Șapte minciuni, de Elizabeth Kay - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Luminița Gavrilă

Elizabeth Kay și-a început cariera ca asistentă la Penguin Random House. Acum este coordonator editorial, urmându-și totodată pasiunea pentru scris. A câștigat primul său premiu literar la vârsta de opt ani, în cadrul unui concurs de povestiri și, de atunci, a continuat să scrie. Locuiește la Londra împreună cu soțul ei. Șapte minciuni este romanul său de debut.

„Vreau să știi un lucru: am crezut că fac ceea ce trebuie. Vechile prietenii sunt ca o frânghie veche, roasă în unele locuri, îngroșată și noduroasă în altele. M-am temut că acest fir al iubirii noastre este prea subțire, prea uzat pentru a suporta greutatea adevărului meu. Pentru că adevărul - acela că n-am urât pe nimeni așa cum îl uram pe el - ne-ar fi distrus prietenia.”

Încă din copilărie, Jane și Marnie au fost de nedespărțit. Apoi, amândouă s-au căsătorit cu niște tineri arătoși. Câțiva ani mai târziu, Jane și Marnie încă sunt cele mai bune prietene - însă soții lor sunt morți. Dar dacă Jane ar fi fost sinceră de la început - dacă n-ar fi spus prima ei minciună nevinovată -, atunci poate că persoana pe care o iubește cel mai mult ar fi iubit-o și ea, la rândul său. Poate că totul ar fi fost diferit. Pe măsură ce spune povestea sa și a lui Marnie, precum și a șirului de minciuni din ce în ce mai dezastruoase pe care le-a născocit, Jane dezvăluie umbrele întunecate care s-au strecurat în prietenia lor și secretele toxice ce încă mocnesc dincolo de aparențe. Șapte minciuni e un thriller incitant, seducător și hipnotic despre natura complicată a prieteniei dintre femei, despre granița fină dintre atașament și obsesie și despre ceea ce suntem dispuși să pierdem în numele iubirii.

„Dacă aș fi fost sinceră - dacă aș fi sacrificat dragostea noastră pentru a lor (...).”

Ce m-a atras, în primă instanță, la cartea lui Kay, a fost coperta. Chiar îmi place și mi se pare reușită, mai ales acum după ce am citit cartea. Apoi, m-a prins și descrierea cărții, m-am gândit că e un thriller destul de interesant, deși, sincer, în ultimul timp, încep să am impresia că mai toate se învârt în jurul aceleiași idei centrale, și doar forma de expunere, în fine, e nouă. După ce am citit cartea, am rămas cu un oarecare gust amar, pentru că nu reușeam să-mi dau seama ce nu mi-a plăcut, dar știam, cu siguranță că a fost ceva care a scârțâit și m-a enervat pe parcursul lecturii: și-apoi, ce-i drept, mi-am da seama. Lipsa de verosimilitate a anumitor acțiuni întreprinse de această fostă doamnă, actuală domnișoară Jane. Dar, bineînțeles, cum mie-mi place să văd frumosul în orice, am ajuns să consider acest roman mai mult un fel de incursiune psihologică în mintea afectată a unei femei care n-are toate țiglele pe casă și care e gata să facă orice, dar orice pentru a-și câștiga prietena înapoi. 

„N-aș putea să-ți spun când anume s-a schimbat totul. Ani la rând - peste zece ani - am fost epicentrul vieții uneia pentru cealaltă. Ne povesteam totul, inclusiv când venea vorba de băieți, apoi de bărbați, apoi de întâlniri, apoi de sex, de relații, apoi de iubire. Și totuși, la un moment dat, între noi s-a săcat o prăpastie și viața noastră sentimentală a devenit ceva ce exista în afara prieteniei noastre. Era ceva despre care discutam în treacăt, limitându-ne la lucrurile importante și noutăți, nu trăind-o împreună.”

Șapte minciuni, scrisă de Elizabeth Kay, este o carte care reiterează și scoate în evidență gelozia. Obsesia patologică. Sentimentul de proprietate exacerbat, dus la extreme, pe care Jane, protagnoista, îl are față de prietena ei, Marnie, pe care o consideră, zău, doar a ei. După ce aceasta găsește un tip, se căsătorește, fac un copil (bineînțeles, până în punctul acesta se întâmplă altele, relevante pentru desfășurarea acțiunii), draga noastră Jane just went mad. Se simte pierdută, confuză, bulversată, întrucât acum, of, nu o mai are pe Marnie, Marnie nu e numai și numai a ei, ci trebuie să se împartă între familie, poate un serviciu, și nu mai are timp și de Jane. Dar lucrurile nu, nicidecum, n-au să rămână așa. De aici, probabil, vă dați seama cam ce urmează, în ce direcție merg lucrurile, chestii de acest gen - care, pe mine unul, nu prea m-au convins. Mi s-a părut puțin trasă de păr intriga, întocmai, pentru că nu mi s-a părut una chiar normală, nu știu cum să zic. Am vrut să citesc cartea doar prin perspectiva stărilor pe care mi le-a creat (deseori de confuzie și frustrare, în această ordine), plus că ajunsesem și-n punctul în care abia așteptăm să văd ce poate să-i mai coacă mintea lui această stimată, onorabilă Jane. A început să mă intereseze mai mult psihologia din spatele deciziilor pe care le-a luat, mai mult decât m-au interesat acțiunile în sine.

„(...) Ne contopiserăm într-o singură persoană, avuseserăm glume pe care numai noi le înțelegeam, valize comune și brățări împletite care nu costau mare lucru, dar care, pentru noi, însemnau enorm. Dar noi nu mai călătoriserăm împreună de când ea îl cunoscuse pe Charles. Acum, cu el împărțea toate aceste lucruri: patul, valiza, secretele ei.”

Și, da, după cum am mai spus, mi s-a părut o carte bizară. Chiar foarte bizară. Ideea aceasta de apropiere patologică, violentă, de proprietate asupra altei persoane. Nu știu ce-a făcut-o pe Jane să fie așa, dar știu doar că no, you do not do that usually. Dar, na, fiecare, cum se zice, cu piticii săi. Oricum, dincolo de astea, cred că mi-a plăcut mult și felul în care a fost scrisă cartea. A fost ca un fel de pledoarie, iar Jane pur și simplu se adresa cititorului, încercând să-l convingă pe acesta, să-și găsească explicații raționale, să-și justifice faptele. M-a convins? Nu. Deși, recunosc, chiar și-acum, după ce am terminat cartea, am rămas cu unele întrebări și puțin confuz. Nu neg faptul că Elizabeth Kay chiar are talent, știe cum să se joacă cu persoanjele, cum să țeasă intriga, conflicte, cum să le facă să pară reale și cu o psihologie anume; ce m-a deranjat, după cum am spus, a fost imposibilitatea mea de a considera așa ceva a fi real, veridic. Pur și simplu. N-am putut să mă apropii de Jane și să-mi spun că, da, reacționează normal - de fapt, nici nu-i ideea de a reacționa normal, pe cât e ideea de a crede măcar o fărâmă din poveste. Habar n-am, dar nu cred eu că e posibil să te atașezi la un nivel atât de patologic de un prieten pe care-l ai. Dar, na, așa-i în cărți, totul e posibil, nu? Oricum, probabil am fost influențat și de faptul că-s un adulator al acestui gen literar, și-am citit multe, multe cărți la viața mea, care mi-au plăcut mult mai mult decât romanul lui Kay.

„Marnie este a doua mea mare iubire. Și totuși simțeam că o pierdusem și pe ea. Era o pierdere foarte diferită. Jonathan dispăruse brusc. Pe când Marnie dispărea puțin câte puțin. Eu eram nisipul: solid, static și înțepenit în același loc. Ea era marea: smulsă de lângă mine, absorbită de o forță mai puternică decât noi amândouă.”

E foarte ușor să bănuiești în ce direcție are să meargă totul. Încă un punct în minus, pentru mine. Și totuși, sfârșitul cărții chiar mi-a dat câțiva fiori. Dar au trecut și ăia rapid! Cum, de altfel, și cartea am citit-o destul de rapid (chiar dacă nu m-am putut atașa de subiect sau de personaje, ajunsesem în punctul în care chiar nu mai aveam răbdare și voiam să văd de ce, Dumnezeule, mai e capabilă această Jane). Și-a fost, după cum mi s-a demonstrat, capabilă de multe, multe minciuni! Le mulțumesc tare prietenilor de la Editura Trei pentru romanul acesta, Șapte minciuni, de Elizabeth Kay. Îl găsiți AICI, iar pe site-ul editurii găsiți numeroase cărți care cu siguranță vă vor atrage atenția. Lecturi plăcute și un weekend liniștit!

Atingerea îngerului, de Frédéric Lenoir - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2021

Traducere: Lucia Vișinescu

După o tentativă de sinucidere, Hugo, care are 20 de ani, este reanimat și adus în același salon de spital cu Blanche, o doamnă în vârstă, aflată în amurgul vieții. Între tânărul care nu așteaptă nimic de la viață și femeia care măsoară prețul fiecărei clipe se naște un dialog pe marginea marilor întrebări despre viață și moarte, despre Dumnezeu, destin și libertate, fericire, dragoste.

