilitate; o amantă care, dincolo de a deveni un loc al refugiului, devine certitudinea unei vieți ratate; un dealer care „mușcă” exact atunci când crezi și îți spui că ai scăpat... Un întreg ansamblu de marginalizați, vagabonzi, visători obosiți, obosiți visători, eroi ratați & ratați eroi. Aceștia sunt „oamenii” cărora Algren le dă, cu atât de mult talent, glas – și o face cu o compasiune care pare că niciodată nu vrea să fie sentimentală, ci reală, transparentă, de parcă ar spune: da, ei sunt exact așa cum îi percepi, dar nu-i poți condamna la nimic. Cel puțin, nu înainte de a privi spre interiorul tău.

„– Tu ești mereu lefter, remarcă Spilcuitul Louie. Cred că atunci când te-ai născut taică-tu era șomer.

– Dacă al tău ar fi avut o slujbă stabilă, tu nu te-ai fi născut deloc, îl contră Vrăbiuță.”

Stilul, de asemenea, m-a vrăjit. Bărbatul cu brațul de aur are ceva liric... are ceva poetic. Dar nu într-un sens „romantic”, „dulceag”, ci într-un sens al esteticii urâtului. Metafore făcute din noroi. Care curg ca vinul dintr-o damigeană spartă – nu pentru a înfrumuseța realitatea, ci pentru a-i surprinde grotescul sublim. Frazele sunt, pe alocuri, dezordonate și sincopate, dar au totuși un ritm care te vrăjește și care te duce acolo unde nu te aștepți, dar unde îți dai seama că ai fi vrut să ajungi. Îți lasă un gust amar, foarte des asta am simțit, dar am știut că dincolo de toate Algren, cu o experiență de viață, spune niște lucruri pe care nu le poți uita, lucruri care te învață. Care au sens. Dincolo de dependențe, de alcool, de substanțe ilicite, de jocuri de noroc, de rateuri & gafeuri, romanul este despre speranță. Despre... dependența de speranță. De ideea că poate, doar poate, o mână bună la poker, o zi în care nu te omoară capul, o singură îmbrățișare adevărată și caldă, ar putea fi suficiente pentru a începe din nou. Ah, da, și să nu uit – umorul din această carte este pur și simplu d-e-l-i-c-i-o-s!

„– Asta e problema cu toată țara: voi, afaceriștii ăștia, păcăliți oamenii atât de repede și de tare că nu mai rămâne nimic de furat pentru un escroc cinstit.

– Hai să-ți spun ce cred eu, îi răspunde Vrăbiuță cu seriozitate. Eu cred că nu e nicio diferență: un om de afaceri e un escroc care are destul cașcaval ca să escrocheze în mod legal, în timp ce un escroc e un om de afaceri care fie a dat faliment, fie n-a avut niciodată cașcaval. Dă-mi și mie cinci mii în seara asta, iar mâine dimineață o să primesc invitație să devin membru al Camerei de Comerț, fără să mă întrebe cineva ceva.”

Însă, în lumea lui Algren, viața nu-ți dă niciodată rest. Iar când o face, s-ar putea să te fi tras pe sfoară. Într-un fel, nu poți să nu citești această carte fără să faci o paralelă cu situația actuală - victimele opioidelor. Ce s-a schimbat? Poate doar decorul?! Doza e tot acolo, la fel de accesibilă, la fel de imediată, dar visul american – acesta pare a fi din ce în ce în ce în ce în ce mai departe. Lupta zi de zi pentru demnitate, în mijlocul unei perioade și în mijlocul unor circumstanțe ale decăderii, continuă să fie una dintre „cele mai universale” și cele mai dureroase teme ale umanității... Da, o fi având romanul momente în care „șchioapătă” – uneori ritmul se pierde, pierzi și ideea, pierzi și cronologia –, dar zău că nu mi-a păsat. A reușit să-mi creeze o stare aparte, iar asta este ceea ce m-a convins de faptul că, într-adevăr, am citit o carte bună. De altfel, poate aceasta a fost și ideea lui Nelson Algren – nu doar de a reda viața, ci și confuzia, inerția, repetitivitatea ei. În final, aș zice că Bărbatul cu brațul de aur este departe de a fi o lectură ușoară, relaxantă, light, pentru că reușește totuși să te atingă, să „te zgârie”, iar în final să rămână cu tine. Chiar mi-a plăcut și a fost o surpriză deosebit de plăcută. Astfel, nu-mi rămâne decât să îl recomand... mai mult sau mai puțin cu încredere. Însă, dacă în general rezonați cu lecturile mele, atunci știu că o să vă fie pe plac.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nelson Algren, Bărbatul cu brațul de aur, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Planuri de pensie, de Sue Hincenbergs - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2025

Traducere: George Arion Jr.

