Bărbatul cu brațul de aur, de Nelson Algren - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Colecția: Lone Wolf

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2025

Traducere: Dan Doboș & George Arion Jr.

Pe numele adevărat Nelson Ahlgren Abraham, Nelson Algren s-a născut în Detroit, Michigan, și a crescut în Chicago, un oraș pe care îl va face celebru în scrierile sale. Afinitatea pentru pătura inferioară a societății americane i-a marcat întreaga carieră. Algren și-a obținut licența la Universitatea Illinois-Urbana, absolvind în plină Depresiune, cu gândul de a deveni jurnalist. Nereușind să-și găsească un loc de muncă, a plecat înspre sud, înhăitându‑se cu hoți mărunți, escroci și pasionați de jocuri de noroc – experiențe care i-au influențat lucrările de mai târziu. În 1933 și-a vândut prima povestire, So Help Me, bazată pe experiențele sale din Texas. Proza lui a primit atenția criticilor și a dus la încheierea unui contract pentru primul său roman, Somebody in Boots (1935). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Algren a fost înrolat în Corpul Medical. Când s-a întors la Chicago după război, a continuat să scrie. Cărțile sale din perioada imediat postbelică au fost foarte apreciate. The Neon Wilderness (1947) a primit un premiu din partea Academiei Americane de Arte și Litere, iar Bărbatul cu brațul de aur (1949), considerată de majoritatea ca fiind capodopera lui, a câștigat primul National Book Award și a fost ecranizată, cu Frank Sinatra în rolul principal. Anii din partea a doua a vieții lui Algren au fost marcați de sărăcie și obscuritate. A scris cărți de călătorie, printre care Who Loves an American? (1963), dedicată iubitei sale, Simone de Beauvoir, și Notes from a Sea Diary: Hemingway All the Way (1965). A predat timp de un an la Iowa Writers’ Workshop. Spre sfârșitul vieții a început să primească din nou atenție și a fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Litere, chiar înainte să moară din pricina unui atac de cord.

🏆ROMAN RĂSPLĂTIT CU PRIMUL US NATIONAL BOOK AWARD & ECRANIZAT ÎN 1995🏆

Povestea lui Frankie „Mașina”, veteran din Al Doilea Război Mondial dependent de morfină și copleșit de tentațiile și violența unei Americi uitate, este o descindere nemiloasă în intimitatea ruinei din sufletele celor uitați sau chiar respinși de societate. În încercările sale emoționante de a-și pune viața înapoi pe făgaș, crima pe care o comite s-ar putea să fie grija lui cea mai mică. Pentru că în inima sa, la fel ca în inima tuturor prietenilor și cunoscuților săi, a prins rădăcini convingerea că lumea nu este a lor și nu-i va mai primi niciodată, nicăieri, cu brațele deschise. O carte urbană și tragică, brutală și poetică, nu doar un portret al decăderii, ci o cronică amară a visului american zdrobit. Un adevărat tur de forță literar, în care ratarea și eșecul izbutesc, cumva, paradoxal, să ofere o apologie a demnității umane și chiar un motiv de speranță.

„În locul acela, fie că era o noapte fără stele sau o amiază gălăgioasă, soare, nori sau ger, ea stătea urmărind umbra clădirii, care cobora de la etajul al patrulea, aluneca ușor pe sub ușă și-i ajungea în poale. Părea că tresare că o mai găsește acolo, după care se așeza alinată și nemișcată. Între timp, aerul părea că atârna istovit.

Era umbrele lungi de decembrie, care fugeau din caruselul de neon de dedesubt ca să se ascundă și să se odihnească în poala ei.

Era ceasul celor care adunau umbrele, ceasul pentru toți cei de pe pământ care nu se odihneau nici în somn, nici când erau treji. Unii își adunau umbrele ca pe niște amintiri; ea le aduna ca pe copiii nenăscuți ai ochilor ei palizi.”

Nu mi-a trebuit (prea) mult să-mi dau seama că Bărbatul cu brațul de aur urmează să fie o lectură memorabilă. Deși, recunosc, am fost cam sceptic la început, deoarece câțiva colegi din clubul din care fac parte nu prea s-au împăcat cu această lectură; și pot înțelege foarte, foarte bine de ce. Nu este un roman tipic, aș putea spune, și poate deveni foarte ușor solicitant, plictisitor, un roman „prea lung” și „prea plin” care pare, în cele din urmă, că nu spune nimic. Un roman „înecat în fum”... de Lucky Strike. Da, în romanul acesta se fumează a naibii de mult. Dincolo de mucul de țigară care arde în noapte, în cartea aceasta mai strălucește ceva... o strălucire înșelătoare a unei speranțe care refuză să moară complet. Chiar și după ce a fost bătută, târâtă, uitată într-un șanț. Nelson Algres scrie un roman al orașului Chicago. Descrie, de fapt, acest oraș, în cheia personajelor sale: un oraș viu, care geme, care tușește, care urlă și se preface că nu simte durerea. În paginile cărții simți Chicago-ul anilor ‘40 cum nu-l vei găsi, poate, în niciun ghid turistic – e Chicago-ul „de dedesubt”, de sub ușile batante ale tavernelor, de după perdelele îngălbenite de fum, e Chicago-ul unde viața nu e trăită, ci suportată. Aici, fiecare zi e, de fapt, „o întâmplare” între două crize consecutive de sevraj sau două runde de poker. Sau, în cazul personajului principal, Frankie „Mașina”, între o doză de morfină și o minciună pe care și-o spune constant – „asta-i ultima oară, pe bune”.

„(...) Doar ea știa cât de pierdute se simțeau umbrele, iar asta le făcea să-i fie și mai dragi inimii ei nedorite.

Inimii zdrobite de inutilitate. La ce e bună o inimă nedorită de nimeni.

De aceea umbrele nu o vor părăsi niciodată, îi vor fi mereu credincioase și pline de bunătate. În lumina de chihlimbar a apusului, în locul în care aerul părea că atârnă istovit.”

Cu brațul său de aur – el fiind și „băiatul cu brațul de aur”, Frankie e simbolul unui paradox: are un dar care ar putea cântări cât salvarea sa – măiestria lui la cărți, talentul muzical de baterist –, dar care se transformă în blestem (locul perfect pentru injecții, mâna care, iar și iar și iar, trage lozul greșit). Deși a fost decorat cu onoruri militare, viața „l-a dezbrăcat” rapid de orice iluzie. Onorurile militare nu plătesc facturi, nu? E un personaj tragic în sensul cel mai clasic al termenului de „personaj tragic”: înzestrat, dar prins într-un angrenaj care nu iartă, care nu trece cu vederea, care nu se oprește. N-am să vorbesc despre acțiune, pentru că nu e spre interesul nimănui și, de altfel, eu chiar nu m-am axat pe acest aspect al cărții, care oricum nu e tocmai dinamică. Totuși, acțiunea cărții se desfășoară în Chicago, imediat după cel de-al doilea război mondial (nu voi scrie niciodată cu litere mari numele unui război), între 1946 și 1948, și gravitează în jurul lui Frankie Majcinek, cunoscut sub porecla de „Frankie Mașina” sau „Băiatul cu brațul de aur”. Acest veteran de război, decorat, se întoarce acasă cu o frumoasă dependență de morfină, „câștigată” în spitalele de campanie, după ce o rană gravă i-a transformat durerea fizică într-o obișnuință narcotică. În viața civilă, lucrează drept dealer de cărți într-un club de jocuri (ilegale, evident) și bate toba într-o formație locală. Evident, există mai multe nuanțe ale acțiunii, dar în general punctul de interes este Frankie... Cu toate dramele & conflictele & incertitudinile sale.

„– Dumnezeu ne-a uitat pe toți, își spuse Sophie încetișor.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost, de fapt, paleta de personaje a cărții. Algren se folosește de o galerie efervescentă & extrem de colorată de figuri care parcă au fost scoase direct dintr-un carnaval uitat de lume. Personaje vii, păcătoase, contradictorii, pe care nu le glorifică, pe care le tratează pe picior de egalitate – personaje care, tocmai din aceste motive, devin t-e-r-i-b-i-l de umane. Fiecare are vocea sa, fiecare miroase într-un anumit fel, are ticurile sale, o istorie care se citește mai ales în riduri, în replicile aruncate cu oboseala unui om care a trăit prea multe într-un timp prea scurt. Avem aici un hoț de buzunare cu un suflet pe care vrei să-l strângi în brațe, o femeie în scaun cu rotile care pare mai degrabă captivă în propriile-i amintiri & visuri, decât în propria-i dizabilitate; o amantă care, dincolo de a deveni un loc al refugiului, devine certitudinea unei vieți ratate; un dealer care „mușcă” exact atunci când crezi și îți spui că ai scăpat... Un întreg ansamblu de marginalizați, vagabonzi, visători obosiți, obosiți visători, eroi ratați & ratați eroi. Aceștia sunt „oamenii” cărora Algren le dă, cu atât de mult talent, glas – și o face cu o compasiune care pare că niciodată nu vrea să fie sentimentală, ci reală, transparentă, de parcă ar spune: da, ei sunt exact așa cum îi percepi, dar nu-i poți condamna la nimic. Cel puțin, nu înainte de a privi spre interiorul tău.

„– Tu ești mereu lefter, remarcă Spilcuitul Louie. Cred că atunci când te-ai născut taică-tu era șomer.

– Dacă al tău ar fi avut o slujbă stabilă, tu nu te-ai fi născut deloc, îl contră Vrăbiuță.”