Cu 50 de titluri vândute în peste 7 milioane de exemplare în întreaga lume, Frédéric Lenoir ne aduce un roman profund și emoționant din seria inițiatică din care fac parte și Oracolul Lunei și Sufletul lumii. Frédéric Lenoir este filosof și sociolog al religiilor. A fost producător și prezentator al emisiunii Les Racines du ciel de la France Culture. A publicat circa 50 de lucrări (eseuri, romane, povestiri, texte enciclopedice), traduse în peste 20 de limbi și vândute în mai mult de șapte milioane de exemplare. A mai scris și scenarii pentru teatru și televiziune.

„În viață există întotdeauna durere și obstacole. Trebuie să le supraviețuim încercând să fim cât mai fericiți cu putință.”

Mereu am spus că există cărți pe care, pur și simplu, le citești la momentul potrivit, atunci când ai nevoie, cel mai tare, de o lectură de acest gen. Se prea poate, de fapt, ca după ce vei fi citit cartea, dată fiind perioada prin care (eventual) treci, s-o supraclasezi, s-o consideri extrem, extrem de bună. Am pățit acest lucru. Dar, chiar așa, cred că asta e ceea ce contează, până la urmă: există cărți care te ajută, ca niște prieteni care îți sunt acolo, pregătiți oricând să-ți dea niște sfaturi. Cam așa s-a întâmplat și cu romanul lui Lenoir, Atingerea îngerului, un roman care, deși ar putea părea plictisitor, vag, fără un plot de tip cauză-efect, fără vreo intrigă anume, mi-a mișcat sufletul, m-a emoționat și mi-a dat mult, mult de gândit. Pentru că este un roman de o profunzime aparte, un roman care vorbește despre viață, despre oameni, despre sufletele noastre; și, astfel, este un roman pe care n-ai cum să nu-l simți, un roman care nu te poate lăsa rece. Asta, bineînțeles, din perspectiva mea - mie-mi plac aceste cărți care mă emoționează și-mi dau de gândit, care mă sensibilizează și mă fac, amar, să zâmbesc. 

„- E de-ajuns să te uiți la știri ca să vezi că o groază de oameni suferă, că peste tot sunt numai crime îngrozitoare, sărăcie și nedreptăți. Nu știu câți ani aveți, dar cred că destui încât să știți lucrul ăsta și, cu siguranță, ați trecut și dumneavoastră prin încercări.”

Am citit această carte într-o singură repriză. M-am apucat de ea și n-am mai putut să o las. Bineînțeles, nu m-a solicitat, din moment ce n-a trebuit să țin minte nume de personaje, acțiuni, intrigi, chestii de acest gen. Este un roman, cum să-i spun, plat, iar mai totul se desfășoară cu două personaje principale (Hugo și Blanche) și câteva personaje episodice (ba un medic, ba o asistentă). Totul începe atunci când Hugo ajunge la spital după o tentativă eșuată de sinucidere. Blanche, o doamnă, profesoară de filosofie pensionată, știe că viața ei este pe sfârșite, așa că renunță la orice încercare „de a mai trage de timp” (refuză să mănânce, așteptându-și liniștită și împăcată sfârșitul). Ei, de aici, cei doi încep să aibă dialoguri, să se împrietenească. Și-așa, încetul cu încetul, luăm parte la o pledoarie pur și simplu superbă despre frumusețea vieții, despre încercările la care suntem supuși și pe care trebuie să le parcurgem. Nu știu, chiar n-am idee dacă aș putea spune și altceva despre romanul lui Lenoir, deoarece este acel gen de carte pe care o simți, pur și simplu, iar cuvintele, recenziile, toate acestea pălesc și sunt de prisos atunci când vine vorba de a povesti despre emoții. Am adorat înțelepciunea lui Blanche și am iubit felul ei de a fi (deși, oricum, nu a avut o viață ușoară, ea însăși fiind deportată, în trecut, într-un lagăr - după ce treci printr-o asemenea oroare și supraviețuiești, îți dai seama cât de mult, de fapt, ar trebui să prețuiești viața, frumusețea unei zile și lumina soarelui), modul în care a reușit să rămână pozitivă, felul în care, în cele din urmă, a învățat să accepte moartea implacabilă, să o îmbrățișeze.

„(...) Într-adevăr, dacă reduci această lume la știrile din ziare, de la radio și televizor sau de pe telefonul mobil, sigur că avem numai motive de deznădejde! Însă mie mi se pare că lumea din jurul meu e bine sănătoasă, chiar dacă, în Franța, ne cam place să ne plângem de tot și toate!”

La polul opus, Hugo (aici putem observa și iubirea personală a autorului, Frédéric Lenoir, față de clasicul Victor Hugo, un autor de seamă), care simte că viața lui nu mai are niciun rost deoarece a ratat, pentru a treia oară, admiterea la medicină (după cum știți, în Franța, admiterea la ciclul de studii universitare urmează alte criterii, mult mai incisive decât cele pe care le presupune sistemul din România) - simte că și-a dezamăgit tatăl, iar această vină îi este peste putința de a suporta eșecul. Totuși, când acesta o întâlnește pe Blanche, începe să-și dea seama că viața este mult mai mult decât atât. Viața este compusă din eșecuri, din căzături, din lacrimi, dar, dincolo de toate acestea, la polul diametral opus, viața înseamnă fericire, speranță, zâmbete, partide sănătoase de râs. Viața înseamnă liniște și ideea de a fi mulțumit, în cele din urmă, cu tine însuți. De a te bucura de lucrurile mărunte și, aparent, banale și neînsemnate; de a te bucura că, și astăzi, ai deschis ochii în această lume agitată și mereu grăbită. Mereu vor exista durere și obstacole în viață - trebuie să știm cum să le supraviețuim, cum să le depășim și să învățăm din greșeli. Nu e nicio problemă să greșești și-a doua oară. Și-a treia. Important este ca, întotdeauna, să te ridici și să-ți spui că data viitoare, dacă trebuie, vei face mai bine. Și mai mult. Și vei ști că acolo, undeva, există un loc confortabil doar al tău. Menit doar ție.

„(...) Destinul e ciudat. Drumurile noastre se întâlnesc într-un moment în care eu părăsesc acest pământ, chiar dacă sunt foarte legată de el, iar tu îți dorești să mori, deși ai trăit foarte puțin și ai încă atâtea lucruri de învățat, de descoperit.”

Temele abordate de autor chiar sunt numeroase, efervescente, deși cartea este una de mici dimensiuni. Încă o dovadă că nu trebuie să spui multe, pentru a spune lucruri mari. Lenoir vorbește despre moarte, speranță, filosofie, dragoste, libertate, societate, moravuri, totul surprins într-un stil filosofic, poetic, într-o manieră universală. Scrierea sa este una plină de forță, chiar percutantă și incisivă, dar păstrează un puseu spre reflecție, spre contemplare. Da, citeam și-mi puneam întrebări, și însuși autorul, de fapt, mă făcea să-mi pun întrebări. M-am regăsit în Hugo și-n zbuciumările sale, în întrebările care-l măcinau. În dialog cu Blanche, autorul mi-a reamintit cât de puternic este cuvântul, cât de important este dialogul și, în ciuda diferenței de vârstă, cât de importante sunt legăturile pe care le realizăm cu alți oameni. Cât de puternici, frumoși, întregi și compleți suntem atunci când eu devine, ca într-o metamorfoză a sufletelor, noi. Prin personajele sale, în Atingerea îngerului, filosoful Lenoir reflectă asupra vieții, își afirmă anumite convingeri - într-un fel, acesta construiește un pod între sufletele noastre și sufletul său. Nu încearcă să te convingă, pe cât încearcă să-ți fie prieten și, poate, să-ți ofere niște sfaturi de care, de ce nu, am avea cu toții nevoie. 

„- Viața nu e frumoasă în sine și nici bună în sine. E frumoasă, dacă știm să-i vedem frumusețea. E bună, dacă vrem să o iubim. Două persoane pot avea exact aceeași viață, cu aceleași întâlniri și evenimente. Una e capabilă să dea sens lucrurilor care i se întâmplă, îndrăgind viața și văzându-i frumusețea, cu toate suferințele și obstacolele. Cealaltă nu vede în ea decât greutățile, lăsându-se strivită sub povara lor și consideră că existența e absurdă și urâtă. Totul depinde de privirea noastră. Totul depinde de modul în care înțelegem lumea, de alegerea noastră de accepta sau, dimpotrivă, de a refuza situațiile vieții. Totul depinde de dorința noastră de a spori în cunoaștere, dragoste și umanitate.”

Chiar mi-a plăcut, iar cele patru steluțe sunt date din inimă. Deși ar putea părea o carte clișeică, eu am găsit-o drept o lectură completă, care mi-a luminat sufletul și m-a emoționat. Da, poate sunt eu mai pios, mai sensibil sau așa mi-e natura, dar e o carte care am citit-o, după cum am spus, exact la momentul potrivit. Iar asta, probabil, a potențat mult plăcerea lecturii. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru acest roman, Atingerea îngerului, de Frédéric Lenoir. Găsiți cartea AICI, pe site-ul editurii, unde găsiți o mulțime de cărți super, din categoria a multor genuri literare. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu spor, precum și de un weekend liniștit!