Sue Hincenbergs este o fostă producătoare de televiziune care a lucrat la mai multe emisiuni răsplătite cu premii, de la sitcomuri la emisiuni de lifestyle. A fost redactor pentru două emisiuni naționale zilnice, inclusiv pentru cel mai longeviv matinal din Canada, apoi s-a reorientat spre evenimente muzicale live. Planuri de pensie este romanul ei de debut, plin de umor savuros de negru. Sue locuiește la Toronto împreună cu soțul ei, cu Kramer, câinile ei adoptat și cu camerele ticsite de lucruri lăsate de cei trei fii ai ei când s-au mutat de acasă. Lumina de pe verandă rămâne mereu aprinsă, pentru eventualitate în care unul dintre ei vine în vizită.

🔎TREI SOȚII VOR O VIAȚĂ NOUĂ. TREI SOȚI LE STAU ÎN CALE.🔍

SOȚII LOR LE ÎNNEBUNESC, IAR GÂNDURILE LI SE ÎNDREAPTĂ SPRE CRIMĂ… DAR BĂRBAȚII AU PROPRIILE LOR PLANURI Pam, Nancy și Shalisa și-au imaginat cândva că pensia va însemna să uite de griji, să savureze margarita și să se relaxeze în cadă – asta până când soții lor pierd toți banii puși deoparte într-o investiție sortită eșecului. Acum, în loc să trăiască până la adânci bătrâneți alături de ei, parcă mai bine le sună să obțină banii de pe asigurările lor de viață. Dar să ceară ajutorul bărbierului/asasinului din localitate nu e doar cel mai îndrăzneț lucru pe care l-au făcut cele trei prietene, ci este și momentul în care încep cu adevărat necazurile. Pentru că ce nu știu ele este că soții lor au mai mulți ași în mânecă. Iar acum nu mai e cale de întors… De la primul hohot de râs și până la ultima răsturnare de situație, Planuri de pensie este un roman plin de personaje care o să vă fure inima în timp ce își pun la cale manevrele întunecate.

„OPERAȚIUNEA SOȚII
PLANUL

(1) Trebuie să pară un accident – fără vreo anchetă de crimă.

(2) Trebuie cadavre care să fie identificate – pentru creanțele de asigurare.

(3) Trebuie să moară într-un singur eveniment – ar fi o coincidență prea mare ca toți 3 să moară separat.”

Faină, faină de tot carte! Planuri de pensie este genul de roman care te prinde cu o replică nebună din primele pagini și apoi te aruncă într-o avalanșă de neînțelegeri, încurcături și comploturi conjugale demne de o piesă de teatru absurd scrisă în grabă pe spatele unei hârtii de asigurare. Ideea de bază e simplă (și tocmai de aceea genială): ce faci atunci când visul tău de pensionare în Boca Raton se prăbușește din cauza unei investiții catastrofale, făcute cu un optimism naiv de către soțul tău? Dacă răspunsul tău e „îmi beau ceaiul de mușețel și sper la vremuri mai bune”, atunci trebuie să iei lecții de la Pam, Shalisa, Nancy și Marlene, care decid că, hei, viața e scurtă, dar polița de asigurare de viață a soțului meu e foarte mare.

„– Suntem femei puternice, încrezătoare. Am lăsat viața să ne doboare, dar ne putem ridica din nou, fără să ne omorâm soții. Chiar putem face asta.

Nancy și Shalisa au rămas tăcute, dar nici nu au contrazis-o.

Pam a continuat:

– Mâine o să-i spun lui Hector că anulăm totul.”

Personajele sunt bijuteria acestei povești. Să le luăm pe rând: Pam, Nancy și Shalisa sunt cele trei prietene care, după moartea subită (și suspect de oportună) a lui Dave – soțul lui Marlene – încep să simtă o combinație letală între invidie, disperare financiară și creativitate criminală. Cu gânduri deloc creștinești și cu o sete de cocktailuri scumpe, ele încep să contempleze ideea unei pensionări „accelerate” pentru soții lor. Marlene, recent văduvă și brusc mai bogată decât toți vecinii ei la un loc, face ceea ce ar face orice femeie care a trecut printr-un mariaj mediocru și apoi s-a trezit cu un milion de dolari în cont: își cumpără o casă în Florida, își face lifting facial și începe să posteze poze pe Facebook care ar trebui să fie folosite ca probă într-un dosar penal. Soții – patru bărbați ușor jalnici, oarecum simpatici, complet depășiți de situație, care decid (și ei!) să își „elibereze” viața financiară printr-un plan la fel de absurd precum cel al soțiilor lor. Bonus: habar n-au că nevestele au fix aceleași intenții. 