Stilul, de asemenea, m-a vrăjit. Bărbatul cu brațul de aur are ceva liric... are ceva poetic. Dar nu într-un sens „romantic”, „dulceag”, ci într-un sens al esteticii urâtului. Metafore făcute din noroi. Care curg ca vinul dintr-o damigeană spartă – nu pentru a înfrumuseța realitatea, ci pentru a-i surprinde grotescul sublim. Frazele sunt, pe alocuri, dezordonate și sincopate, dar au totuși un ritm care te vrăjește și care te duce acolo unde nu te aștepți, dar unde îți dai seama că ai fi vrut să ajungi. Îți lasă un gust amar, foarte des asta am simțit, dar am știut că dincolo de toate Algren, cu o experiență de viață, spune niște lucruri pe care nu le poți uita, lucruri care te învață. Care au sens. Dincolo de dependențe, de alcool, de substanțe ilicite, de jocuri de noroc, de rateuri & gafeuri, romanul este despre speranță. Despre... dependența de speranță. De ideea că poate, doar poate, o mână bună la poker, o zi în care nu te omoară capul, o singură îmbrățișare adevărată și caldă, ar putea fi suficiente pentru a începe din nou. Ah, da, și să nu uit – umorul din această carte este pur și simplu d-e-l-i-c-i-o-s!

„– Asta e problema cu toată țara: voi, afaceriștii ăștia, păcăliți oamenii atât de repede și de tare că nu mai rămâne nimic de furat pentru un escroc cinstit.

– Hai să-ți spun ce cred eu, îi răspunde Vrăbiuță cu seriozitate. Eu cred că nu e nicio diferență: un om de afaceri e un escroc care are destul cașcaval ca să escrocheze în mod legal, în timp ce un escroc e un om de afaceri care fie a dat faliment, fie n-a avut niciodată cașcaval. Dă-mi și mie cinci mii în seara asta, iar mâine dimineață o să primesc invitație să devin membru al Camerei de Comerț, fără să mă întrebe cineva ceva.”

Însă, în lumea lui Algren, viața nu-ți dă niciodată rest. Iar când o face, s-ar putea să te fi tras pe sfoară. Într-un fel, nu poți să nu citești această carte fără să faci o paralelă cu situația actuală - victimele opioidelor. Ce s-a schimbat? Poate doar decorul?! Doza e tot acolo, la fel de accesibilă, la fel de imediată, dar visul american – acesta pare a fi din ce în ce în ce în ce în ce mai departe. Lupta zi de zi pentru demnitate, în mijlocul unei perioade și în mijlocul unor circumstanțe ale decăderii, continuă să fie una dintre „cele mai universale” și cele mai dureroase teme ale umanității... Da, o fi având romanul momente în care „șchioapătă” – uneori ritmul se pierde, pierzi și ideea, pierzi și cronologia –, dar zău că nu mi-a păsat. A reușit să-mi creeze o stare aparte, iar asta este ceea ce m-a convins de faptul că, într-adevăr, am citit o carte bună. De altfel, poate aceasta a fost și ideea lui Nelson Algren – nu doar de a reda viața, ci și confuzia, inerția, repetitivitatea ei. În final, aș zice că Bărbatul cu brațul de aur este departe de a fi o lectură ușoară, relaxantă, light, pentru că reușește totuși să te atingă, să „te zgârie”, iar în final să rămână cu tine. Chiar mi-a plăcut și a fost o surpriză deosebit de plăcută. Astfel, nu-mi rămâne decât să îl recomand... mai mult sau mai puțin cu încredere. Însă, dacă în general rezonați cu lecturile mele, atunci știu că o să vă fie pe plac.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nelson Algren, Bărbatul cu brațul de aur, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Planuri de pensie, de Sue Hincenbergs - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2025

Traducere: George Arion Jr.

Sue Hincenbergs este o fostă producătoare de televiziune care a lucrat la mai multe emisiuni răsplătite cu premii, de la sitcomuri la emisiuni de lifestyle. A fost redactor pentru două emisiuni naționale zilnice, inclusiv pentru cel mai longeviv matinal din Canada, apoi s-a reorientat spre evenimente muzicale live. Planuri de pensie este romanul ei de debut, plin de umor savuros de negru. Sue locuiește la Toronto împreună cu soțul ei, cu Kramer, câinile ei adoptat și cu camerele ticsite de lucruri lăsate de cei trei fii ai ei când s-au mutat de acasă. Lumina de pe verandă rămâne mereu aprinsă, pentru eventualitate în care unul dintre ei vine în vizită.

🔎TREI SOȚII VOR O VIAȚĂ NOUĂ. TREI SOȚI LE STAU ÎN CALE.🔍

SOȚII LOR LE ÎNNEBUNESC, IAR GÂNDURILE LI SE ÎNDREAPTĂ SPRE CRIMĂ… DAR BĂRBAȚII AU PROPRIILE LOR PLANURI Pam, Nancy și Shalisa și-au imaginat cândva că pensia va însemna să uite de griji, să savureze margarita și să se relaxeze în cadă – asta până când soții lor pierd toți banii puși deoparte într-o investiție sortită eșecului. Acum, în loc să trăiască până la adânci bătrâneți alături de ei, parcă mai bine le sună să obțină banii de pe asigurările lor de viață. Dar să ceară ajutorul bărbierului/asasinului din localitate nu e doar cel mai îndrăzneț lucru pe care l-au făcut cele trei prietene, ci este și momentul în care încep cu adevărat necazurile. Pentru că ce nu știu ele este că soții lor au mai mulți ași în mânecă. Iar acum nu mai e cale de întors… De la primul hohot de râs și până la ultima răsturnare de situație, Planuri de pensie este un roman plin de personaje care o să vă fure inima în timp ce își pun la cale manevrele întunecate.

„OPERAȚIUNEA SOȚII
PLANUL

(1) Trebuie să pară un accident – fără vreo anchetă de crimă.

(2) Trebuie cadavre care să fie identificate – pentru creanțele de asigurare.

(3) Trebuie să moară într-un singur eveniment – ar fi o coincidență prea mare ca toți 3 să moară separat.”

Faină, faină de tot carte! Planuri de pensie este genul de roman care te prinde cu o replică nebună din primele pagini și apoi te aruncă într-o avalanșă de neînțelegeri, încurcături și comploturi conjugale demne de o piesă de teatru absurd scrisă în grabă pe spatele unei hârtii de asigurare. Ideea de bază e simplă (și tocmai de aceea genială): ce faci atunci când visul tău de pensionare în Boca Raton se prăbușește din cauza unei investiții catastrofale, făcute cu un optimism naiv de către soțul tău? Dacă răspunsul tău e „îmi beau ceaiul de mușețel și sper la vremuri mai bune”, atunci trebuie să iei lecții de la Pam, Shalisa, Nancy și Marlene, care decid că, hei, viața e scurtă, dar polița de asigurare de viață a soțului meu e foarte mare.

„– Suntem femei puternice, încrezătoare. Am lăsat viața să ne doboare, dar ne putem ridica din nou, fără să ne omorâm soții. Chiar putem face asta.

Nancy și Shalisa au rămas tăcute, dar nici nu au contrazis-o.

Pam a continuat:

– Mâine o să-i spun lui Hector că anulăm totul.”

Personajele sunt bijuteria acestei povești. Să le luăm pe rând: Pam, Nancy și Shalisa sunt cele trei prietene care, după moartea subită (și suspect de oportună) a lui Dave – soțul lui Marlene – încep să simtă o combinație letală între invidie, disperare financiară și creativitate criminală. Cu gânduri deloc creștinești și cu o sete de cocktailuri scumpe, ele încep să contempleze ideea unei pensionări „accelerate” pentru soții lor. Marlene, recent văduvă și brusc mai bogată decât toți vecinii ei la un loc, face ceea ce ar face orice femeie care a trecut printr-un mariaj mediocru și apoi s-a trezit cu un milion de dolari în cont: își cumpără o casă în Florida, își face lifting facial și începe să posteze poze pe Facebook care ar trebui să fie folosite ca probă într-un dosar penal. Soții – patru bărbați ușor jalnici, oarecum simpatici, complet depășiți de situație, care decid (și ei!) să își „elibereze” viața financiară printr-un plan la fel de absurd precum cel al soțiilor lor. Bonus: habar n-au că nevestele au fix aceleași intenții. 

„Spera să nu fie nevoit să le facă să regrete ceea ce făcuseră”

Padma, șefa cazinoului unde lucrează doi dintre soți, este genul de personaj care nu are noroc în viață, în dragoste, și cu siguranță nu în alegerea pantofilor. Cu o mamă influentă care o presează să se mărite, o funcție prea mare pentru competențele ei și un cazinou care funcționează mai mult ca o sală de repetiții pentru un jaf ratat, Padma devine o piesă-cheie într-un puzzle în care toți încurcă piesele. Hector, frizerul-hitman. Este, fără îndoială, „piaza rea” a acestui roman. Are un salon, o lamă și o agendă plină. Pare că a fost scos direct dintr-un film cu Tarantino dacă Tarantino ar fi crescut într-un cartier de pensionari. Este calm, calculat și are un simț al umorului sinistru de delicios. Fiecare scenă cu el aduci în lumină ceva diferit, și parcă nu tot timpul în sensul acela bun. Povestea e structurată pe mai multe puncte de vedere, ceea ce creează un efect de „telefonul fără fir” literar. Fiecare personaj crede că știe ce face, dar de fapt toți sunt prinși într-un vârtej de neînțelegeri, întâmplări fortuite și decizii proaste luate cu o încredere de invidiat. Și tocmai asta face cartea atât de savuroasă. Cititorul este mereu cu un pas înaintea personajelor, dar exact când crezi că ai înțeles totul, Hincenbergs aruncă o nouă bombă narativă (metaforic vorbind… deși nu sunt sigur că NU apare o bombă la un moment dat).