Povestea originilor, de David Christian - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2018

Traducere: Smaranda Nistor

De la Big Bang la primele stele, sistemul nostru solar, viața pe Pământ, dinozauri, homo sapiens, agricultură, glaciațiuni, imperii, combustibili fosili, o aselenizare și globalizarea de masă. Și despre ce se va întâmpla mai departe. O istorie captivantă a universului – de dinainte de zorii timpului și până dincolo de linia de orizont a viitorului îndepărtat. Majoritatea istoricilor studiază cele mai mici frânturi de timp, concentrându-și atenția pe momente specifice, indivizi și documente anume. Dar cum ar fi să studiem întreaga istorie, de la Big Bang și până în ziua de azi – ba chiar până departe în viitor, peste milioane de ani? Cum s-ar schimba percepția noastră despre Univers, despre Pământ și despre însăși existența noastră dacă am privi lucrurile din perspectiva întregii anverguri complete a timpului? Acestea sunt întrebările la care David Christian și-a propus să răspundă când a pornit să cerceteze ideea de „istorie mare”, cea mai interesantă dintre abordările noi ale modului în care putem înțelege de unde venim, unde suntem și încotro ne îndreptăm. În Povestea originilor, Christian îi duce pe cititori într-o cavalcadă nebună prin toate cele 13,8 miliarde de ani pe care am ajuns să le numim „istorie”. Concentrându-și atenția pe evenimentele definitorii (praguri), pe tendințele majore și pe întrebările fundamentale despre originile noastre, Christian aduce la vedere firele ascunse care leagă totul laolaltă – de la crearea planetei noastre și până la apariția agriculturii, la războiul nuclear și mai departe.

„Poate că nu era loc decât pentru o singură specie care să traverseze pragul spre învățarea colectivă. Există un mecanism evoluționar denumit excluziune competitivă, care explică motivele pentru care două specii nu pot niciodată să împartă exact aceeași nișă de existență. Până la urmă, una o va împinge afară pe cealaltă dacă poate să exploreze nișa respectivă mai eficient.”

Ni se potrivește planeta în care trăim, nu? Avem atmosferă (respirabilă), apă, suntem nici prea apropiați de soare, nici prea îndepărtați, astfel încât este posibilă supraviețuirea noastră ca specie (știți voi, fotosinteză, alea, alea). Am apărut printr-o minune, vom dispărea prin voință. Prin limitare. Am ajuns aici, acum, unde suntem, în acest moment, cu o carte în mână, cu căștile în urechi, cu fața-n ecrane, iubindu-ne, mâncând, râzând, plângând, ca o pură întâmplare? Datorită (sau din cauza) unui hazard? Suntem norocoși că suntem o explozie, o supă primordială, un meteorit căzut la timpul potrivit, o chestie neînsemnată, chiar urâtă și hidoasă, care a sălășluit pentru mii de ani așteptând momentul oportun, potrivit, așteptând condițiile de mediu viabile pentru a... deveni altceva? Suntem magie, nu-i așa? Suntem. Suntem de toate, de fapt. În alt Univers, este foarte probabil să nu existe așa ceva. Să nu existe planete. Stele. Apă. Atmosferă. Să nu existe viață. Să fie „umplute” doar de un vid întunecat, dens, de-l tai cu cuțitul. Chiar suntem norocoși - scriu, acum, și îmi spun, iarăși, cât de norocoși suntem că suntem. Dar, în același timp, trebuie să știm și că suntem ceva „de moment”, fazuali, un fenomen pasiv și fugitiv, în toată această „schemă” vastă care înseamnă Univers, a cărui existență va dispărea printr-o simplă clipire. Universul a apărut (impropriu spus) acum 13.8 miliarde de ani, dinozaurii au cunoscut extincția acum în jur de 65 de milioane de ani; omul (Homo sapiens) a apărut acum 200.000 de ani. Am început să ne ocupăm cu agricultura (vorbesc la modul colectiv pentru că, în cele din urmă, purtăm istoria înlăuntrul nostru) acum aproximativ 10.000 de ani, iar orașele au apărut acum aproximativ 5.000 de ani. E foarte posibil să nu mai supraviețuim, ca specie, încă 5.000 de ani. Pare mult, nu? E infim, infim, infim, infim de puțin, în comparație cu viața colosalului nostru Univers. E nesemnificativ. De fapt, noi, în cele din urmă, suntem nesemnificativi, raportându-mă la „spațiul” ocupat de noi în această lume. Suntem punctul de la capătul acestei propoziții. Atât de mici. 

„Una dintre cele mai înfricoșătoare schimbări este producția crescândă a armamentului creat de oameni. Cu doar câteva secole în urmă, armele noastre cele mai mortale erau sulițele sau poate catapultele care azvârleau bolovani. Începând cu perioada târzie a Evului Mediu, revoluția prafului de pușcă, demarată în China, ne-a dat muschetele, carabinele, tunurile și grenadele. Cel de-al Doilea Război Mondial a prilejuit apariția unor arme care puteau să compromită biosfera în doar câteva ore, arme cu forța distrugătoare a asteroidului care le-a venit de hac dinozaurilor.”

Și, ne putem întreba, și-ar trebui s-o facem? Cum am ajuns aici? În ce direcție vor merge toate? Ce s-a întâmplat, de fapt? Este simplu, și nu vreau să intru în polemici cu cineva: ori crezi în dogma religiei, ori în cea a științei (deși doar religia și filosofia folosesc dogme). Deci, ori crezi în dogma religioasă, ori în teoria științifică. Dacă ești de acord cu prima, nu-ți rămâne decât să n-o accepți pe a doua, cu toate dovezile, experimentele, dezbaterile și convingerile pe care le susțin alții. Printre care și David Christian, în cartea sa Povestea originilor care, nicidecum, nu urmărește să respingă credințele religioase, ci încearcă să explice, pe înțelesul tuturor, cât mai bine cuantificabil și empiric, cum a apărut Universul nostru drag și atât de primitor. Cum au dispărut dinozaurii, cum am migrat din Africa, cum am ajuns, de la vânători-culegători, să ne ocupăm cu agricultura, să domesticim animale, să creștem și să îmblânzim specii noi, să distrugem habitate și să aducem, în extincție, specii de animale. Cum am format populații, apoi adunări, apoi orașe, apoi megalopolisuri. Cum le-am făcut pe toate și-am ajuns aici, în mileniul al doilea, atât de desăvârșiți, puternici, ahtiați, voraci, conducători, plini de credința cum că putem domina orice este în jurul nostru, mâhniți de gândul că suntem limitați. Și totuși incapabili de a ne da seama cât de mici suntem, de fapt, într-un Univers a cărui semnificație nu poate fi înțeleasă de mintea umană.

„(...) În prezent, majoritatea cosmologilor sunt foarte siguri că există o poveste de spus, din cauză că viitorul Universului pare să depindă de un număr mic de variabile. Cele critice sunt rata de expansiune și cantitatea de materie/energie din Univers. Se credea odată că atracția gravitațională a materiei din Univers va ajunge în cele din urmă să frâneze expansiunea, să inverseze sensul procesului și să micșoreze iar Universul până la dimensiunea atomului primordial, care s-ar putea să explodeze și să intre în expansiune, pentru a crea un nou Univers; succesiunea de faze s-ar putea repeta într-o serie nesfărâșită de iterații cosmologice.”

Dacă știți cartea lui Titus Lucretius Carus, De rerum natura (Natura tuturor lucrurilor), a cărui scop era să explice mecanismele de funcționare ale acestei lumi și istoria sui generis a omeniri (cum a apărut omul și așa mai departe). De altfel, tot prin această lucrare, el a vrut „să-și salveze” cititorii de la superstițiile referitoare la frica de zei și de viața de după: suntem muritori, insista el, iar scopul nostru în viață este acela de a ne bucura, de a fi fericiți cu noi înșine; ar trebui să ne mulțumim cu extraordinara fecunditate a naturii, să savurăm plăcerile simple și să ne uităm înainte, lipsiți de spaimă, acolo unde ne așteaptă inevitabilul sfârșit.  David Christian, profesor la Universitatea Macquarie, în Sydney, a fondat un proiect, împreună cu Bill Gates, prin care promovează „marea istorie” - istoria Universului și locul nostru în acesta - în diferite școli. Ce-i drept, avem nevoie de o „poveste a originilor” - vrem răspunsuri clare, explicite, certe, sincere. Dar, deseori, atunci când le găsim, ajungem să ne punem de fapt mai multe întrebări. Dar avem nevoie de o poveste, de o astfel de poveste, pentru a ști în cele din urmă „de ce existăm”. Ei, bine, aici mi se pare că David Christian, în Povestea originilor, face treaba și mai ciudată decât era deja: aparent, existența noastră este... fără sens? Aparent, trăim în această lume, în acest Univers, unde legile naturii au creat galaxii, stele, o „supă” de elemente chimice și... viață? Trăim datorită principiului Goldilocks, care susține că ceva ar trebui să se încadreze într-un anumit interval, în opoziție cu atingerea valorilor extreme (maxime și minime) ale acelui interval (acest principiu conturează, spre exemplu, ipoteza Pământului - la o adică, o planetă ar trebui să se afle nici prea departe, dar nici prea aproape de soare, pentru a putea susține viața pe suprafața ei - cum e și cazul planetei noastre dragi, Terra). Deci, o „Istorie Mare”, oricum, pentru niște oameni așa mici cum suntem.

„(...) Dar de la sfârșitul anilor 1990, când s-a descoperit că rata de expansiune crește, se crede că trebuie să existe un soi de energie întunecată îndeajuns de puternică încât să anihileze atracția gravitațională a cantității inimaginabile de masă și energie din Univers. Acest lucru sugerează că Universul va continua să se dilate la nesfârșit și că o va face din ce în ce mai repede.”