„Spera să nu fie nevoit să le facă să regrete ceea ce făcuseră”

Padma, șefa cazinoului unde lucrează doi dintre soți, este genul de personaj care nu are noroc în viață, în dragoste, și cu siguranță nu în alegerea pantofilor. Cu o mamă influentă care o presează să se mărite, o funcție prea mare pentru competențele ei și un cazinou care funcționează mai mult ca o sală de repetiții pentru un jaf ratat, Padma devine o piesă-cheie într-un puzzle în care toți încurcă piesele. Hector, frizerul-hitman. Este, fără îndoială, „piaza rea” a acestui roman. Are un salon, o lamă și o agendă plină. Pare că a fost scos direct dintr-un film cu Tarantino dacă Tarantino ar fi crescut într-un cartier de pensionari. Este calm, calculat și are un simț al umorului sinistru de delicios. Fiecare scenă cu el aduci în lumină ceva diferit, și parcă nu tot timpul în sensul acela bun. Povestea e structurată pe mai multe puncte de vedere, ceea ce creează un efect de „telefonul fără fir” literar. Fiecare personaj crede că știe ce face, dar de fapt toți sunt prinși într-un vârtej de neînțelegeri, întâmplări fortuite și decizii proaste luate cu o încredere de invidiat. Și tocmai asta face cartea atât de savuroasă. Cititorul este mereu cu un pas înaintea personajelor, dar exact când crezi că ai înțeles totul, Hincenbergs aruncă o nouă bombă narativă (metaforic vorbind… deși nu sunt sigur că NU apare o bombă la un moment dat).

„– Ei bine, vă iert. Chiar dacă nu mi-ați cerut-o, știu că asta vreți, așa că o s-o fac. Suntem împreună în chestia asta, orice ar fi ea, chiar dacă v-ați pierdut complet mințile. O să facem ceea ce am făcut întotdeauna: o să rămânem împreună și o să fie bine. Ne avem una pe cealaltă.”

CE FACE CARTEA SĂ FUNCȚIONEZE (ÎN MOD RIDICOL DE BINE): (1) Tonul. Nimic nu e luat prea în serios, dar nici nu se cade în parodie ieftină. Umorul e negru, dar delicios, soft (?!). Ca o glumă spusă la o înmormântare, dar de cineva simpatic, o glumă care parcă „se cădea să fie făcută”. (2) Tematica. În spatele farselor și al planurilor de asasinat se ascund frustrări reale: cum îmbătrânești într-o lume care nu te mai vrea, cum salvezi o căsnicie plictisită, cum îți (re)găsești sensul vieții după 60 de ani când visul american s-a dus pe apa sâmbetei... sau în contul unui investitor șmecher. (3) Stilul. Dialogurile sunt vii, replicile tăioase, iar scenele se succed alert, cu ritmul perfect pentru o lectură de weekend care se transformă rapid într-o sesiune de „încă un capitol și gata”... până termini cartea (eu, unul, chiar n-am mai putut s-o las jos din mână, la un moment dat eram mult prea prins de tot ce se întâmplă, deși aveam alte treburi mai serioase, să le zic așa, de dus la bun sfârșit). 

„– Uneori trebuie să lași ceva să plece înainte să știi că-l vrei, de fapt.”

All in one, Planuri de pensie chiar a fost o carte care mi-a plăcut mult de tot. Am savurat fiecare capitol, deși recunosc că pe alocuri mi s-a părut puțin cam lungită; probabil ar fi putut fi mai închegată. Totuși, personajele mi-au plăcut atât de mult încât nu mi-a mai păsat că uneori nu se întâmpla nimic, ci mi-a plăcut că puteam să citesc despre ele. În sfârșit, cartea este un cocktail delicios de criminalitate amatoricească, prietenii solide, soți enervanți, femei exasperate și un frizer parcă prea eficient, care nu se limitează în doar a-ți face freza. Cartea reușește să fie o comedie întunecată care nu se ia prea în serios, cu o distribuție savuroasă și o poveste care îți dă motive serioase să râzi. Chiar uitasem, de fapt, cum e să râzi atunci când citești ceva. V-o recomand cu mare încredere, sunt sigur că o să vă țină companie faină timp de câteva ore bune!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sue Hincenbergs, Planuri de pensie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), de Bernard Minier - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2025