„– Ei bine, vă iert. Chiar dacă nu mi-ați cerut-o, știu că asta vreți, așa că o s-o fac. Suntem împreună în chestia asta, orice ar fi ea, chiar dacă v-ați pierdut complet mințile. O să facem ceea ce am făcut întotdeauna: o să rămânem împreună și o să fie bine. Ne avem una pe cealaltă.”

CE FACE CARTEA SĂ FUNCȚIONEZE (ÎN MOD RIDICOL DE BINE): (1) Tonul. Nimic nu e luat prea în serios, dar nici nu se cade în parodie ieftină. Umorul e negru, dar delicios, soft (?!). Ca o glumă spusă la o înmormântare, dar de cineva simpatic, o glumă care parcă „se cădea să fie făcută”. (2) Tematica. În spatele farselor și al planurilor de asasinat se ascund frustrări reale: cum îmbătrânești într-o lume care nu te mai vrea, cum salvezi o căsnicie plictisită, cum îți (re)găsești sensul vieții după 60 de ani când visul american s-a dus pe apa sâmbetei... sau în contul unui investitor șmecher. (3) Stilul. Dialogurile sunt vii, replicile tăioase, iar scenele se succed alert, cu ritmul perfect pentru o lectură de weekend care se transformă rapid într-o sesiune de „încă un capitol și gata”... până termini cartea (eu, unul, chiar n-am mai putut s-o las jos din mână, la un moment dat eram mult prea prins de tot ce se întâmplă, deși aveam alte treburi mai serioase, să le zic așa, de dus la bun sfârșit). 

„– Uneori trebuie să lași ceva să plece înainte să știi că-l vrei, de fapt.”

All in one, Planuri de pensie chiar a fost o carte care mi-a plăcut mult de tot. Am savurat fiecare capitol, deși recunosc că pe alocuri mi s-a părut puțin cam lungită; probabil ar fi putut fi mai închegată. Totuși, personajele mi-au plăcut atât de mult încât nu mi-a mai păsat că uneori nu se întâmpla nimic, ci mi-a plăcut că puteam să citesc despre ele. În sfârșit, cartea este un cocktail delicios de criminalitate amatoricească, prietenii solide, soți enervanți, femei exasperate și un frizer parcă prea eficient, care nu se limitează în doar a-ți face freza. Cartea reușește să fie o comedie întunecată care nu se ia prea în serios, cu o distribuție savuroasă și o poveste care îți dă motive serioase să râzi. Chiar uitasem, de fapt, cum e să râzi atunci când citești ceva. V-o recomand cu mare încredere, sunt sigur că o să vă țină companie faină timp de câteva ore bune!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sue Hincenbergs, Planuri de pensie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), de Bernard Minier - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2025

Traducere: Liliana Urian

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Découverte Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. În 13 ani, Bernard Minier a vândut peste 8 milioane d exemplare ale romanelor sale. În 2020, a intrat în Top 10 cei mai citiți autori francezi din Franța și a urcat pe locul 6 în 2021. Cărțile sale sunt traduse în 27 de limbi. Lucia s-a vândut în peste 400.000 de exemplare în Franța, iar drepturile de ecranizare TV au fost achiziționate de producătorul spaniol Nostromo. În prezent, Bernard Minier locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Înghețat (2019), Cercul (2020), Noaptea (2022) din seria Martin Servaz, precum și Lucia (2023), primul volum al seriei Lucia Guerrero.

🔪DOI ASASINI. DOUĂ LUMI. DUBLĂ AMENINȚARE🔪

În Galicia, un asasin răpește și omoară femei care se trezesc devreme să plece la muncă. Femeile invizibile, femeile din umbră. La Madrid, un alt asasin ucide miliardarii și lasă pe pereții caselor lor acest mesaj: să-i ucidem pe bogătași. Doi asasini, două lumi sub spectrul unei confruntări explozive între clasele sociale. Puternică și rebelă, Lucia Guerrero, anchetatoare la Guardia Civil, rezolvă cele mai grave dosare penale. Miza care i se dezvăluie treptat în aceste cazuri paralele este amețitoare. Iar când primește și ea mesaje de la un expeditor anonim se întreabă dacă a devenit o simplă jucărie în mâinile celor doi criminali.

„Te voi găsi, își jură Arias. Înainte să treacă cele cinci zile, te voi găsi.”

Bernard Minier, unul dintre cei mai îndrăzneți și rafinați maeștri ai thrillerului contemporan francez, revine cu Femeile din umbră, al doilea volum din seria Lucia Guerrero, și face acest lucru cu forța unui val atlantic care izbește stâncile ascuțite ale coastei galiciene. Este o carte care, zic eu, a reușit să tulbure apele altfel liniștite ale genului (și zic asta pentru că avem oarecum o „anchetă polițienească” care altfel putea fi una tipică) și să le învârtă într-un vârtej narativ amețitor, cu accente sociale pregnante, un mister dublu stratificat și o eroină pe care o simți crescând, sfărâmându-și armura de oțel cu fiecare pas pe care-l face în acest labirint întunecat. Dap, mi-a plăcut de Lucia Guerrero încă de când am cunoscut-o în primul volum al seriei. Lucia Guerrero, deja o figură memorabilă încă din primul volum (Lucia), se întoarce cu un chip mai conturat, mai umanizat, mai dureros de real. Dacă în volumul anterior părea o femeie de piatră, sculptată de traume și antrenamente de elită, în volumul aceasta începem să vedem fisurile în această „mască”: un fiu departe de ea, un frate a cărui amintire planează ca o fantomă pe marginea prăpastiei, o mamă în comă care devine simbolul tuturor legăturilor rupte din viața ei. 

„– Și apoi, este la fel de obosită, declară mama cu buzele strânse. Uite ce figură îngrozitoare are. Cred că și asta are aerul. Va trebui să i-l scoatem.”

Lucia a evoluat, nu neapărat devenind mai blândă, ci mai conștientă de propria-i vulnerabilitate aș spune. Ea rămâne totuși acel ofițer temut și respectat, dar, de această dată, Bernard Minier ne oferă cheia sufletului ei prin gesturi mici, ezitări bine dozate, priviri tăcute schimbate cu Arias sau momentele în care acceptă ajutorul tânărului sergent Mateo Soler, un contrast viu și ingenuu față de cinismul care domnește în jurul ei. Minier mânuiește structura narativă cu un talent care pe mine m-a convins: două anchete aparent paralele, despărțite de geografie și de statutul victimelor, dar unite subtil de o tensiune care clocotește sub suprafață. Pe de o parte, avem Galicia, o regiune descrisă cu o poetică melancolie, unde ploaia pare să spele sângele fără a-l curăța cu adevărat. Aici, femeile „din umbră”, adică lucrătoare simple în diferite fabrici, siluete care dispar la ceas de dimineață, sunt răpite, ținute captive, apoi ucise cu o simbolistică aproape ritualică: un rozariu, un cățel de usturoi, o inimă străpunsă. Totul ia forma unui sacrificiu care are ecouri în legende locale bizare...

„SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI”

În cealaltă extremă, Madridul. Metropolă luminată de blitzurile presei și putredă de bani, unde moartea unei femei influente, Marta Millàn, tăiată în două, lăsată în două locuri diferite, provoacă panică în cercurile politice. „SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI” pare a fi mesajul. Lucia este trimisă de la periferie în inima imperiului pentru a conduce ancheta „prioritară”, iar Minier ne sugerează, subtil dar ferm, că și în moarte există o ierarhie. Unul dintre cele mai percutante aspecte ale romanului este analiza lucidă, rece și tăioasă a influenței pe care o au rețelele sociale, darknet-ul și întreaga nebuloasă digitală asupra societății moderne. Minier nu predică, nu moralizează, ci ilustrează cum algoritmii pot decide vieți, cum ura se răspândește mai ușor decât compasiunea, cum subsolul digital al umanității poate genera monștri reali. În Femeile din umbră, criminalii, dincolo de a fi persoane, devin  sisteme, ideologii, virusuri sociale. Și poate că aici se ascunde și cea mai apăsătoare metaforă a romanului: „femeile din umbră” nu sunt doar femeile propriu-zis dispărute, ci toate vocile care nu strigă suficient de tare pentru a fi auzite. Sunt victimele care nu au „valoare mediatică”, care nu adună „engagement” în moartea lor. Iar Lucia, în ciuda ordinelor, în ciuda priorităților politice, refuză să le lase să se piardă în uitare.

„Lucia, ești O MINCINOASĂ PATOLOGICĂ ȘI O JIGODIE INCAPABILĂ DE IUBIRE. Toată lumea gândește asta: maică-ta, fostul tău soț ȘI CHIAR FIUL TĂU. Iar la muncă, nu ești așa de bună cum crezi. VREAU SĂ MORI, TÂRFĂ ORDINARĂ. ÎNTR-O ZI, CINEVA TE VA UCIDE.”