Nu vreau să spun mai multe. Credeți-mă, chiar n-are niciun sens. Este o carte care chiar trebui (și, augmentez), chiar trebuie citită. Cum se zice, să nu murim... fără s-o știm! Întrucât, oricum, eram interesat deja de acest subiect, cartea n-a făcut altceva decât să-mi arate, încă o dată, cât de norocoși suntem. Cât de multe am creat, dar am și distrus. Cum am ajuns aici printr-un simplu joc al istoriei, al întâmplărilor, mai mult sau mai puțin bizare. Cât de multe s-au schimbat de atunci și până acum. Nu știu, chiar mi s-a părut o carte extraordinar de bine scrisă, care m-a încântat la fiecare pagină. Mi-a plăcut modul în care a fost tratat, empiric, fiecare prag pe care l-am depășit în devenirea noastră (începutul, stelele și galaxiile, moleculele și luni, viața - micro- și macroorganismele și biosfera, oamenii, agricultura - civilizațiile agrare și antropocenul). Și, în cele din urmă, viitorul, și întrebarea „unde duc toate acestea”. Unde vor duce, cu certitudine, n-avem să știm vreodată. Putem să bănuim. Și să speculăm. Greșit sau corect, corect sau greșit. Cine știe ce se poate întâmpla? Azi. În minutul următor. Mâine. Peste doișpe zile. Ani. Universul nostru este atât de complex, atât de nemărginit, atât de vag, încât uneori îți poți pune la îndoială chiar și propria-ți existență. Prezentul este aici și acum, palpabil; ce-aș putea știu eu, cu siguranță, despre mâine?

„Pe măsură ce vorbim despre viitorul îndepărtat al Universului, începem să ne dăm seama că povestea pe care am spus-o până aici n-a fost decât prefața. Cavalcada tuturor lucrurilor are în față un drum lung și câteodată greu de parcurs. Noi, oamenii, trăim chiar la începutul istoriei Universului, iar povestea lui abia dacă a pornit să se depene. Universul nostru este încă tânăr și plin de energie; are o viață lungă înainte și o mulțime de structuri noi și complexe de construit. (...) Se va dovedi atunci că tot ce părea să fie veșnic în Universul nostru era de fapt efemer. Poate că și spațiul, și timpul se vor dovedi a fi forme simple, simple vălurele într-un univers mai vast. Entropia va fi distrus în sfârșit orice structură și ordine. Cel puțin într-un univers. Dar poate că există mai multe de care să se ocupe.”

Povestea originilor am citit-o extrem de rapid, așa cum mi se-ntâmplă cu fiecare carte care mă prinde și mă ține conectat. Am plecat din această lectură cu un bagaj cultural reîmprospătat, plin, și cu o ordine în ceea ce știam deja. V-o recomand cu cel mai mare drag - este ca o porție zdravănă de realitate, de biologie și chimice și astronomie și sociologie și de toate. Scrisă într-un limbaj accesibil, interesant, David Christian conturează o adevărată prelegere sinceră despre originile noastre pe-acest Pământ și cum am reușit să ajungem aici, în lumea mileniului al doilea. Și, ca să răspund și la întrebarea referitoare la cum am ajuns noi aici, pionieri ai Universului aș zice, cum zicea și Voltaire într-o lucrare de-a sa 1759, că „dacă găsești un șobolan pe un vas care transportă cereale, nu există nicio dovadă că acel vas nu a fost construit pentru a servi drept casă respectivului șobolan”. Există loc de interpretări după bunul plac al fiecăruia. Le mulțumesc din suflet prietenilor de la Editura Publica pentru cartea Povestea originilor, de David Christian, pe care o găsiți AICI. Fac o treabă extraordinară și este de prisos s-o mai spun, sincer. Cărțile lor sunt hrană masivă pentru minte! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Excitat, de Randi Hutter Epstein - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019 

Traducere: Adina Avremescu

Număr de pagini: 400

Plină de anecdote uimitoare, informații despre cercetările medicale recente și detalii amuzante, Excitat ni-i prezintă pe marii oameni de știință care au făcut descoperiri remarcabile despre dezechilibrele hormonale care ne pricinuiesc atâta suferință, dar și pe șarlatanii care s-au folosit de aceste descoperiri pentru a vinde remedii false. Epstein scoate la iveală umanitatea care se află în centrul acestei științe a hormonilor şi  vorbeşte despre oameni de tot felul: un doctor din anii 1920, care  promova vasectomia ca pe o modalitate de sporire a libidoului, o femeie medic, care a descoperit hormonul sarcinii în anii 1940, și o mamă care colecta glande pituitare de la cadavre, pe care le folosea ulterior ca sursă de hormon de creștere pentru a-și trata fiul. Pe parcursul cărții, Epstein analizează funcțiile unor hormoni precum leptina, oxitocina, estrogenul și testosteronul, demitizând știința endocrinologiei. „În tinerețe, pentru mine, hormonii însemnau sâni, menstruație și sex. Ni­mic mai simplu de-atât. Dar reprezintă mai mult decât atât. Ei sunt niște substanțe chimice puternice, care controlează metabolismul, compor­tamentul, somnul, schimbările de dispoziție, sistemul imuni­tar, lupta, abandonul – nu doar pubertatea și sexul. Așadar, într-un anume sens, cartea de față este o istorie a biochimiei ființelor vii, emoționale. Istoria hormonilor este, totodată, o istorie a descoperirilor, a căilor greșite, a perseverenței și a speranței. Aducându-le împreună – știința fundamentală și persoanele care au construit-o –, Excitat este o poveste des­pre ceea ce ne face oameni, din interior spre exterior” (Randi Hutter Epstein)

Mai știți când recenzam cartea lui Richard Dawkins, Gena egoistă (still una dintre acele cărți care m-au făcut să văd lumea cu alți ochi, care m-au bulversat, mi-au dat în cap și m-au făcut fărâme, pe care o recomand oricui, cu mențiunea că, în același timp, nu este o carte pentru oricine, ci necesită o oarecare pregătire anterioară - sau, de fapt, poate chiar ulterioară - citirii cărții), și vă spuneam că există acele cărți care încearcă, într-o măsură, să revoluționeze știința și, să le zic așa, credințele și dogmele biologice, și acele cărți pe care le citești cu drag, fără să fie nevoie să ai o bază anume atunci când începi lectura, și care-ți oferă informații livrate extrem de atractiv și bine și plăcut și antrenant. Eu nu știu dacă, de altfel, cartea lui Epstein este o carte care vrea să revoluționeze, care se vrea o noutate, dar știu că, pentru mine unul, a fost o carte care mi-a furat multe zâmbete, care m-a făcut să râd, în măsura în care m-a și emoționat, care m-a făcut să cuget și să vreau să știu, de fapt, și mai multe. Mi-a răspuns la întrebări pe care nu le-aveam, dar pe care cu siguranță mi le-aș fi pus dacă aș fi cercetat mai mult. De asemenea, m-a făcut să vreau să știu și mai mult, mi-a făcut cunoștință cu oameni plini de încredere, cu oameni creativi, cu imaginație, extrem de bine pregătiți, a căror voce, de-a lungul timpului, deși greu la început, a răsunat în întreaga lume, și a căror descoperi ne guvernează, și-n ziua de astăzi, în era Antropocenului (gata cu Holocenul, pe bune), cu atâta iscusință, cu atâta precizie, cu atâta magie. Da, Excitat chiar mi-a excitat neuronii și mi-a hazardat dinapsele, drept care mi-a plăcut la nebunie.

Am citit cartea extrem de rapid; nu că ar fi una ușoară, basic, ci că m-a prins și n-am mai putut s-o las. Am împrumutat-o unei prietene care, de asemenea, n-a lăsat-o până n-a dat-o gata (vina mea, că mi-a zis și că avea și alte treburi, dar n-a putut să se ocupe de ele că, deh, se ocupa cu studiul istoriei hormonilor; trebuie să recunoaștem că totuși e o cauză nobilă). Epstein, în cartea sa, relatează și descrie, așa cum știe ea (bineînțeles, nu prin speculație, ci prin date certe, acreditate) adevăruri științifice, medicale, de undeva de prin secolul al 19-lea, până în prezent. Meh, istorie, zici? Și da, și nu. Istorie, da, prin faptul că reiterează trecutul, dar în niciun caz relevat prin date și informații greoaie, eventual plictisitioare: majoritatea acestor adevăruri implică practici (de dragul științei, pân' la urmă) destul de dubioase, chiar lipsite de etică (o mare, dar MARE problemă a cercetării științifice milenare). Spre exemplu, printre câteva figuri principale se numără medici care susțineau că vasectomia (sterilizarea masculină, o metodă de contracepție a bărbaților) este capabilă să asigure tinerețea eternă, doctori care operau pacienți fără consimțământul acestora și cercetători care au făcut experimente chiar pe ei înșiși și pe odraslele lor. Creepy, puțin, nu? Un jurnalist corupt plătit de un doctor și mai corupt ca să scrie articole răsunătoare, de anvergură, despre terapia cu testosteron și, astfel, să-și promoveze ideile și afacerea. Bleah! Totuși, să avem în vedere un fapt - nimeni nu spune că ei n-au fost bine intenționați, că au făcut ceva greșit (discutabil, aici), dat fiind contextul temporal, social, în care se aflau: lipsa echipamentelor de cercetare, a datelor, a informațiilor, a mijloacelor de a găsi răspunsuri - asta îi făcea, în cele din urmă, să acționeze astfel. Și-acestea ar trebui să fie motivele care să ne facă să punem aceste practici sub semnul întrebării. De fapt, răspunsul ar trebui să vină astfel: chiar dacă ne putem îndoi, cu certitudine, de modul în care cercetau și căutau date acceptabile științific, este clar că nu dispuneau de informațiile pe care le avem acum la dispoziție, nu dispuneau de echipamentul tehnic, de finanțarea pe care o au, astăzi, diferitele instituții de cercetare și așa mai departe. Șarlatanul sau omul bine intenționat, dedicat științei? Doctorul serios, plin de etică și morală, sau savantul nebun, orbit de dorința de a lua un Nobel? Diferența între ele, la o adică, nu e una crucială. Dar e discutabilă, cum e totul în lumea științei. 