Traducere: Liliana Urian

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Découverte Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. În 13 ani, Bernard Minier a vândut peste 8 milioane d exemplare ale romanelor sale. În 2020, a intrat în Top 10 cei mai citiți autori francezi din Franța și a urcat pe locul 6 în 2021. Cărțile sale sunt traduse în 27 de limbi. Lucia s-a vândut în peste 400.000 de exemplare în Franța, iar drepturile de ecranizare TV au fost achiziționate de producătorul spaniol Nostromo. În prezent, Bernard Minier locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Înghețat (2019), Cercul (2020), Noaptea (2022) din seria Martin Servaz, precum și Lucia (2023), primul volum al seriei Lucia Guerrero.

🔪DOI ASASINI. DOUĂ LUMI. DUBLĂ AMENINȚARE🔪

În Galicia, un asasin răpește și omoară femei care se trezesc devreme să plece la muncă. Femeile invizibile, femeile din umbră. La Madrid, un alt asasin ucide miliardarii și lasă pe pereții caselor lor acest mesaj: să-i ucidem pe bogătași. Doi asasini, două lumi sub spectrul unei confruntări explozive între clasele sociale. Puternică și rebelă, Lucia Guerrero, anchetatoare la Guardia Civil, rezolvă cele mai grave dosare penale. Miza care i se dezvăluie treptat în aceste cazuri paralele este amețitoare. Iar când primește și ea mesaje de la un expeditor anonim se întreabă dacă a devenit o simplă jucărie în mâinile celor doi criminali.

„Te voi găsi, își jură Arias. Înainte să treacă cele cinci zile, te voi găsi.”

Bernard Minier, unul dintre cei mai îndrăzneți și rafinați maeștri ai thrillerului contemporan francez, revine cu Femeile din umbră, al doilea volum din seria Lucia Guerrero, și face acest lucru cu forța unui val atlantic care izbește stâncile ascuțite ale coastei galiciene. Este o carte care, zic eu, a reușit să tulbure apele altfel liniștite ale genului (și zic asta pentru că avem oarecum o „anchetă polițienească” care altfel putea fi una tipică) și să le învârtă într-un vârtej narativ amețitor, cu accente sociale pregnante, un mister dublu stratificat și o eroină pe care o simți crescând, sfărâmându-și armura de oțel cu fiecare pas pe care-l face în acest labirint întunecat. Dap, mi-a plăcut de Lucia Guerrero încă de când am cunoscut-o în primul volum al seriei. Lucia Guerrero, deja o figură memorabilă încă din primul volum (Lucia), se întoarce cu un chip mai conturat, mai umanizat, mai dureros de real. Dacă în volumul anterior părea o femeie de piatră, sculptată de traume și antrenamente de elită, în volumul aceasta începem să vedem fisurile în această „mască”: un fiu departe de ea, un frate a cărui amintire planează ca o fantomă pe marginea prăpastiei, o mamă în comă care devine simbolul tuturor legăturilor rupte din viața ei. 

„– Și apoi, este la fel de obosită, declară mama cu buzele strânse. Uite ce figură îngrozitoare are. Cred că și asta are aerul. Va trebui să i-l scoatem.”

Lucia a evoluat, nu neapărat devenind mai blândă, ci mai conștientă de propria-i vulnerabilitate aș spune. Ea rămâne totuși acel ofițer temut și respectat, dar, de această dată, Bernard Minier ne oferă cheia sufletului ei prin gesturi mici, ezitări bine dozate, priviri tăcute schimbate cu Arias sau momentele în care acceptă ajutorul tânărului sergent Mateo Soler, un contrast viu și ingenuu față de cinismul care domnește în jurul ei. Minier mânuiește structura narativă cu un talent care pe mine m-a convins: două anchete aparent paralele, despărțite de geografie și de statutul victimelor, dar unite subtil de o tensiune care clocotește sub suprafață. Pe de o parte, avem Galicia, o regiune descrisă cu o poetică melancolie, unde ploaia pare să spele sângele fără a-l curăța cu adevărat. Aici, femeile „din umbră”, adică lucrătoare simple în diferite fabrici, siluete care dispar la ceas de dimineață, sunt răpite, ținute captive, apoi ucise cu o simbolistică aproape ritualică: un rozariu, un cățel de usturoi, o inimă străpunsă. Totul ia forma unui sacrificiu care are ecouri în legende locale bizare...

„SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI”

În cealaltă extremă, Madridul. Metropolă luminată de blitzurile presei și putredă de bani, unde moartea unei femei influente, Marta Millàn, tăiată în două, lăsată în două locuri diferite, provoacă panică în cercurile politice. „SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI” pare a fi mesajul. Lucia este trimisă de la periferie în inima imperiului pentru a conduce ancheta „prioritară”, iar Minier ne sugerează, subtil dar ferm, că și în moarte există o ierarhie. Unul dintre cele mai percutante aspecte ale romanului este analiza lucidă, rece și tăioasă a influenței pe care o au rețelele sociale, darknet-ul și întreaga nebuloasă digitală asupra societății moderne. Minier nu predică, nu moralizează, ci ilustrează cum algoritmii pot decide vieți, cum ura se răspândește mai ușor decât compasiunea, cum subsolul digital al umanității poate genera monștri reali. În Femeile din umbră, criminalii, dincolo de a fi persoane, devin  sisteme, ideologii, virusuri sociale. Și poate că aici se ascunde și cea mai apăsătoare metaforă a romanului: „femeile din umbră” nu sunt doar femeile propriu-zis dispărute, ci toate vocile care nu strigă suficient de tare pentru a fi auzite. Sunt victimele care nu au „valoare mediatică”, care nu adună „engagement” în moartea lor. Iar Lucia, în ciuda ordinelor, în ciuda priorităților politice, refuză să le lase să se piardă în uitare.

„Lucia, ești O MINCINOASĂ PATOLOGICĂ ȘI O JIGODIE INCAPABILĂ DE IUBIRE. Toată lumea gândește asta: maică-ta, fostul tău soț ȘI CHIAR FIUL TĂU. Iar la muncă, nu ești așa de bună cum crezi. VREAU SĂ MORI, TÂRFĂ ORDINARĂ. ÎNTR-O ZI, CINEVA TE VA UCIDE.”

Vă dați seama, n-am să vă spun mai multe despre acțiune. Totuși, sub toate „straturile” de mister, Femeile din umbră am simțit că este și un roman social, fără a deveni, totuși, tezist. Se discută despre inegalitate, despre indiferența față de „ceilalți”, despre modul în care statul, și implicit sistemul de justiție, clasifică victimele în „importante” și „dispensabile”. Dar și despre cum, în ciuda acestui cinism instituțional, mai există oameni ca Lucia care se încăpățânează să caute adevărul, oricât de întunecat ar fi acesta. Și oricât de multe pericole ar putea ridica ulterior. Un roman puternic, dens, învăluit într-o atmosferă apăsătoare și seducătoare în același timp, pe care sincer nu prea am putut să-l las din mână. Bernard Minier îmbină cu o ușurință uluitoare suspansul polițist cu introspecția socială, introspecția psihologică și o estetică narativă de invidiat. Lucia Guerrero, cu toate conflictele și umbrele ei, dincolo de a fi eroina acestei serii omonime, este un simbol al acelei lupte interioare între dreptate și abandon, între datorie și traumă personală. Și, pentru mine, are tot ce-i trebuie pentru a deveni un personaj cu adevărat memorabil, pe care îl voi urmări cu interes și în cărțile viitoare.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Bernard Minier, Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Bernard Minier, apărute și pe blog:

 | Lucia (Lucia Guerrero, #1) | Înghețat (Martin Servaz, #1) | Cercul (Martin Servaz, #2) |

Mandibula lui Cain, de Edward Powys Mathers (Torquemada) - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Maniu

Edward Powys Mathers (1892–1939) a fost traducător, poet și rebusist englez, pionierul cuvintelor încrucișate criptice în Marea Britanie. Printre cele mai cunoscute traduceri ale sale se numără traducerea în limba engleză a poveștilor din O mie și una de nopți. Sub pseudonimul Torquemada, pe care l-a folosit fiindcă era la fel de dur cu cititorii lui precum marele inchizitor spaniol Tomás de Torquemada, a publicat rebusuri în The Observer din 1926 până la moartea sa. John Dickson Carr, autor american de romane polițiste, spunea despre acesta că: „nu există om care să dețină o cunoaștere mai amplă asupra literaturii de senzație. Torquemada de la The Observer citește tot ce se scrie... și cunoaște tot ce s-a scris deja. Nu uită niciodată nimic din ce citește“.