Vă dați seama, n-am să vă spun mai multe despre acțiune. Totuși, sub toate „straturile” de mister, Femeile din umbră am simțit că este și un roman social, fără a deveni, totuși, tezist. Se discută despre inegalitate, despre indiferența față de „ceilalți”, despre modul în care statul, și implicit sistemul de justiție, clasifică victimele în „importante” și „dispensabile”. Dar și despre cum, în ciuda acestui cinism instituțional, mai există oameni ca Lucia care se încăpățânează să caute adevărul, oricât de întunecat ar fi acesta. Și oricât de multe pericole ar putea ridica ulterior. Un roman puternic, dens, învăluit într-o atmosferă apăsătoare și seducătoare în același timp, pe care sincer nu prea am putut să-l las din mână. Bernard Minier îmbină cu o ușurință uluitoare suspansul polițist cu introspecția socială, introspecția psihologică și o estetică narativă de invidiat. Lucia Guerrero, cu toate conflictele și umbrele ei, dincolo de a fi eroina acestei serii omonime, este un simbol al acelei lupte interioare între dreptate și abandon, între datorie și traumă personală. Și, pentru mine, are tot ce-i trebuie pentru a deveni un personaj cu adevărat memorabil, pe care îl voi urmări cu interes și în cărțile viitoare.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Bernard Minier, Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Bernard Minier, apărute și pe blog:

 | Lucia (Lucia Guerrero, #1) | Înghețat (Martin Servaz, #1) | Cercul (Martin Servaz, #2) |

Mandibula lui Cain, de Edward Powys Mathers (Torquemada) - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Maniu

Edward Powys Mathers (1892–1939) a fost traducător, poet și rebusist englez, pionierul cuvintelor încrucișate criptice în Marea Britanie. Printre cele mai cunoscute traduceri ale sale se numără traducerea în limba engleză a poveștilor din O mie și una de nopți. Sub pseudonimul Torquemada, pe care l-a folosit fiindcă era la fel de dur cu cititorii lui precum marele inchizitor spaniol Tomás de Torquemada, a publicat rebusuri în The Observer din 1926 până la moartea sa. John Dickson Carr, autor american de romane polițiste, spunea despre acesta că: „nu există om care să dețină o cunoaștere mai amplă asupra literaturii de senzație. Torquemada de la The Observer citește tot ce se scrie... și cunoaște tot ce s-a scris deja. Nu uită niciodată nimic din ce citește“.

🔎POȚI SĂ REZOLVI MISTERIOASA ENIGMĂ A LUI TORQUEMADA?🔎

Șase crime. 100 de pagini. Milioane de combinații posibile... un singur răspuns corect. În 1934, rebusistul ziarului The Observer, Edward Powys Mathers (cunoscut și ca Torquemada), a publicat romanul Mandibula lui Cain, titlul fiind o trimitere la prima crimă cunoscută, care era în același timp o poveste polițistă și una dintre cele mai dificile enigme literare scrise vreodată. Paginile au fost tipărite într-o ordine complet aleatorie, dar este posibil – folosindu-te de logică și citind cu atenție cartea – să le pui în ordinea corectă, astfel încât să descoperi cele șase victime și criminalii lor. Există peste 30 de milioane de combinații posibile, însă doar una este corectă. Doar patru persoane au reușit să rezolve misterul din Mandibula lui Cain. Crezi că poți să te alături acestui grup select? Atenție: acest puzzle literar este incredibil de dificil și nu este recomandat celor slabi de înger.

„Degetele stângace ale Morții, asta mă înspăimânta cu adevărat: le văzusem, mascate de-acel zâmbet voios, bâjbâind întruna și anapoda. Mi-am dat seama că va trebui să fac ceva.”

Mandibula lui Cain este un labirint literar în care paginile se învârt amețitor, iar cititorul este invitat să le rearanjeze pentru a descoperi o poveste ascunsă. Această enigmă, creată de Edward Powys Mathers sub pseudonimul „Torquemada”, constă din 100 de pagini tipărite într-o ordine aleatorie. Provocarea constă în a le pune în ordinea corectă pentru a dezvălui identitatea a șase victime și a ucigașilor lor. Cu peste 9,33 × 10⁵⁷ de combinații posibile, doar patru persoane au reușit să o rezolve de la publicarea sa în 1934.​ Și, aparent, cei de la editură au organizat și un concurs, cu premii în cărți pentru iubitorii de mistere care reușesc să descifreze enigma. Chiar au existat și câștigători (patru la număr, parcă).

„Dansez cu dansatorii și beau cu băutorii. Ecourile răsună cu strigătele noastre nerușinate, iar un biet oarecare îl iau drept cel mai drag prieten.”

Pentru mine, această carte a fost ca o simfonie dezacordată, în care fiecare pagină cânta o notă diferită, iar melodia completă rămânea inaccesibilă. Am început cu entuziasm, dar curând (oricum, nu am avut niciun plan stabilit) m-am simțit copleșit de complexitatea și ambiguitatea textului. Fiecare pagină părea să fie o piesă dintr-un puzzle imposibil, iar încercările mele de a le potrivi au fost zadarnice.​ Deși recunosc originalitatea conceptului și provocarea intelectuală pe care o oferă, pentru mine lecturarea „cărții” (nici n-o pot numi așa) a fost mai mult frustrantă decât plăcută. Valoarea sa literară este eclipsată de dificultatea extremă și de lipsa unei narațiuni coerente. Este o lucrare care poate fi apreciată de pasionații de enigme și de cei care caută o provocare intelectuală, dar pentru cititorul obișnuit, poate fi o experiență descurajantă, plictisitoare.

„Dar nu-mi place când totul se încheie cu o îmbrățișare. În poveștile mele scurte – iar viața mea, îmi dădeam seama, era o salbă de povești scurte –, îmbrățișările erau în primele rânduri. Iar apoi venea intriga. Lungimea unui roman i se potrivea mai bine. Se numea Cuceritorul sălbatic și îmi plăcea mult.”

…mai adaug și că, dincolo de aura misterioasă care o învăluie, Mandibula lui Cain este genul de carte care te face să simți că ai intrat într-o casă cu o mie de uși, dar fără niciun indiciu despre care e cea de la intrare și care duce la ieșire. Te învârți prin camere tapetate cu aluzii, jocuri de cuvinte, fragmente poetice, nume ambigue și glume seculare, în timp ce ușile se închid în spatele tău una câte una. Textul pare mai degrabă o provocare de criptografie decât literatură. Nu e o carte de citit, ci una de spart cu dalta și ciocanul minții. Nu m-a interesat s-o „rezolv” – am avut o idee vagă de a încerca, cum ai avea chef, într-o după-amiază leneșă, să înveți japoneză veche, dar m-am plictisit repede. Cuvintele nu mi-au oferit niciun fir roșu de care să mă pot agăța, iar paginile – în loc să se lege, să-mi spună o poveste – mi-au dat senzația că scot piese dintr-un joc de șah pe care nimeni nu l-a început.

„(...) Dar nu, nu m-am priceput niciodată la politică. Cealaltă crimă, în schimb, a mea, cu toate că o înțeleg, mi se pare că nu își găsește o justificare cu-adevărat.”

Autorul, Edward Powys Mathers, a fost un cripticist de renume, inventator de enigme și poet – dar nu un povestitor în sens clasic. În spatele pseudonimului „Torquemada” (deja un avertisment, nu?) se ascunde o minte strălucită și chinuitor de exactă, dar care nu s-a preocupat de emoție sau empatie. Cartea nu pulsează de viață, ci îți cere să o diseci cu bisturiul, ca pe un cadavru narativ. De altfel, titlul – Mandibula lui Cain – aluzie biblică la prima crimă din istorie, sugerează și natura: nu e o lectură, e o autopsie. Și da, există merit în acest experiment: e unic, e provocator, e o relicvă a unei epoci în care oamenii scriau enigme în loc de thrillere. Dar valoarea literară, în sine, rămâne pentru mine scăzută, tocmai pentru că nu am putut înțelege nimic din fondul narativ, oricât de mult aș fi vrut. Nu mi-a spus o poveste, nu mi-a oferit personaje cu care să empatizez, nu mi-a lăsat o idee sau un sentiment. Doar o cutie plină de cuvinte și liniștea rece a unui mister neelucidat.

Ultimul vis, de Pedro Almodóvar - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Folio

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2024

Traducere: Lavinia Similaru

Pedro Almodóvar (Calzada de Calatrava, 1949) este regizorul de film, scenaristul și producătorul spaniol cel mai cunoscut de la Luis Buñuel încoace. Filmografia lui cuprinde douăzeci și patru de filme. I s-au decernat principalele distincții internaționale în cinematografie, între care două Premii Oscar, două Globuri de Aur, un Leu de Aur la Veneția, două premii la Festivalul de la Cannes și șase Premii Goya. Este autorul nuvelei Fuego en las entrañas (1981) și al cronicilor a căror protagonistă este eroina toaletelor publice Patty Diphusa (1991). Ultimul vis (El último sueño, 2023) este primul său volum de povestiri.

💭 PUȚIN (MAI MULT) ÎN MINTEA FASCINANTĂ A UNUI REGIZOR DE RENUME💭

„Cartea aceasta seamănă cel mai mult cu o autobiografie fragmentată, incompletă și oarecum criptică. Cu toate astea, cred că cititorul va obține în cele din urmă maxima informație despre mine ca cineast, ca fabulist (ca scriitor), și despre modul în care viața mea face ca un lucru să se amestece cu celelalte.” Astfel definește acest volum Pedro Almodóvar în introducerea sa, punând, de asemenea, în perspectivă fiecare dintre cele douăsprezece povestiri care îl alcătuiesc. Acestea acoperă diferite perioade, de la finalul anilor ’60 până în prezent, și în toate se reflectă obsesiile sale intime: obscurii ani de școală, celebrarea umorului, evoluția sa ca artist, inconvenientele celebrității sau influența ficțiunii asupra vieții. Destinat unor multiple niveluri de lectură, Ultimul vis este un catalog al stilurilor de narațiune și revelează un scriitor care, în secret, a creat o operă literară excepțională.