Cele mai bune practici ale vremii. Lucrurile erau, cum să zic, așa cum erau. Ce să-i faci? Dă-i înainte și-ncearcă să ieși în evidență, să găsești răspunsuri. Lucrează tacticos, strânge cât mai multe hipofize și dă-i-le copilului tău, poate are vreo șansă să mai crească niște centimetri. Ajunsesem în punctul în care, în sine, Excitat începea să mi se pară o hiperbolă întreagă, de-un realism magic marquezian - organe trimise prin poștă, strânse pe la întâlniri, donate de necunoscuți, furate de la cadavre, de pe la morgă. Copii care au fost fetițe, dar de fapt erau băieței. Și oameni plini de speranță, în cele din urmă, care nu au luat în seamă vorbele altora și nu s-au împiedicat de barierele puse de alții, care au făcut descoperiri care, așa cum am spus, guvernează și-n ziua de astăzi, axiomele biologiei și științei hormonale. Spre exemplu, terapia cu testosteron, în vederea sporirii virilității masculine este susținută și-n ziua de astăzi (chiar de persoane cu studii), dar dovezile concrete ale eficacității sale sunt destul de vagi. Printre motivele pentru care răspunsurile privitoare la hormoni nu și-au găsit răspunsurile prea devreme în istoria științei, se numără faptul că aceștia sunt eficienți în doze chiar infime, minuscule, iar organismul uman este extrem de sensibil și receptiv în momentul în care aceste doze sunt eliberate. Una dintre marile progrese ale științei de la sfârșitul secolului al 20-lea a fost însuși faptul că cercetătorii au ajuns să înțeleagă acest aspect (și, evident, să-i cerceteze mecanismele); aici ar fi multe de spus, dar nu e interesul meu să vă țin o prelegere despre hormoni și alte chestii de factură fiziologică (cred că știm cu toții ce-s ăia, că, până la urmă, pe toți ne-au lovit hormonii la un moment dat).

Nici nu știu ce să mai zic, sincer. Este cert că e o carte pe care o recomand cu mare drag. Te șochează, chiar te șochează, și-ți poate aduce numeroase informații și întâmplări cu care, dacă le povestești, poți pica fain la o petrecere (i-auzi, nu știam asta!). Nici eu n-o știam, pe bune, până să citesc Excitat. Chiar e o lectură care te prinde, e greu s-o lași deoparte. N-am găsit-o deloc solicitantă sau plictisitoare; deși e știință, ador, pur și simplu, felul în care acești autori reușesc să livreze informația într-un mod atât de accesibil, expeditiv și plastic. Mă gândeam cum ar fi dacă și cursurile de la facultate ar fi tot la fel scrise, dar mi-am dat seama că visez la cai verzi pe pereți și la zâne care (încă) nu există. Nu spun că Randi Hutter Epstein n-ar fi putut aborda mai multe probleme (cum rămâne cu modul în care activitatea hormonală, de-a lungul istoriei, ne-a influențat devenirea) - dar, bineînțeles, aici vorbim despre un oarecare interval temporar, nu despre originea noastră biologică (din prismă hormonală, vreau să zic). Chiar mi s-a părut interesantă (ce impresionist sunt!), drept care o încadrez printre acele lecturi asupra cărora, mai mult ca sigur, am să revin cândva. Pe lângă faptul că am salvat niște bookmark la anumite referințe bibliografice ale autoarei, am și sustras niște idei care chiar mi s-au părut relevante pentru ceea ce, în cele din urmă, numim istoria hormonilor. 

E foarte greu să descoperi lucruri noi. Deseori, cum zice zicala latinească, non nova sed nove (ceva de genul nimic nou sub soare sau nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă). Lumea științei e plină de minciuni, în cele din urmă. Dar și de adevăruri irefutabile. Deseori, nu știi ce să crezi. Cineva-ți spune ceva, cu patos, iar altcineva îți va spune contrariul. Nu vorbesc neapărat despre lucruri care chiar sunt certe (domle, un hormon clar e un hormon, cum și o proteină clar e o proteină, că doar nu s-o trezi cineva peste noapte să conteste acest lucru), dar se fac numeroase erori, numeroase experimente grăbite care, fără îndoială, pot denatura credibilitatea unor rezultate (care, cine știe, ar zdruncina pilonii care țin, la loc de seamă, anumite teorii). După cum am zis, cartea lui Epstein n-a încercat să facă asta. Ci a încercat să-i arate cititorului că, deseori, cele mai revoluționare idei au apărut peste noapte, iar cele mai mari schimbări s-au făcut atunci când se credea, de fapt, că nimic nu mai poate fi schimbat. Și de-aici, de fapt, adevărata putere a științei și a imaginației: să nu renunți niciodată, chiar dacă asta înseamnă să faci experimente pe propriul tău organism. Jur în mod solemn să.... nu fac experimente pe copiii mei!

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, Excitat, de Randi Hutter Epstein, pe care o găsiți AICI. Chiar vreau să le mulțumesc pentru tot ce fac, sunt niște oameni extraordinari și n-o zic fără să fiu sigur de-acest lucru. Cărțile din colecția de știință (Co-lecția de Știință) sunt pur și simplu geniale, iar traducerile lor, noile apariții, nu fac decât să mă încânte și să-mi sporească lista de wishlist tot mai mult. Vă recomand cu mare drag această colecție, chiar dacă nu sunteți obișnuiți să abordați non-ficțiunea. Așa ziceam și eu, sincer, dar uite cât de mult, de fapt, îmi place. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de spor în toate!

Fiind imagine. Eseuri din adolescență, de Elena Druță - Recenzie

Editura: datagroup

Anul apariției: 2017

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Am cunoscut-o (deși mult spus) pe Elena la un eveniment de carte, în Iași, unde am fost amândoi invitați în calitate de tineri scriitori. Și-a fost tare fain. Încă de pe-atunci am observat, de fapt, cât de mult îi place ceea ce face; și nu vorbesc aici doar despre scris, deoarece Elena este și medic veterinar (o felicit din inimă pentru acest lucru), iar iubirea ei pentru animăluțe este, într-adevăr, una specială. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre cât de mult mi-a plăcut romanul său de debut, Fiind imagine. Eseuri din adolescență, chiar dacă l-am amânat extrem de mult timp. Pe această cale, Elena, dă-mi voie să-ți spun că ai câștigat un nou fan, și-abia aștept să-ți citesc și noua apariție literară, Împărăția ultimului cerb. 

Nu știu cum aș putea să descriu cartea de față, chiar nu știu. N-am să fac o recenzie, pentru că nicidecum nu e un roman de tipul cauză-efect, cu intrigă, desfășurarea acțiunii și tot ce presupune acesta. E mai mult un fel de jurnal, un fel de save-as al unor gânduri de-ale autoarei, un fel de blog, un fel de caiet de notițe (totuși, are și o parte ca un fel de poveste, îmbinând fantasy-ul și realitate într-o manieră atât, dar atât de frumoasă). Dar, indiferent de ce este, știu că este o carte care m-a emoționat enorm de mult, în care deseori m-am regăsit - citeam, citeam și erau momente în care mă opream și mă gândeam la ce am citit și la cât de mult m-am identificat cu anumite stări, emoții, ba chiar cu anumite descrieri și locuri. Pentru că, oricum, și poate greșesc, dar am identificat anumite locuri din orașul în care și-a urmat studiile - Iași - în care locuiesc și eu în momentul de față (parcul Copou, în special, este un loc pe care l-am putut identifica în scrierile Elenei). Apoi, este o carte care îmbină, frumos, gândurile interioare, introspecția, contemplarea, cu realitatea imediată a societății în care trăim - există numeroase eseuri în care Elena personifică ploaia, astfel încât aceasta nu mai este o simplă manifestare naturală, ba chiar o stare, o poveste, este o sursă de inspirație și un personaj însăși. 

Aș vrea să spun foarte multe, dar știu că e de prisos. Cartea Elenei - și-s lipsit de impresionism, sincer - este chiar o carte care te atinge și te emoționează. N-ai cum să nu te regăsești, deseori, în ceea ce a scris. N-ai cum să rămâi rece, să nu simți, să nu te emoționeze. Poate fi o lectură simplă, în cele din urmă, doar că nu e. E ceva profund, care te incită la meditație, nici nu știu cum s-o spun. Are ceva special, ceva ce mi-a rămas adânc în suflet și chiar și-acum, când încerc să-mi scriu gândurile referitoare la Fiind imagine. Eseuri din adolescență, am un zâmbet larg pe buze și mi-e greu să mă adun. Recunosc, chiar am fost surprins de cât de frumos și delicat scrie Elena - nu că nu mă așteptam, la o adică, dar chiar am rămas surprins de cât de ușor este să te identifici cu poveștile sale (ceea ce, de altfel, implică o anumită empatie de care autoarea dă dovadă, o cunoaștere interesantă a psihologiei umane - sau, în cele din urmă, poate pur și simplu felul ei de a-și așterne gândurile este unul sensibil, în general). 