🔎POȚI SĂ REZOLVI MISTERIOASA ENIGMĂ A LUI TORQUEMADA?🔎

Șase crime. 100 de pagini. Milioane de combinații posibile... un singur răspuns corect. În 1934, rebusistul ziarului The Observer, Edward Powys Mathers (cunoscut și ca Torquemada), a publicat romanul Mandibula lui Cain, titlul fiind o trimitere la prima crimă cunoscută, care era în același timp o poveste polițistă și una dintre cele mai dificile enigme literare scrise vreodată. Paginile au fost tipărite într-o ordine complet aleatorie, dar este posibil – folosindu-te de logică și citind cu atenție cartea – să le pui în ordinea corectă, astfel încât să descoperi cele șase victime și criminalii lor. Există peste 30 de milioane de combinații posibile, însă doar una este corectă. Doar patru persoane au reușit să rezolve misterul din Mandibula lui Cain. Crezi că poți să te alături acestui grup select? Atenție: acest puzzle literar este incredibil de dificil și nu este recomandat celor slabi de înger.

„Degetele stângace ale Morții, asta mă înspăimânta cu adevărat: le văzusem, mascate de-acel zâmbet voios, bâjbâind întruna și anapoda. Mi-am dat seama că va trebui să fac ceva.”

Mandibula lui Cain este un labirint literar în care paginile se învârt amețitor, iar cititorul este invitat să le rearanjeze pentru a descoperi o poveste ascunsă. Această enigmă, creată de Edward Powys Mathers sub pseudonimul „Torquemada”, constă din 100 de pagini tipărite într-o ordine aleatorie. Provocarea constă în a le pune în ordinea corectă pentru a dezvălui identitatea a șase victime și a ucigașilor lor. Cu peste 9,33 × 10⁵⁷ de combinații posibile, doar patru persoane au reușit să o rezolve de la publicarea sa în 1934.​ Și, aparent, cei de la editură au organizat și un concurs, cu premii în cărți pentru iubitorii de mistere care reușesc să descifreze enigma. Chiar au existat și câștigători (patru la număr, parcă).

„Dansez cu dansatorii și beau cu băutorii. Ecourile răsună cu strigătele noastre nerușinate, iar un biet oarecare îl iau drept cel mai drag prieten.”

Pentru mine, această carte a fost ca o simfonie dezacordată, în care fiecare pagină cânta o notă diferită, iar melodia completă rămânea inaccesibilă. Am început cu entuziasm, dar curând (oricum, nu am avut niciun plan stabilit) m-am simțit copleșit de complexitatea și ambiguitatea textului. Fiecare pagină părea să fie o piesă dintr-un puzzle imposibil, iar încercările mele de a le potrivi au fost zadarnice.​ Deși recunosc originalitatea conceptului și provocarea intelectuală pe care o oferă, pentru mine lecturarea „cărții” (nici n-o pot numi așa) a fost mai mult frustrantă decât plăcută. Valoarea sa literară este eclipsată de dificultatea extremă și de lipsa unei narațiuni coerente. Este o lucrare care poate fi apreciată de pasionații de enigme și de cei care caută o provocare intelectuală, dar pentru cititorul obișnuit, poate fi o experiență descurajantă, plictisitoare.

„Dar nu-mi place când totul se încheie cu o îmbrățișare. În poveștile mele scurte – iar viața mea, îmi dădeam seama, era o salbă de povești scurte –, îmbrățișările erau în primele rânduri. Iar apoi venea intriga. Lungimea unui roman i se potrivea mai bine. Se numea Cuceritorul sălbatic și îmi plăcea mult.”

…mai adaug și că, dincolo de aura misterioasă care o învăluie, Mandibula lui Cain este genul de carte care te face să simți că ai intrat într-o casă cu o mie de uși, dar fără niciun indiciu despre care e cea de la intrare și care duce la ieșire. Te învârți prin camere tapetate cu aluzii, jocuri de cuvinte, fragmente poetice, nume ambigue și glume seculare, în timp ce ușile se închid în spatele tău una câte una. Textul pare mai degrabă o provocare de criptografie decât literatură. Nu e o carte de citit, ci una de spart cu dalta și ciocanul minții. Nu m-a interesat s-o „rezolv” – am avut o idee vagă de a încerca, cum ai avea chef, într-o după-amiază leneșă, să înveți japoneză veche, dar m-am plictisit repede. Cuvintele nu mi-au oferit niciun fir roșu de care să mă pot agăța, iar paginile – în loc să se lege, să-mi spună o poveste – mi-au dat senzația că scot piese dintr-un joc de șah pe care nimeni nu l-a început.