„Istoria îi dedică pagini glorioase și o distinge de toate prezențele feminine din vremea ei, transformând-o în simbolul a tot ce este sublim și irațional în sufletul spaniol.”

Dacă Pedro Almodóvar ar fi pictat în cuvinte în loc să regizeze în culori și emoții, atunci Ultimul vis ar fi galeria lui de visuri, o expoziție vie unde realul și fabulosul se îmbrățișează ca două iubiri vechi care nu pot trăi una fără cealaltă. Prin această carte, Almodóvar privește lumea, corpul, memoria, identitatea, dragostea, faima, destrămarea și renașterea – cu aceeași sete cu care o cameră de filmat caută lumina perfectă pe un chip. Almodóvar nu scrie ca un cineast care cochetează cu literatura, ci ca un spirit frânt, care își caută liniștea în povești pentru că pe peliculă uneori nu încape toată durerea. Proza lui nu se vrea „mare literatură” în sensul academic al cuvântului, ci mai curând o confesiune cu machiajul scurs, un jurnal de noapte, un manuscris uitat între cearșafuri încă parfumate de o amintire. În unele dintre povestiri, pare că autorul face dragoste cu fantomele trecutului său. În „Amintirea unei zile goale”, spre exemplu, confesiunea devine o hartă afectivă unde fiecare reper e o rană, o poză Polaroid îngălbenită de singurătate. Este poate cel mai apropiat text de sufletul său – o reflecție despre scris, film, plictiseală și sens. Când îl citești, ai impresia că îți vorbește un om care a ajuns în vârful muntelui și se uită în jos nu cu triumf, ci cu duioșie și un strop de vinovăție.

„Când ies pe stradă, descopăr că e o zi foarte însorită. Este cea dintâi zi cu soare și fără mama mea. Plâng în spatele ochelarilor. În cursul zilei o voi face de multe ori.”

În alte texte – precum „Prea multe schimbări de gen” – discursul devine mai tăios, o lamă de bisturiu care disecă nuanțele identității ca pe niște straturi de piele prea strânse sau prea largi pentru cineva care a trăit mereu între oglinzi sparte. Este un text profund politic, dar și profund personal, ca o piesă de teatru absurd în care fiecare rol e jucat de aceeași persoană într-o spirală de (re)descoperire. „Vizita” e o altă bijuterie – un colț din decorul viitorului film „La mala educación” – și aici Almodóvar își înfige penița ca pe un ac de gramofon în discul zgâriat al memoriei colective. Religia, abuzul, rușinea și dorința se ciocnesc ca niște corăbii în mijlocul unei furtuni etice. Iar noi, cititorii, nu putem decât să fim naufragiați recunoscători în acest ocean de sinceritate poetică. Nu lipsește nici ironia, acea ironie dulce-amară tipic almodovariană, care vine ca o bătaie pe umăr după o criză de plâns. Textele sunt rareori lineare; ele dansează, se rotesc, se întorc asupra lor, fug de la realitate ca niște copii de la ora de religie. E acolo o structură a haosului, un pattern discret care îți arată că, în spatele cortinei, autorul știe exact unde duce firul poveștii – chiar dacă pare că se destramă.

„– Cunoașteți normele care reglementează viața între zidurile acestea?

– Tăcere, singurătate, foame și reculegere. Vreau să mă îndepărtez de lume și să trăiesc singur, întru pietate și contemplarea lui Isus.

– Permiteți-mi să insist. Știți ce înseamnă să renunți la plăcerile și la comoditatea la care aveți acces ușor? E de ajuns să vă privească cineva. Nu cumva sunteți sătul momentan, sau dezamăgit? Cunosc cazuri.

– Nu este cazul meu (...).”

În unele povestiri te întrebi: „Este el?” – e Pedro povestind sau un personaj pe care l-a visat într-o noapte când a amestecat tranchilizantele cu dorul de mama lui? Dar poate că nu contează. Ceea ce contează e tonul – o șoaptă teatrală, un monolog în întuneric, ca atunci când cineva își vorbește sieși într-o sală de cinema goală. La marginea acestor texte plutește mereu umbra mamei – figura maternă care nu e doar o femeie, ci un simbol, o mitologie personală, o zeiță domestică. Ultimul vis, titlul, e despre ea, dar mai ales despre el – fiul care vrea să înțeleagă ce înseamnă „sfârșitul” atunci când ai trăit o viață din povești. Citind cartea, ai impresia că ai pătruns într-un dressing imens, unde fiecare haină e o identitate, fiecare pantof o viață trăită pe fugă, fiecare parfum un bărbat iubit și pierdut. Unele texte sunt scurte cât un oftat, altele dense cât o după-amiază de vară în La Mancha. Dar toate lasă o urmă – de ruj, de sânge, de melancolie.

„(...) alții ne relatau o mulțime de anecdote nostime, care nu eram niciodată siguri dacă avuseseră loc în realitate, dacă le inventau în momentul acela sau dacă le citiseră în vreo carte, deși întotdeauna ne asigura că li se întâmplaseră lor.”

Această carte nu e pentru cei care caută perfecțiune narativă, o carte de acțiune, o carte efervescentă sau care să-i țină cu sufletul la gură. Este pentru cei care iubesc literatura viscerală, spovedaniile pe marginea patului, scrisorile netrimise și filmele care se termină înainte de a înțelege exact ce ai simțit. Este pentru cei care știu că arta nu e despre răspunsuri, ci despre întrebările care te fac să tresari la miezul nopții. Ultimul vis este un alter ego de hârtie, un Pedro Almodóvar de hârtie, un album de polaroide ciudate, o rugăciune spusă pe fugă înainte ca luminile să se stingă în sală. Pedro Almodóvar, chiar și în literatură, nu vrea să ne învețe nimic. Vrea doar să ne facă să simțim. Și reușește, așa cum a făcut-o tot timpul în filmele sale.

Fiul zeului furtunii, de Arto Paasilinna - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul secolului XX

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Sigrid Crasnean

Arto Paasilinna (1942–2018) este cel mai cunoscut scriitor finlandez, cel care a revigorat interesul finlandezilor pentru lectură. A publicat 36 de romane și alte câteva cărți de non‑ficțiune. Cărțile sale au fost vândute în milioane de exemplare, traduse în 40 de limbi, adaptate pentru ecran și deseori premiate. Fiul zeului furtunii a apărut la noi în anul 2023, la Editura Univers, în colecția Romanul secolului XX, în traducerea (din limba finlandeză) lui Sigrid Crasnean.

🌩️ RUTJA, FIUL ZEULUI FURTUNII, COBORÂSE DIN CERURI. AVEA TREABĂ ÎN FINLANDA 🌩️

Fiul zeului furtunii este unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Paasilinna, o poveste care îmbină mitologia finlandeză cu fantezia pură într‑o satiră a societății moderne care nu iartă nimic. Vechii zei ai finlandezilor constată surprinși, când își aduc aminte să mai arunce o privire spre pământ, că au rămas aproape fără adepți. Uimiți de succesul rapid al creștinismului, decid să intervină. Rutja, fiul zeului furtunii, zeul suprem, e trimis într‑o misiune specială. Primul pas e să facă schimb de trupuri cu un muritor, iar onoarea îi revine lui Sampsa Ronkainen, un bărbat de vârstă mijlocie a cărui viață e un dezastru total. În scurt timp, cerul Finlandei e străbătut de furtuni nemaipomenite, iar oamenii sunt scuturați de șocuri cu rezultate neașteptate.

„Ilmarinen începu să prezinte evaluarea situației religioase. Declară ceea ce cunoșteau cu toții: credința finlandeză străveche se afla în primejdie mai mare ca niciodată. Îndeosebi creștinismul câștigase o influență neînțeles de mare în rândul finlandezilor, dar nu una bună: printre oameni erau și mulți agnostici și atei. Doar câțiva finlandezi mai credeau încă în zeii lor tradiționali. De asemenea, situația nu era bună nici printre alte popoare înrudite. Ostiacii, mansii și ceremișii, care locuiau acum în regiuni aparținând Uniunii Sovietice, începuseră să recunoască doctrinele socialismului.”

Când tunetul nu mai sperie, iar fulgerul devine decor de fundal în spectacolul zilnic al vieții moderne, zeii se îngălbenesc ca manuscrisele uitate într-un sertar. În Fiul zeului furtunii, Arto Paasilinna deschide acel sertar cu un hohot de râs și o reverență jucăușă, scoțând la lumină o mitologie uitată și scuturându-i colbul în fața unei lumi care a uitat să creadă – dar n-a uitat să râdă. Paasilinna nu scrie romane, ci le povestește ca un bunic năzdrăvan în jurul focului, cu un pahar de votcă în mână și o sprânceană ridicată complice. Proza lui este precum un drum de țară, sinuos, bătut de ploi și plin de gropi care zdruncină „gândirea lineară”. Cartea de față este o satiră și o odisee absurdă pe străzile Finlandei, în care zeii coboară pe pământ nu cu trâmbițe și cataclisme, ci cu pașapoarte expirate și planuri de marketing prost înțelese. Ukko Ylijumala, zeul suprem al panteonului finic, e un manager depășit de vremuri, ținând o ședință de consiliu divin unde rapoartele de influență religioasă se citesc cu tonul cu care un funcționar anunță numărul de dosare rămase nesoluționate. Zeii finlandezi sunt pe cale de dispariție, relicve ale unei epoci care nu mai crede decât în Wi-Fi și reduceri de Black Friday. Dar Ukko e hotărât să dea un restart religiei, luând exemplul de la concurență: dacă Isus a făcut furori trimis pe Pământ, de ce n-ar face și fiul lui?