Aș putea să înșir multe citate din carte, dar n-am s-o fac. Chiar aș vrea să le descoperiți singuri, pentru că Elena chiar este un om care simte, care arde pentru frumos. E imposibil să nu-i observi iubirea pentru cuvinte, pentru citit (Elena este și o cititoare înrăită), pentru emoție și sentimente. Nu știu, ar putea fi o lectură light, habar n-am, chiar neplăcută dacă ești genul care vrea multă acțiune și intrigă și alte chestii de acest gen. Dar, repet, nu poți să citești această carte și să rămâi meh, chiar vreau să cred că e imposibil acest lucru. Pentru că e o carte de o emoție aparte, în care totul parcă-i vis (și visele nu-s întotdeauna faine), totul are un anumit sens, iar natura, toamna, ploaia, zăpada, ceașca de ceai, gândurile, durerile, emoțiile, lacrimile, zâmbetele, răsăriturile și apusurile, oamenii, cărțile, serile petrecute în bibliotecă, cursurile de la facultate, toate examenele, notele, cafelele - totul se sumează în acea perioadă colosală, eternă, în acea stare numită adolescență. Este o carte despre devenire - și Elena a avut și are o devenire spectaculos de frumoasă.

Mulțumesc, Elena, pentru că ai scris o carte atât de frumoasă. Te felicit și îți urez multă inspirație în continuare. Să ai mereu grijă de visurile tale și de ceea ce-i al tău și te face fericită. Abia aștept să-ți citesc noua carte, abia aștept! Știu că nu mă va dezamăgi - și, sincer, chiar dacă o s-o facă, mie n-o să-mi pese. Pentru că știu că vor mai urma și altele (acum, vorbind serios, chiar știu c-o să-mi placă). Nu am să vă oblig să cumpărați cartea Elenei, că doar nu-s în măsură s-o fac (și dacă aș fi, tot n-aș face-o), dar vă recomand să citiți autori români. Să susțineți autorii micuți. Să fiți alături de ei, de noi. Nu este ușor să publici, chiar nu este. Și, în aceeași măsură, este și destul de dezamăgitor (pentru noi, nu din cauza voastră) să vezi că ești trecut, deseori, cu vederea. Evident, repet, nu vă obligă nimeni s-o faceți, dar am simțit nevoia să fac un îndemn pe această cale. Cu toții avem povești frumoase de spus, chiar dacă nu suntem autori internaționali sau de anvergură cărtăresciană. Zic și eu! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu spor!

Maestrul minciunii, de Nicholas Searle - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Nicholas Searle a crescut în sud-vestul Angliei și a studiat limbile străine la universitățile din Bath și din Göttingen, Germania. A lucrat mai mulți ani decât și-ar fi dorit ca funcționar înainte de a se hotărî, în 2011, să își dea demisia și să se dedice literaturii. Locuiește în Yorkshire, în nordul Angliei. Maestrul minciunii este romanul lui de debut.

„Stephen își zice: zâmbetul ăla, atunci când îl afișează, e binevoitor ca al unui unchi. Respingător, dar binevoitor ca al unui unchi. Obrajii rumeni, ochii strălucitori, încrederea pe care o afișează, toate se potrivesc perfect. Zâmbetul unui asasin, își spune el și se întreabă dacă-l mai văd și alții astfel, fără povara prejudecăților și a cunoștințelor pe care le-a dobândit recent despre acest om. Chiar și la bătrânețe, Roy e un actor destul de convingător.”

Poveste spusă de la sfârșit către început. Un bărbat care a mințit de când se știe. Roy, un escroc cu experiență care locuiește într-un orășel din Marea Britanie, plănuiește să dea o lovitură de maestru. Urmează să întâlnească și să farmece o văduvă frumoasă. Aproape peste noapte se va muta în somptuoasa locuință a femeii și împreună vor începe să ducă o viață de pensionari aparent tihnită: seri liniștite în fața televizorului, câte o vacanță la Berlin. Apoi el se va face nevăzut cu averea iubitei. O poveste captivantă și plină de suspans care începe în prezent și ajunge cu 50 de ani în urmă. Acest debut de neuitat are ceva din farmecul obsedant al romanului Ispășire, căci desăvârșita sa încrengătură de minciuni, secrete și trădări va duce către un deznodământ bulversant.

„Principala lui concluzie privind noua viață fusese că era plictisitoare. Nu mai avea libertatea de a veni seara acasă, de a sta la televizor cu vesta pe el și cu o sticlă sau două de Bass, mâncând pește și cartofi prăjiți de pe ziar. Nu-și putea cheltui liniștit salariile la casa de pariuri sau să se refugieze sâmbăta mai toată ziua la Arsenal, după care să vină acasă și să cadă lat în pat de beat ce era. Trebuia să-și ascundă revistele deochiate cu atenție. Nu putea aduce acasă femei de la taverna din apropiere.”

Mixed feelings în legătură cu primele o sută, o sută cincizeci de pagini ale romanului. Dar, Doamne, ce-a urmat după, m-a făcut pur și simplu să uit ce-a fost înainte, cum s-ar zice. N-a mai contat nimic; ba, dimpotrivă, mi-am dat seama cât de necesară a fost „lălăiala” din prima parte a cărții, pentru a înțelege mult mai bine anumite lucruri și pentru a intra, astfel, mult mai bine în mintea lui Roy (și nu numai). Care-i ideea? E simplu, de fapt. Roy este un mincinos maxim, abuziv, cronic, care încearcă să o corupă pe Betty să-i lase acestuia banii săi. În fine, nu mă bag mai mult în poveste, că n-are sens. Dar vă spun că e uimitor cât de mult a reușit acest domn să mă scoată din sărite și să mă enerveze. Și cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la cartea lui Nicholas Searle, felul în care a reușit să-și contureze personajele, să le facă atât de reale, atât de palpabile: atât Betty, cât și Roy ar putea, foarte simplu, să fie vecinii noștri, prietenii noștri, sau orice alt necunoscut, aparent banal, pe care-l vedem pe stradă (totuși, eu unul, m-aș putea lipsi foarte ușor de un amigo precum Roy, zău).

„- Dedicare? ce înseamnă asta? Și, oricum, de ce-ar trebui s-o fac? Adică dincolo de un salariu cinstit pentru o muncă cinstită? 

- Pentru că putem schimba lumea, dacă vrem.”

Roy, un bărbat de optzeci de ani, se întâlnește cu Betty, o femeie ceva mai tânără, dar încă plină de viață - o adevărată doamnă, de altfel; cei doi se întâlnesc într-un fel de pub, nicidecum o cafenea sofisticată, în urma unei întâlniri aranjate pe un site de pe internet. Narațiunea alternează între prezentul situației (relația dintre Betty și Roy) și frânturi din trecutul lui Roy, un trecut care, de departe, se dovedește a fi unul curat, să zic așa. Partea interesantă ia amploare atunci când, de fapt, îți dai seama că însăși Betty știe anumite lucruri despre acest Roy, care se dă pedant și lipsit de orice interese materiale față de averea lui Betty - de altfel, aceast fir al intrigii mi s-a părut cel mai interesant de urmărit, dar nu m-a deranjat nici acel before din carte, care ne aducea la cunoștință ceea ce a făcut Roy în trecutul său (chiar dacă, la un moment dat, aceste flashback-uri devin cam abundente de detalii care ar putea fi greu de urmărit). Dar, repet, este esențial să știm povestea lui Roy înainte de a trage concluzii (poate) greșite față de acest minunat escroc. V-am mai spus cât de mult m-a enervat, nu? Ei bine, dincolo, Betty mi s-a părut, în primă instanță, maleabilă, ușor de păcălit și de dus de nas - chiar ajunsesem în punctul în care începea să îmi pară rău pentru ea. Și voiam ca acest Roy pur și simplu să dispară din viața ei și s-o lase în pace. Da, chiar m-a antrenat romanul, deși, având în vedere cum am început și lipsa mea de răbdare, nu i-aș fi dat prea multe șanse; dar uite că mi-a dovedit contrariul și, în cele din urmă, chiar i-am acordat patru steluțe fiindcă le merită cu desăvârșire. 

„- Să schimbăm? Și de ce-aș vrea așa ceva? Presupunând pentru o clipă, că o asemenea idee chiar ar ține. Lumea e ce e. Ar trebui să ne vedem de treabă, luând ce putem din ea.”

Maestrul minciunii devine, în cele din urmă, un fel de cronică ciudată de „familie” (deși Betty și Roy nu se căsătoresc, nu se comportă ca și cum ar forma un cuplu), o cronică a unei escrocherii, a unei hoții sentimentale, care, apoi, ajunge ușor să devină o dramă de un impact colosal, pe fondul unei țări haotice, pe fundamentul unor circumstanțe sociale periculoase (Germania, devastată de cel de-al doilea Război Mondial). Romanul este unul dens, detaliat - chiar greu de urmărit până într-un anumit punct: peronaje puține, dar puternice, rotunde, extrem de bine construite, pasaje de introspecție, meditative, dialoguri lungi. Minciuni multe, secrete, întâmplări neașteptate, legături cu Berlinul aflat în război. Romanul pare a fi, de asemenea, o poveste într-alta. Acest tandem trecut-prezent oferă cititorului perspective neașteptate asupra acțiunii romanului (a, deci asta era!, aham, nu mă așteptam!, ei, nu mai spune!), iar destinul celor doi pare-se să fie unul care, în cele din urmă, se va uni într-un punct comun - sfârșitul acestei cărți, care, pur și simplu, m-a dat peste cap. 