„(...) Dar nu, nu m-am priceput niciodată la politică. Cealaltă crimă, în schimb, a mea, cu toate că o înțeleg, mi se pare că nu își găsește o justificare cu-adevărat.”

Autorul, Edward Powys Mathers, a fost un cripticist de renume, inventator de enigme și poet – dar nu un povestitor în sens clasic. În spatele pseudonimului „Torquemada” (deja un avertisment, nu?) se ascunde o minte strălucită și chinuitor de exactă, dar care nu s-a preocupat de emoție sau empatie. Cartea nu pulsează de viață, ci îți cere să o diseci cu bisturiul, ca pe un cadavru narativ. De altfel, titlul – Mandibula lui Cain – aluzie biblică la prima crimă din istorie, sugerează și natura: nu e o lectură, e o autopsie. Și da, există merit în acest experiment: e unic, e provocator, e o relicvă a unei epoci în care oamenii scriau enigme în loc de thrillere. Dar valoarea literară, în sine, rămâne pentru mine scăzută, tocmai pentru că nu am putut înțelege nimic din fondul narativ, oricât de mult aș fi vrut. Nu mi-a spus o poveste, nu mi-a oferit personaje cu care să empatizez, nu mi-a lăsat o idee sau un sentiment. Doar o cutie plină de cuvinte și liniștea rece a unui mister neelucidat.

Ultimul vis, de Pedro Almodóvar - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Folio

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2024

Traducere: Lavinia Similaru

Pedro Almodóvar (Calzada de Calatrava, 1949) este regizorul de film, scenaristul și producătorul spaniol cel mai cunoscut de la Luis Buñuel încoace. Filmografia lui cuprinde douăzeci și patru de filme. I s-au decernat principalele distincții internaționale în cinematografie, între care două Premii Oscar, două Globuri de Aur, un Leu de Aur la Veneția, două premii la Festivalul de la Cannes și șase Premii Goya. Este autorul nuvelei Fuego en las entrañas (1981) și al cronicilor a căror protagonistă este eroina toaletelor publice Patty Diphusa (1991). Ultimul vis (El último sueño, 2023) este primul său volum de povestiri.

💭 PUȚIN (MAI MULT) ÎN MINTEA FASCINANTĂ A UNUI REGIZOR DE RENUME💭

„Cartea aceasta seamănă cel mai mult cu o autobiografie fragmentată, incompletă și oarecum criptică. Cu toate astea, cred că cititorul va obține în cele din urmă maxima informație despre mine ca cineast, ca fabulist (ca scriitor), și despre modul în care viața mea face ca un lucru să se amestece cu celelalte.” Astfel definește acest volum Pedro Almodóvar în introducerea sa, punând, de asemenea, în perspectivă fiecare dintre cele douăsprezece povestiri care îl alcătuiesc. Acestea acoperă diferite perioade, de la finalul anilor ’60 până în prezent, și în toate se reflectă obsesiile sale intime: obscurii ani de școală, celebrarea umorului, evoluția sa ca artist, inconvenientele celebrității sau influența ficțiunii asupra vieții. Destinat unor multiple niveluri de lectură, Ultimul vis este un catalog al stilurilor de narațiune și revelează un scriitor care, în secret, a creat o operă literară excepțională.

„Istoria îi dedică pagini glorioase și o distinge de toate prezențele feminine din vremea ei, transformând-o în simbolul a tot ce este sublim și irațional în sufletul spaniol.”

Dacă Pedro Almodóvar ar fi pictat în cuvinte în loc să regizeze în culori și emoții, atunci Ultimul vis ar fi galeria lui de visuri, o expoziție vie unde realul și fabulosul se îmbrățișează ca două iubiri vechi care nu pot trăi una fără cealaltă. Prin această carte, Almodóvar privește lumea, corpul, memoria, identitatea, dragostea, faima, destrămarea și renașterea – cu aceeași sete cu care o cameră de filmat caută lumina perfectă pe un chip. Almodóvar nu scrie ca un cineast care cochetează cu literatura, ci ca un spirit frânt, care își caută liniștea în povești pentru că pe peliculă uneori nu încape toată durerea. Proza lui nu se vrea „mare literatură” în sensul academic al cuvântului, ci mai curând o confesiune cu machiajul scurs, un jurnal de noapte, un manuscris uitat între cearșafuri încă parfumate de o amintire. În unele dintre povestiri, pare că autorul face dragoste cu fantomele trecutului său. În „Amintirea unei zile goale”, spre exemplu, confesiunea devine o hartă afectivă unde fiecare reper e o rană, o poză Polaroid îngălbenită de singurătate. Este poate cel mai apropiat text de sufletul său – o reflecție despre scris, film, plictiseală și sens. Când îl citești, ai impresia că îți vorbește un om care a ajuns în vârful muntelui și se uită în jos nu cu triumf, ci cu duioșie și un strop de vinovăție.