„Slăvit să fii Ukko, zeu suprem, cel din nori!”

Așa apare Rutja – un zeu mai tânăr, dar nu mai înțelept, cu o candoare explozivă și o ignoranță adorabilă față de subtilitățile modernității. Ca să-și îndeplinească misiunea, Rutja nu se naște într-un staul, ci apare direct, ca o aplicație instalată instant, în viața lui Sampsa Ronkainen – un anticar care pare mai mult un servitor al sorții decât un erou de poveste. Sampsa este omul care își cere scuze că trăiește, un bărbat sugrumat de surorile sale dominatoare și de propria apatie, un vas de porțelan într-o lume de ciocane. Când Rutja și Sampsa fac schimb de înfățișare, începe carnavalul teologic. Rutja, în trupul firav al lui Sampsa, devine un profet accidental, un „Mesia” cu blugi largi și planuri vagi. Paasilinna jonglează cu acest contrast grotesc între natura divină și realitatea birocratică, între mit și migrenă. Zeul cel nou trebuie să înfrunte nu demonii infernului, ci notarii, editorii de ziare, spitalele psihiatrice și comitetele religioase care văd în el o amenințare la monopolul spiritual. Dar într-o lume secătuită de mister, fiecare mic miracol al lui Rutja – fie că vindecă un om, repară o clădire sau luminează un bec fără fire – devine un motiv de sărbătoare.

„– Sunteți membră a vreunei secte sau societăți legate de parapsihologie? Sau ce să cred despre dumneavoastră? Sau doriți oare să înființați o religie nouă în Finlanda? De bună seamă nu sunteți sănătoși la minte. Presupun că munca de inspector fiscal este foarte anostă? Poate că treaba asta cu religia aduce un pic de savoare.”

Cartea e construită ca o farsă continuă, în care fiecare personaj pare desprins dintr-o caricatură nordică: femei autoritare care conduc bărbații cu hățurile invizibile ale sarcasmului, funcționari care respectă mai mult formularele decât adevărul, politicieni care se tem de orice nu pot înregistra oficial. Dar în mijlocul râsului – acel râs cu dinți de lapte și colți de ironie – se strecoară o melancolie tăcută. Paasilinna plânge pentru lumea zeilor pierduți, dar o face râzând. Și ne amintește că poate nu e nimic mai tragic decât să nu mai crezi în nimic, nici măcar într-un zeu care cade din cer și bea bere finlandeză. Rutja nu e un salvator clasic. E mai degrabă un consultant divin cu idei năstrușnice, care încearcă să-și adapteze misiunea la realitățile secolului XX. În loc de cruce, poartă o agendă. În loc de apostoli, recrutează simpli muritori – oameni cu probleme, oameni ridicoli, dar oameni cu o sete adâncă a înțelege și de a da sens lumii din jur. Paasilinna nu-l ironizează pe Rutja, ci îl folosește ca oglindă pentru o societate care a înlocuit cerul cu ecranul televizorului.

„(...) Oare și Iuda fusese odinioară jurnalist independent? Probabil că nu, pe vremea lui Isus nu existau reviste de scandal. Trebuia să fie atent la acel individ, decise Rutja.”

Stilul narativ al lui Paasilinna e o pânză de păianjen țesută cu fire de umor absurd, poezie (involuntară, aș zice) și realism magic. Nu este o narațiune clasică, ci o procesiune de scene, uneori fără legătură cauzală evidentă, dar unite de un fir invizibil de farmec nordic. Fiecare pagină e o felie de paradox: divinul și ridicolul dansează împreună, raționalul și miraculosul își dau mâna, iar Paasilinna, ca un șaman literar, ne poartă prin acest carnaval cu un zâmbet colțuros și o privire blândă. Finalul nu este o apoteoză, ci o închidere firească, ca un apus peste un lac tăcut. Rutja nu învinge folosindu-se de tunete și fulgere, ci de încăpățânarea unui idealist care crede că lumea mai poate fi salvată – dacă nu de zei, atunci măcar de bunul simț. Iar Sampsa, omul mic, se transformă fără a deveni un erou: capătă o voce, iar acum stă mai mult cu spatele drept și mai puțin în genunchi. Fiul zeului furtunii este o frescă burlescă a unei societăți secularizate, dar însetată de miracol. Este o demonstrație că și într-o lume care a pierdut legătura cu divinitatea, poveștile pot resuscita zeii — dacă nu în ceruri, atunci măcar în inima cititorului.

Doctor Sleep (Shining, #2), de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste șaizeci de cărți, devenite bestsellere internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără You like it darker (Îți place mai întunecat, Armada, 2024), Holly (Armada, 2023), Fairy Tale (Un basm, Armada, 2022), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020) și The Outsider (Străinul, Armada, 2019). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

⚚ REALITATEA ESTE CĂ RĂUTATEA BRUTĂ NU VINE DE LA MONȘTRI ⚚

Bântuit de stafiile din Hotelul Overlook, unde a petrecut un an de coșmar în copilărie, Dan Torrance se chinuie de decenii întregi să scape de moștenirea tatălui său: o viață dominată de disperare, alcoolism și violență. Stabilit în New Hampshire, el se angajează la un cămin de bătrâni, unde „strălucirea“ îl ajută să-i îndrume pe rezidenți cât mai lin spre ultimul drum. Dar, când o întâlnește pe Abra Stone, a cărei „strălucire“ e cea mai puternică dintre toate, demonii lui Dan revin la viață ca să îl ajute să se lupte pentru sufletul și supraviețuirea fetei. Urmează o confruntare dramatică între forțele răului și ale binelui, cu tensiunile caracteristice lumilor create de maestrul Stephen King.

„De această dată erau urletele lui.”

Viața e o cameră de hotel în care lumina pâlpâie intermitent, uneori aprinsă orbitor, alteori lăsată în semiîntuneric. Doctor Sleep e despre acele camere care n-au fost niciodată în întregime părăsite, despre spaime ce se preling pe sub ușă mult după ce oaspeții au plecat. Dacă Shining a fost o explozie de groază pură, o spirală descendentă într-un coșmar febril, atunci Doctor Sleep este ecoul acela lung și răgușit care rămâne după ce ai țipat prea tare într-o cameră goală. Stephen King revine aici nu doar cu o poveste, ci cu o spovedanie. Romanul este și un act de penitență și o scrisoare de dragoste către trecut, în special către acel copil terifiat care a supraviețuit infernului de la Overlook, dar nu fără cicatrici. Danny Torrance a crescut – dar, ca orice copil cu o istorie de traume, a crescut strâmb, încolăcit în jurul durerii, asemenea unei plante care s-a agățat de un gard ruginit. Și-a înecat „strălucirea” în alcool, sperând că va ucide tăcerile, vocile și fantomele care încă locuiau în colțurile minții lui.

„La fel ca mii de alți asemenea copii nefericiți, el fusese înfulecat dintr-o singură înghițitură.”

King ne prezintă un Dan aflat în derivă, un bărbat rupt între moștenirea genetică a tatălui și darul blestemat al mamei naturi. E un roman despre recăpătarea identității, despre cum ruina poate fi refăcută cărămidă cu cărămidă – o lucrare lentă, dureroasă, dar posibilă. Aici intră în scenă Alcoolicii Anonimi, nu ca o notă de subsol sau un artificiu narativ, ci ca un personaj în sine – un cor de voci care îl ghidează pe Dan, care îl salvează. Dar Doctor Sleep nu este doar despre Dan. Este și despre Abra – o lumină care nu pâlpâie, ci arde intens, asemenea unei stele care refuză să moară. Dacă Dan este un bec vechi, tremurând, Abra este un far în plină putere. Și ca orice sursă de lumină, atrage molii – în cazul ei, cei din „Legitimii”, o bandă de paraziți psihici care se hrănesc cu durerea copiilor înzestrați, un fel de vampiri ai durerii. Acești „călători” în subconștient, aparent inofensivi, sunt de fapt călăi cu zâmbetul pe buze, ucigători de suflete care transformă America rurală într-un câmp mistic de vânătoare, unde moartea poate însemna ceva de-o simplă secundă.

„Dar, înainte de a începe să reflecteze la povestea cu băiatul care juca baseball, interfonul prinse viață, chemându-l pe Doctorul Somn.”

Rose the Hat, lidera lor, este poate una dintre cele mai fascinante și înfricoșătoare figuri create de King în ultimele decenii. Are o eleganță sinistră, ca o pisică ce toarce în timp ce îți sfâșie carnea. În spatele zâmbetului ei zace un abis, o foame veche de secole, și un farmec atât de pervers încât aproape că îți pare rău că trebuie să fie înfrântă. Conflictul dintre Abra și legitimi e intens, dar paradoxal, nu este miezul emoțional al romanului. Adevăratul fir roșu este lupta lui Dan cu demonii lui personali, cu greșelile tatălui, cu eșecurile proprii. Marea bătălie nu e între Abra și vampiri, ci între Dan și sinele său. În această luptă, King își pune sufletul pe masă. Pentru că Doctor Sleep nu e doar horror, e și o meditație asupra mortalității, asupra iertării și asupra modului în care uneori, lumina poate fi găsită chiar și în cele mai întunecate colțuri ale minții.