„- Ție nu-ți pasă de nimic, nu? repetă ea.

- Asta-i pentru alții. Eu îmi primesc ordinele și le execut. Sunt plătit. Sau nu, dacă nu fac ce mi se spune și sunt concediat. Simplu ca bună ziua.”

Lui Betty, deși la o vârstă destul de înaintată, îi merge mintea brici. Nu mai zic de Roy, escrocul, care, ei bine, trăind așa toată viața, are minciuna în sânge, este un maestru al coruperii și minciunii. Aici, repet, m-a surprins extrem de fain Betty, capabilă să descoasă ceea ce e în mintea lui Roy. Nu vreau să vă dau spoilere, chiar e de prisos, dar vreau să vă spun că acest roman chiar m-a pus față în față cu niște situații la care chiar nu mă așteptam și pe care nu le-aș fi bănuit vreodată. Se pare că, în cele din urmă, nu toții eroii trebuie să fie sprinteni, săritori, cum nici toți hoții nu trebuie să fie capabili să acționeze rapid, intempestiv - Betty și Roy, fiecare de o parte și de alta a baricadei. Abia aștept să văd și filmul, pentru că știu că joacă Ian McKellen (îl știm cu toții, probabil, mai ales din rolul lui Gandalf) și Helen Mirren, o veterană a filmelor. Am vrut întâi să citesc romanul, pentru ca mai apoi să fac o comparație între cele două. Dar sunt tare nerăbdător să văd cum au fost puse în scenă anumite fapte și aspecte ale romanului lui Nicholas Searle.

„(...) Se poate să vină o vreme când nici măcar n-o să-și mai dea seama. Mai bine mort decât ramolit. Numai că el știe că nu e cazul. Nu uită. ÎȘi amintește totul. Nu demența e problema lui, ci neclintirea scopului. De pierderea voinței de a se strădui se teme el.”

Chiar nu știu ce să vă mai spun - știu că există păreri împărțite în legătură cu aceată carte, dar mie, unul, chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut misterioasă, întunecată pe alocuri, dar și reală, palpabilă, iar personajele mi-au plăcut la nebunie. Dacă doriți să aveți parte de o lectură intensă, neașteptată, cu un final chiar cutremurător, eu v-o recomand cu mare drag. Romanul are o structură atent elaborată, îngrijită și delicată, alternând între prezent (încercarea lui Roy de a pune mâna pe banii lui Betty) și trecut (când Roy își amintește momente-cheie din viața sa de escroc-mincinos-șarlatan). Un fel de joc de-a șoarecele și pisica - plin de tensiune, în care însuși vânătorul devine, într-o oarecare măsură, vânat. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Maestrul minciunii, de Nicholas Searle, o puteți găsi AICI, în colecția LedaEdge. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi multe cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

O revoltată în Rusia bolșevică, de Evghenia Iaroslavskaia-Markon - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Corint Istorie

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2018

Traducere: Anca Irina Ionescu 

Evghenia Iaroslavskaia-Markon (1902-1931) provenea dintr-o familie de intelectuali evrei din Sankt-Petersburg. În timpul Revoluției Ruse, a îmbrățișat cauza marinarilor revoltați din Kronstadt și a anarhiștilor din exil. Arestată, a fost trimisă în insulele Solovețki din Marea Albă, unde se afla unul dintre primele lagăre de muncă din Gulag. Aici a fost executată în iunie 1931. Autobiografia mea, manuscris de aproximativ 30 de pagini, datat 3 februarie 1931, a fost descoperit intact în 1996 în arhivele FSB din Arhanghelsk de către Irina Flige. Scris cu patru luni și jumătate înainte de executarea autoarei, acest adevărat jurnal este un document unic despre primele lagăre de muncă din URSS.

„ (...) să-l împușc ca pe un câine (sau ca pe un cekist - de fapt, același lucru) (...).”

Doamna Alina Pavelescu, în prefața acestei cărți, își începe cuvântul astfel spunând „această carte își va ului cititorul. Îl va amuza, îl va indigna, îl va face să rădâ și să plângă, într-un sfârșit poate că îl va pune pe gânduri, în orice caz, nu are cum să-l lase indiferent.” Și, da, așa e. Nu are cum să te lase indiferent. Ca întotdeauna, eu mereu am considerat cărțile de acest gen, autobiografiile, un document istoric important. Pentru că aparțin cuiva care a trăit, nu a povestit din auzite, credințe sau alte surse de a căror autenticitate și veridicitate ne-am putea ușor îndoi, care a simțit, nu a speculat, deci, fără niciun dubiu, această carte este încadrată în „domeniul realității”. Și totuși, această carte duce, într-o măsură, cu o ficțiune, pentru că viața Evgheniei Iaroslavskaia-Markon a fost, de departe, deloc simplă. A fost anarhistă, o visătoare, o luptătoare și o femeie puternică, fiica unui profesor universitar, „devenită regină a borfașilor, hoață, prezicătoare și agitătoare intratabilă împotriva regimului bolșevic”, apoi deținută într-un lagăr de muncă și, mai târziu, executată. 

„Dar cine sunt oamenii revoluției? Este clar, numai acea clasă care nu poate ajunge niciodată la putere.”

„Vă avertizez, nu vă mirați și nu vă tulburați de sinceritatea mea. În general, sunt convinsă că sinceritatea este întotdeauna în avantajul omului, deoarece, indiferent de cât de negre ar fi faptele și gândurile lui, sunt totuși mult mai luminoase decât ceea ce presupun despre ele cei din jur.” Așa își începe Evghenia autobiografia (cartea fiind, inițila, intitulată Autobiografia mea). Cartea este o dovadă incontestabilă de istorie - Evghenia spune totul fără perdea, fără înfrumusețări stilistice, spune totul pur, crud, deși deseori te pierzi în carte - talentul ei narativ este incontestabil, deoarece au fost momente în care m-am amuzat de ceea ce gândea, momente în care am râs, m-a emoționat; pe scurt, am trecut printr-o succesiune de emoții chiar extrem de diferite. Evghenia e arestată pentru furt, condamnată, apoi evadează, vrea să-și elibereze soțul, iar banii de care a avut nevoie pentru misiune erau strânși „exercitând ad-hoc, pentru femeile din satele și orașele sovietice prin care trecea, profesia - pe cât de insolită, pe atât de productivă - de prezicătoare”. 

„Jur să-i răzbun cu vorba și cu sângele.”

Cartea este, într-adevăr, tulburătoare. Este reală, iar Evghenia Iaroslavskaia-Markon își spune, deși în doar câteva zeci de pagini, povestea de viață, reală, autobiografia ei, pe care, așa cum ea spune la un moment dat, o consideră chiar posibilul ei „autonecrolog”. „Jur să-i răzbun cu vorba și sângele”, scrie această femeie fantastică, puternică, curajoasă, ca un dicton călăuzitor, ca o speranță de care să se agațe. De fapt, nici nu știu dacă ar mai fi putut fi vorba de speranța în condițiile date - este vorba despre un ultim răgaz, de un ultim strigăt înainte de execuția pe care, cu siguranță, o considera implacabilă, inevitabilă. În cele din urmă, cred că un astfel de roman cutremurător (zic roman, dar nu e un roman, în cele din urmă) nu are nevoie de explicații, de comentarii, de recenzii: eroina a povestit singură totul despre ea însăși și despre epoca ei. Și a scris totul cu sinceritate, cu suflet și cu durere: „Scriu această autobiografie nu pentru voi, organele de urmărire judiciară (dacă v-ar fi fost necesară numai vouă, nu m-aș fi apucat deloc s-o scriu!) - pur și simplu doresc să-mi fotografiez viața pe hârtie, dar de hârtie nu pot să fac rost decât de la Biroul de securitate a lagărului”. Așadar, cum a făcut Evghenia rost de hârtie pentru a-și scrie „mărturiile vieții”? Cititorul poate rămâne cu multe întrebări, dar o analiză frumoasă este făcută în postfața cărții, de către Irina Flige, directoarea Centrului de cercetare și informare, asociația Memorial din Sankt-Petersburg.

„Scriu această autobiografie nu pentru voi, organele de urmărire judiciară (dacă v-ar fi fost necesară numai vouă, nu m-aș fi apucat deloc s-o scriu!) - pur și simplu doresc să-mi fotografiez viața pe hârtie, dar de hârtie nu pot să fac rost decât de la Biroul de securitate a lagărului”. 

Chiar vă recomand să citiți cartea. Este o lecție importantă, o poveste adevărată care te tulbură, te șochează, te mișcă și te emoționează. Cred că uneori ar trebui să ne amintim de acei oameni care au trecut prin dureri enorm de mari, prin pierderi, suferințe, război. Poate, astfel, am aprecia mai mult pacea de care avem parte, nu ne-am mai hazarda atunci când ne lipsește ceva nesemnificativ și am fi, poate, mai buni. Pentru că într-o lume ca aceasta, doar mâna pe care o ții strânsă e cea care poate avea grijă de tine. O revoltată în Rusia bolșevică este o carte pe care o port în suflet și pe care o recomand cu mare, mare drag oricui. Este o lecție de viață, dincolo de a fi un adevăr dureros. Și, cu siguranță, merită atenția cititorilor. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, alături de o săptămână liniștită!

Protocolul Varșovia, de Steve Berry - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 432

„Polonia nu a pierit încă,/ Câtă vreme noi trăim./ Ce ne-au răpit străinii,/ Lua-vom înapoi cu sabia.”