„Când ies pe stradă, descopăr că e o zi foarte însorită. Este cea dintâi zi cu soare și fără mama mea. Plâng în spatele ochelarilor. În cursul zilei o voi face de multe ori.”

În alte texte – precum „Prea multe schimbări de gen” – discursul devine mai tăios, o lamă de bisturiu care disecă nuanțele identității ca pe niște straturi de piele prea strânse sau prea largi pentru cineva care a trăit mereu între oglinzi sparte. Este un text profund politic, dar și profund personal, ca o piesă de teatru absurd în care fiecare rol e jucat de aceeași persoană într-o spirală de (re)descoperire. „Vizita” e o altă bijuterie – un colț din decorul viitorului film „La mala educación” – și aici Almodóvar își înfige penița ca pe un ac de gramofon în discul zgâriat al memoriei colective. Religia, abuzul, rușinea și dorința se ciocnesc ca niște corăbii în mijlocul unei furtuni etice. Iar noi, cititorii, nu putem decât să fim naufragiați recunoscători în acest ocean de sinceritate poetică. Nu lipsește nici ironia, acea ironie dulce-amară tipic almodovariană, care vine ca o bătaie pe umăr după o criză de plâns. Textele sunt rareori lineare; ele dansează, se rotesc, se întorc asupra lor, fug de la realitate ca niște copii de la ora de religie. E acolo o structură a haosului, un pattern discret care îți arată că, în spatele cortinei, autorul știe exact unde duce firul poveștii – chiar dacă pare că se destramă.

„– Cunoașteți normele care reglementează viața între zidurile acestea?

– Tăcere, singurătate, foame și reculegere. Vreau să mă îndepărtez de lume și să trăiesc singur, întru pietate și contemplarea lui Isus.

– Permiteți-mi să insist. Știți ce înseamnă să renunți la plăcerile și la comoditatea la care aveți acces ușor? E de ajuns să vă privească cineva. Nu cumva sunteți sătul momentan, sau dezamăgit? Cunosc cazuri.

– Nu este cazul meu (...).”

În unele povestiri te întrebi: „Este el?” – e Pedro povestind sau un personaj pe care l-a visat într-o noapte când a amestecat tranchilizantele cu dorul de mama lui? Dar poate că nu contează. Ceea ce contează e tonul – o șoaptă teatrală, un monolog în întuneric, ca atunci când cineva își vorbește sieși într-o sală de cinema goală. La marginea acestor texte plutește mereu umbra mamei – figura maternă care nu e doar o femeie, ci un simbol, o mitologie personală, o zeiță domestică. Ultimul vis, titlul, e despre ea, dar mai ales despre el – fiul care vrea să înțeleagă ce înseamnă „sfârșitul” atunci când ai trăit o viață din povești. Citind cartea, ai impresia că ai pătruns într-un dressing imens, unde fiecare haină e o identitate, fiecare pantof o viață trăită pe fugă, fiecare parfum un bărbat iubit și pierdut. Unele texte sunt scurte cât un oftat, altele dense cât o după-amiază de vară în La Mancha. Dar toate lasă o urmă – de ruj, de sânge, de melancolie.

„(...) alții ne relatau o mulțime de anecdote nostime, care nu eram niciodată siguri dacă avuseseră loc în realitate, dacă le inventau în momentul acela sau dacă le citiseră în vreo carte, deși întotdeauna ne asigura că li se întâmplaseră lor.”

Această carte nu e pentru cei care caută perfecțiune narativă, o carte de acțiune, o carte efervescentă sau care să-i țină cu sufletul la gură. Este pentru cei care iubesc literatura viscerală, spovedaniile pe marginea patului, scrisorile netrimise și filmele care se termină înainte de a înțelege exact ce ai simțit. Este pentru cei care știu că arta nu e despre răspunsuri, ci despre întrebările care te fac să tresari la miezul nopții. Ultimul vis este un alter ego de hârtie, un Pedro Almodóvar de hârtie, un album de polaroide ciudate, o rugăciune spusă pe fugă înainte ca luminile să se stingă în sală. Pedro Almodóvar, chiar și în literatură, nu vrea să ne învețe nimic. Vrea doar să ne facă să simțim. Și reușește, așa cum a făcut-o tot timpul în filmele sale.