„Gândul lui: Trebuie să plec cât mai repede de aici.

Gândul lui: Aș vrea să mor.”

Ca stil, King nu scrie doar cuvinte, povești – scrie cu respirația vieții, dă viață. Fiecare personaj are un puls, o voce distinctă, un trecut recognoscibil. Te face să crezi că ai putea trece pe lângă Abra într-un supermarket sau că ai putea sta lângă Dan într-un grup de terapie, fără să-ți dai seama că în fața ta stau suflete care au atins iadul și s-au întors. Romanul e structurat ca o simfonie în două mișcări – prima, o lamentație amară a unui bărbat pierdut; a doua, o odă eroică a unei fete care refuză să fie victimă. Finalul – deși previzibil în aparență – are o tandrețe neașteptată. Nu e o explozie, ci un suspin. O închidere a cercului. O eliberare. Și dacă Shining a fost un urlet, Doctor Sleep este o rugăciune. Poate nu o rugăciune către un zeu anume, ci una rostită în tăcere, cu capul plecat, pentru iertare, pentru pace, pentru somn. Un somn bun. Un somn fără fantome.  Stephen King a reușit să scrie un roman cu suflet, cu cicatrici, cu speranță. Chiar dacă destul de lunguț, aș zice, și pe alocuri poate ușor să te plictisească, eu zic că își merită tot timpul.

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | | Misery | | Institutul | Focul viu |

Avantajul ADHD, de Anders Hansen - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

Anders Hansen este medic primar psihiatru, absolvent al Karolinska Institutet, și economist, absolvent al Handelshögskolan din Stockholm. Scrie articole despre cercetarea medicală și medicamente, dar și bestsellere internaționale printre care Creierul deprimat, Creierul ecranului și Creierul  puternic. A participat la emisiuni de televiziune precum Vetenskapens värld (Lumea științei) și Nobelstudion (Studioul Nobel). În plus, este autorul și prezentatorul serialului TV de popularizare a științei Din hjärna (Creierul tău), difuzat de SVT, televiziunea suedeză. A susținut sute de conferințe, iar ediția emisiunii radiofonice Sommar i P1 (Vara pe canalul P1) la care a participat în 2019 a fost cea mai ascultată din toate timpurile. A primit premiul Cartea anului în cadrul Big Health Award în 2017 și 2019, iar în 2018 a fost câștigătorul Premiului Mensa Suedia.

💡 DE CE CREIERUL TĂU DIFERIT ESTE SUPERPUTEREA TA 💡

Cunoști pe cineva care este motivat, creativ, neînfricat, curios, flexibil, hotărât și plin de inițiativă? Care gândește adesea diferit și care poate depăși aproape orice dificultate? Cine știe, poate te regăsești și tu în această descriere. Vei fi puțin surprins să afli că aceste trăsături pozitive sunt tipice persoanelor cu ADHD. Multă vreme, acest diagnostic al secolului XXI a fost considerat doar o sursă de probleme. În prezent se crede că aceste trăsături de personalitate, parțial ereditare, au fost esențiale pentru supraviețuirea strămoșilor noștri în savană. Cei care nu reușeau să se concentreze ca să vâneze mureau de foame sau deveneau ei înșiși prada animalelor sălbatice. Așadar era pur și simplu un mare avantaj să ai anumite trăsături, cele pe care acum le considerăm un diagnostic. Știm, de asemenea, că toți avem într-o anumită măsură trăsături ale ADHD și că ne situăm pe o scală. Unii se află la un capăt, alții la celălalt. Descoperă cum să transformi acest diagnostic într-un avantaj, fie pentru tine, fie pentru copilul tău, și chiar cum să gestionezi dezavantajele. Află partea pozitivă a faptului că nu suntem toți la fel, chiar dacă avem trăsături comune de personalitate. A fi diferit este mai bine, indiferent dacă este vorba despre cadrul familiei sau despre locul de muncă! O lucrare de popularizare a științei, care evidențiază o altă perspectivă a celui mai cunoscut diagnostic al vremurilor noastre și modul în care poate fi transformat într-un avantaj atât timp cât este gestionat corect.

„Dar cum poți susține acest lucru cu atâta certitudine? Păi, principalul argument este faptul că ADHD-ul este o condiție moștenită. Prin urmare, dacă ai sau nu ADHD depinde mult și de prezența acestei tulburări la părinții tăi. Poți crede că, dacă părinții tăi au ADHD, poate că doar le imiți pur și simplu comportamentul, ceea ce nu înseamnă neapărat că ADHD are o cauză biologică. Această observație este validă, dar cercetările asupra gemenilor identici și a celor fraternali arată că situația nu este atât de simplă.”

O lucrare provocatoare și captivantă, Avantajul ADHD reușește să schimbe perspectiva convențională asupra tulburării de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD), mutând accentul de pe „disfuncție” spre „diferență”. Anders Hansen propune un cadru în care particularitățile neurologice ale celor cu ADHD nu sunt doar acceptate, ci valorificate ca atuuri evolutive, creative și adaptive – o abordare care, deși poate părea idealistă pentru unii, este susținută de o serie de argumente științifice și observații socioculturale bine integrate. Autorul pornește de la premisa că ADHD nu este o anomalie rară, ci o variantă naturală a modului în care funcționează creierul uman, cu rădăcini adânci în trecutul evolutiv. Hansen ridică întrebarea: ce dacă, în loc să fie o „problemă de corectat”, ADHD a fost – și poate încă este – un avantaj de supraviețuire? Această idee, deși nu complet nouă, este explorată cu prospețime și curaj. Hansen sugerează că trăsăturile asociate ADHD-ului – curiozitatea insațiabilă, impulsivitatea, capacitatea de a observa rapid schimbările din mediu, hiperfocalizarea pe ceea ce este cu adevărat interesant – ar fi putut oferi un avantaj esențial vânătorilor-culegători, indivizilor care trebuiau să se adapteze constant la condiții noi și necunoscute.

„Analiza genelor acestor persoane a scos la iveală un aspect interesant. S-a constatat că varianta genetică a genei DRD4, despre care ai citit în capitolul anterior, denumită DRD4-7R (care influențează sistemul de recompensă, făcându-l mai «lent»), era mai răspândită printre cei care, din punct de vedere istoric, se deplasaseră pe distanțe mari. Cu cât aceștia călătoriseră mai mult în ultimi 30.000 de ani, cu atât DRD4-7R era mai frecventă în rândul populației lor. Același tipar se regăsea peste tot, pe toate continentele.”

Această perspectivă evoluționistă e dublată de o abordare extrem de umană și empatică asupra vieților celor care trăiesc cu ADHD în lumea modernă. Hansen își asumă un ton deopotrivă informativ și încurajator. Nu e un manifest anti-medicație, dar nici nu se aliniază cu linia mai conservatoare a unor voci precum Russell Barkley. În schimb, abordează o viziune temperată și echilibrată: medicația poate fi utilă, dar nu este unica soluție. Exercițiul fizic regulat, somnul de calitate, dieta echilibrată și tehnicile de mindfulness sunt prezentate ca strategii complementare viabile. Aici, cartea devine aproape un mic ghid de viață pentru cei care își doresc să înțeleagă și să valorifice potențialul propriei neurodivergențe. Un aspect notabil al volumului este claritatea cu care sunt prezentate noțiunile neurologice. Hansen reușește să traducă limbajul științific într-o narațiune accesibilă fără a-i compromite rigoarea. Fiecare capitol are o secțiune de note care trimite la studii de specialitate, ceea ce transformă cartea într-un punct de plecare excelent pentru cititorii care vor să aprofundeze subiectul. Totodată, autorul nu pretinde că are toate răspunsurile – recunoaște când intră în zona speculațiilor și își avertizează cititorii în mod deschis.

„Trăsăturile persoanelor cu ADHD cuprind următoarele: sunt ușor de distrat, sunt impulsive, nerăbdătoare și agitate, au multă energie și sunt mereu «în mișcare». Acestea au, de asemenea, o nevoie constantă de stimulare, nu le plac rutinele și au capacitatea de a se concentra intens pentru perioade scurte. Acestea se potrivesc aproape perfect caracteristicilor unui bun vânător! Cu alte cuvinte, acest lucru sugerează că trăsăturile pe care acum le numim ADHD au fost, probabil, importante  – poate chiar vitale  – pentru supraviețuirea noastră pe durata celei mai mari părți a istoriei umane. Cu toate acestea, dintr-odată, în doar câteva sute de ani, am făcut schimbări semnificative în stilul nostru de viață și am creat o societate în care aceste trăsături nu se mai potrivesc la fel de bine.”

Dincolo de date și teorii, puterea reală a cărții vine din poveștile personale incluse. Relatările celor care trăiesc cu ADHD – de la antreprenori celebri până la persoane obișnuite care și-au găsit locul într-o lume care nu e gândită pentru mintea lor – conferă o notă de autenticitate cărții. Aceste fragmente nu sunt doar inspiraționale, ci și revelatoare: ele conturează o paletă amplă de experiențe, de la frustrare și epuizare, la redescoperire de sine și triumf interior. Acestea transformă lectura într-un dialog intim cu posibilitatea de a fi „altfel” fără a fi „mai puțin”. Totuși, cartea nu este lipsită de limite. În încercarea sa de a sublinia valoarea pozitivă a trăsăturilor ADHD, Hansen riscă uneori „să glorifice” acest profil neurologic. La un moment dat, discursul devine aproape romanticizat, ca și cum a avea ADHD ar fi invariabil o superputere înnăscută. Deși e lăudabil că autorul vrea să combată stigmatizarea, nu toți cititorii se vor regăsi în această viziune entuziastă. ADHD-ul rămâne, pentru mulți, o luptă cotidiană, cu impact serios asupra carierei, relațiilor și stimei de sine – iar acest aspect, deși menționat, pare uneori trecut în plan secund.

„(...) toți avem trăsături de ADHD, unii mai pronunțate decât alții.”

Un alt aspect care ar putea lăsa pe unii cititori dornici de mai mult este lipsa unor instrumente practice detaliate. Cartea nu e un manual de gestionare a ADHD-ului, și nici nu pretinde că este, dar cei care caută soluții concrete, pas cu pas, s-ar putea să nu le găsească aici. În comparație alte astfel de resurse care oferă tehnici clare și aplicabile, Avantajul ADHD rămâne mai degrabă o lucrare de tip inspirațional-educativ, cu un accent pe înțelegerea de sine și reîncadrarea narativă a tulburării. În sfârșit, cartea mi s-a părut, până la urmă, o lectură valoroasă pentru oricine caută o perspectivă mai nuanțată și „umană” asupra ADHD-ului.  Cartea își propune – și în mare parte reușește – să rupă cu retorica patologică a afecțiunii (în sensul clar negativ) și să ofere o altă cheie de interpretare, una în care „altfel” poate însemna „mai adaptabil”, „mai creativ”, „mai explorator”, „mai bun”. Este o pledoarie pentru acceptare, dar și pentru reevaluarea modului în care ne raportăm la diversitatea neurologică. Nu oferă toate răspunsurile, dar deschide uși importante – și, pentru mulți cititori, chiar posibilitatea de a-și înțelege mai bine diagnosticul și potențialul (benefic) al acestuia.

Ca să nu se aleagă praful de toate, de Cosmin Perța - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: EGO. Proză

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2023

Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus, Maramureș), lector la Universitatea Hyperion din București, poet, prozator și eseist. Doctor al Universității din București cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane, volume de eseuri, povestiri și poeme, precum și cărți pentru copii și tineret. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 18 limbi. A primit Premiul Tânărul prozator al anului (2012) pentru romanul Teofil și Câinele de lemn, Premiul revistei Observator cultural (2019) pentru volumul de poeme Cântec de leagăn pentru generația mea, Premiul agentiadecarte.ro (2019) pentru romanul Arșița. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele În urmă nu mai e nimic (2015), Dispariția (2021), Ca să nu se aleagă praful de toate (2024; Premiul De la Carte la Film al revistei Matca Literară), Trilogia lui Teofil (2024), Un loc îndepărtat, numai al lor (2025), cărțile pentru copii Anisia și uneltele fermecate (2021), Anisia și manuscrisul mistic (2022) și Anisia și oceanul de uitare (2024), precum și biografia romanțată Labiș. Jurnalul pierdut (2022).

❤️‍🩹 CUM CREȘTI ATUNCI CÂND TOȚI ÎȚI SPUN CĂ NU MERIȚI MAI MULT? ❤️‍🩹

Ca să nu se aleagă praful de toate e genul ăla de carte care m-a prins din prima și nu mi-a mai dat drumul până n-am ajuns la ultima pagină. A fost ca un vis febril – intens, învolburat, plin de emoții și neliniște – și când s-a terminat, parcă nu știam unde sunt, ca atunci când te trezești brusc dintr-un somn care a fost mai real decât realitatea. Am citit romanul dintr-o singură suflare, fără pauze, ca și cum dacă aș fi lăsat cartea jos, lumea lui Samson s-ar fi risipit și aș fi pierdut ceva vital. Personajul principal, Samson, e unul dintre cele mai vii și contradictorii personaje peste care am dat în ultima vreme. E uriaș, puternic, dur la exterior, dar în interior e un amestec fragil de singurătate, regret, furie și dor. Un personaj care pare imposibil de clasificat. Nu e nici erou, nici ticălos. Nu e un băiat bun, dar nici un monstru. Ce e sigur, însă, e că e o victimă a vremurilor în care trăiește. Și da, e un tip care răspunde la violență cu violență, care pare că s-a obișnuit să trăiască doar în bătăi și durere, dar care ascunde o lume interioară neașteptat de profundă.

„Alcoolul mă încălzește, mă ridică, mă trimite în călătorii dincolo de munții ăștia, stând pe loc, dincolo de mine, mă face proaspăt, mă înviorează, șterge cicatrici pe dinafară și pe dinăuntru, mă topește tot într-o apă călduță în care plutesc aproape de inconștiență. Mi se pare că am libertate, că pot face orice, că îmi pot alege viitorul, că îmi pot face un drum. Și totul foarte curând. Chiar acum.”

Mi-a plăcut enorm felul în care Cosmin Perța construiește tensiunea în jurul lui Samson. Nu l-a justificat niciodată direct, dar l-a umanizat în moduri care îți dau de gândit. Am simțit, de la început, că tot ce face băiatul ăsta vine dintr-un loc complicat. Când vezi că în spatele pumni­lor și ieșirilor violente e un copil traumatizat, crescut în abuz, lăsat singur cu o durere prea mare pentru vârsta lui, începi să înțelegi. Nu e un rău născut, ci un rău învățat. Un produs al unei lumi care nu i-a oferit nicio cale de ieșire. Samson e crescut într-o familie disfuncțională: o mamă moartă prea devreme, un tată alcoolic, lipsă de afecțiune, lipsă de repere. Când nu ai parte de iubire, nici nu mai știi cum să o recunoști sau cum s-o oferi. El învață de mic că durerea nu trebuie simțită – la propriu, pentru că are o condiție medicală care-l face imun la durerea fizică, dar și la figurat, pentru că devine expert în a-și ignora emoțiile.

„Pentru că eu, dacă m-aș înțelege, poate n-aș face toate lucrurile pe care le fac. Uneori nu știu de ce le fac. Nu știu de ce sunt în stare. Până unde aș putea să mă duc.”

Și tocmai contrastul ăsta dintre forța brută și sensibilitatea ascunsă e ceea ce face romanul să funcționeze așa de bine. Sunt scene de o duritate extremă, care te zdruncină – bătăi, amenințări, abuzuri, interlopi, corupție, haosul tranziției postcomuniste – dar sunt și momente de o delicatețe pe care n-o vezi venind. Când Samson își amintește de mama lui și citește cărțile pe care ea le iubea, când se duce în podul casei ca să le caute și citește în liniște în rumeguș, e imposibil să nu simți un nod în gât. Sau când îi duce flori profesoarei de română, cu o stângăcie atât de sinceră încât te înmoaie. Povestea se desfășoară în anii ’90, într-un orășel de munte, unde instituțiile statului sunt corupte până în măduvă, iar interlopii conduc totul. Samson e prins între aceste două lumi: una care-l ignoră și alta care îl folosește. Nu are de ales, și tot ce știe să facă e să supraviețuiască. Asta îl face un personaj tragic – nu pentru că plânge sau se plânge, ci pentru că, indiferent ce ar face, parcă tot pierde. Mereu apare cineva mai periculos, mai „șmecher”, cum zice el, care-l împinge din nou spre colț.

„Până la urmă fiecare dintre noi e doar un om singur, față în față cu propriile decizii. Mai puțin atunci când nu iei cu adevărat deciziile, nu li te poți împotrivi, viața te ia ca o vâltoare și trebuie să înoți. Ar fi o opțiune, da, să nu înoți. Dar fiecare fibră și celulă din tine va lupta atunci împotriva ta. Când voința moare, corpul încă mai luptă. Unii dintre noi nu trăiesc, supraviețuiesc, n iau decizii, urmează instincte, nu au viitor, doar prezent.”

Scriitura lui Cosmin Perța e directă, alertă, dar plină de nuanțe. Nici nu simți când te prinde – n-are nimic pretențios, nimic artificial. Dialogurile sunt autentice, scenele curg cu naturalețe, și totuși, dincolo de acțiune, e mereu prezent un fel de tristețe caldă, o duioșie care te face să vrei să-l iei pe Samson de braț și să-l scoți din iadul în care trăiește. Și totodată îți dai seama că nu ai cum. Cartea asta nu e doar despre violență, ci și despre nevoia de a fi văzut, de a fi iubit, despre încercarea disperată de a găsi un rost, de a nu lăsa totul să se facă praf. De asta titlul mi se pare perfect. Pentru că exact despre asta e vorba: despre efortul unui om pierdut de a ține lucrurile laolaltă, de a se agăța de o urmă de sens, chiar și când totul pare să se destrame. La final, n-am simțit neapărat speranță, dar nici deznădejde. Mai degrabă un fel de liniște amară. Un fel de „Cam așa e viața!” spus cu o voce obosită, dar nu resemnată. Da, a fost una dintre cele mai frumoase și surprinzătoare lecturi (într-un sens bun) ale anului trecut. Voi urmări și celelalte cărți ale autorului, pentru că simt că promite multe. Și oferă cel puțin la fel de multe...