Steve Berry este avocat și, deși nu mai practică avocatura, este implicat în politica locală din Georgia. Interesul său pentru istorie l-a îndemnat spre cariera de scriitor. A debutat în 2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a devenit imediat bestseller în Statele Unite. Următoarele sale cărți - Profeția familiei Romanov, Al treilea secret, Moștenirea templierilor, Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în topurile întocmite de USA Today, The New York Times, Publisher's Weekly. 

„Primise un mesaj de la Cassiopeia. Unde ești? Știa că nu o să-i placă adevărul. În Polonia, mă ascund într-un dulap, aștept să fur un artefact vechi de o mie de ani.”

În acest volum palpitant, fostul agent secret Cotton Malone se trezește implicat într-o intrigă țesută în jurul a șapte relicve sfinte, care alcătuiesc temuta Arma Christi. Fiecare obiect furat reprezintă prețul plătit de guvernele mai multr țări, printre care China, Rusia și Statele Unite ale Americii, pentru intrarea într-o licitație secretă, având ca miză informații incriminatoare despre președintele în funcție al Poloniei, care, dacă ar ieși la suprafață, ar putea schimba balanța puterii în Europa. De pe străduțele cu parfom de epocă ale roașului Burges, din Belgia, până la interioarele elegante ale Castelului Wawel, din Polonia, și în adâncurile unei uriașe mine de sare, romanul ne poartă într-o aventură plină de surprize, în care singura necunoscută rămâne... Protocolul Varșovia.

„Sfânta Cruce, Cununa de Spini, Stâlpul Flagelării, Sfântul Burete, Sfânta Lance, Cuiele și Sângele Sfânt. Arma Christi. Armele lui Hristos.”

Am citit romanul lui Steve Berry destul de rapid - asta pentru că, într-adevăr, chiar te prinde. Și ești curios să vezi ce urmează să se mai întâmple, în ce direcție are să meargă totul. Personajele sunt interesante, bine construite, ba chiar bulversante, la un moment dat, încât ajungi să nu știi în cine să ai încredere, fiindcă există nenumărate schimbări „de tabere”, chestii de acest gen. Avem parte și de multe întorsături de situație, de altfel, de situații neașteptate și tot tacâmul, de fapt, adică aproape tot ce-i trebuie unui thriller bun. Totuși, pentru că există și această parte, eu n-am putut deloc să fiu prea captivat de poveste, pentru că mi s-a părut că ideea aceasta politică parcă prea ia amploare și Berry face prea mult uz de ea. Într-adevăr, se observă cât de mult este pasionat autorul de istorie, cât de bine reușește să creeze o intrigă având la bază anumite adevăruri sau speculări istorice. Și totuși, chiar am simțit că nu-s în poveste, nu știu cum să vă spun, că parcă i-a lipsit ceva care să mă facă să mă dau pe spate. Mereu am iubit acele cărți care au o valoare simbolistică (așa cum este și în cazul romanului Protocolul Varșovia, acele artefacte ce alcătuiesc Arma Christi - cu alte cuvinte, artefacte religioase, vechi, care se consideră că au rămas pe Pământ în urma răstignirii lui Iisus). Mi se pare că aduc ceva nou, dar, în aceeași măsură, abordarea unei cărți într-o asemenea măsură - pe mine, cel puțin - te face să ai așteptări destul de mari de la cartea respectivă. 

„Instrumentele patimilor. Potrivit corintenilor, celor care renunțau la armele acestei lumi, Arma Christi reprezentau o protecție foarte mare împotriva ispitei.”

Oricum, am intrat în lectură deși știam că Steve Berry sigur va face uz de fapte istorie, de adevărul politic, imediat, al anumitor țări. Nu, nu m-a dezamăgit din acest punct de vedere, autorul amestecând politica actuală cu perioada comunistă a Poloniei, deoarece chiar a reușit să găsească un echilibru perfect de-a lungul cărții. Dar totuși a reușit să mă piardă destul de mult în detalii, astfel încât, la un moment dat, nici nu mai știam ce se întâmplă, unde mă aflu (fazual spus) și chestii de acest gen. Dincolo de faptul că, după cum am mai spus, nu mai știam, din roman, cine e bun și cine e de partea cealaltă a baricadei. Oricum, cartea chiar abundă de situații alerte, neașteptate, care pun cititorul în priză și-l țin captiv. Mi-a plăcut mult și faptul că, în cele din urmă, capitolele cărții au fost destul de scurte, deci nu te solicită prea mult. Știu că aș fi dat acestei cărți o notă mai mare, chiar știu, dar la fel de bine știu și faptul că m-am bucurat când am terminat-o - nu numai că am avut parte de o lecție de istorie (mereu mi-a plăcut să citesc despre istoria altor țări), dar știam că o pot da unui prieten căruia, cu siguranță, i-ar putea plăcea mai mult decât mie. 

„Durerea din piept era ca și cum îi fusese înconjurată inima cu o sârmă ghimpată. Nu era un infarct. Era trecutul care scotea capul urâcios și-i amintea că încă exista.”

De asemenea, am apreciat și faptul că, în scrierea ei, autorul chiar a bătut niște drumuri: a fost la Burges, în Belgia (loc reamintit și în roman), pe care l-a perceput drept un muzeu viu, spectaculos al vieții medievale. Apoi, a mers în Polonia, unde și-a petrecut o mare parte a timpului în Cracovia, la mina de sare de acolo (reper utilizat, de asemenea, și în cartea de față). Totuși, bineînțeles, cartea necesită și separarea realității de ficțiune. De asemenea, relicvele regilioase, după cum Steve Berry într-un capitol o spune, au un trecut variat și tulburător, dar credința în ceva extraordinar a părut a fi întotdeauna o necesitate umană. Dorința nesățioasă de a păstra ceea ce credem, indiferent de autenticitate. Același lucru este valabil și pentru Arma Christi, un alt lucru tradițional în creștinătate. Nu una, ci o colecție de relicve ale patimilor lui Hristos, multe înfățișate în nenumărate opere de artă și în tablouri religioase. Bineînțeles, imeni nu știe care dintre aceste obiecte, împrăștiate în lume, sunt adevărata Arma Christi. Spre deosebire de roman (unde există o listă), în realitate nu există o astfel de listă oficială întocmită de Vatican. Autorul a ales șapte la întâmplare și totuși povestea împărătesei Elena (relatată în capitolul 9), și a felului în care a început venerarea relicvelor, este, după cum autorul susține (și nu mă îndoiesc că este așa), adevărată.

„Trebuia să rezolve problema. Trebuia să se termine. Și orice era necesar ca să se întâmple... avea să facă.”

Cred că asta, de fapt, mi-a plăcut cel mai mult la Protocolul Varșovia. Faptul că autorul ia realități istorice, fapte, adevăruri și le integrează într-un roman care, astfel, ar putea deveni un fel de ficțiune istorică, în care există pusee de adevăr. Iar atunci când, și mai bine, integrezi totul într-un thriller alert, captivant, periculos, informația livrată (adevărată, științifică) este mult mai ușor de asimilat. Totuși, așa cum am mai zis, atunci când te hotărăști să oferi un simbolism romanului pe care-l scrii, ar trebui să te aștepți ca cititorul să aibă așteptări mult mai mari de la un thriiler. Eu, unul, mă așteptam la ceva mindfuck, ceva total neașteptat, care să mă facă să mă enervez, să-mi stârnească anumite stări, să dea cu mine de pământ, la o adică. Și-mi amintesc de Dan Brown, carea are talentul formidabil de a specula, extrem, dar extrem de bine, aspecte religioase și situații de acest gen. Repet, romanul lui Steve Berry nu e unul basic, ci unul care, după părerea mea, ar fi putut fi mult, mult mai bun. Așa cum am mai zis, a fost totuși o lectură incitantă, alertă, captivantă, chiar dacă am urmărit cu greu demersul intrigii și desfășurarea acțiunii principale. Mi-au plăcut personajele, anumite situații chiar m-au ținut cu sufletul la gură - astfel încât, în cele din urmă, eu zic că trei steluțe sunt chiar OK. 

„- Să iei în serios avertismentul lui Ivan. Nu te băga. S-ar putea să devină un joc dur.

- Din câte-mi amintesc, așa îți place ție.

Ea zâmbi.

- Așa e.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru acest exemplar, Protocolul Varșovia, de Steve Berry, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi nenumărate cărți, dintr-o mulțime de genurile literare, în funcție de ceea ce vă place, cu precădere, să citiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână care urmează cu spor și cu lecturi pe placul vostru!

Din suflet, de Demi Moore - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2020

Traducere: Maria Adam

„(...) mama încercase să se sinucidă. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mi-am folosit degetele, degete mici de copil, să-i scot pastilele din gură, în timp ce tata îi ținea gura deschisă și-mi spunea ce să fac. Ceva în adâncul meu s-a schimbat atunci și nu a mai fost la fel. Copilăria mea se sfârșise.”

Demi Moore își spune povestea cu sinceritate, dar și cu demnitate, tact și generozitate față de oamenii importanți din viața ei. Actrița în persoană se dovedește a fi foarte asemănătoare cu femeie din paginile cărții: grijulie, întrebătoare, uneori nesigură, dar și sinceră. ea povestește cu precizia unui chirurg, divorțurile, dependența și eventuala izolare, dar totodată scoate în evidență caracterul puternic pe care îl are - o femeie plină de înțelepciune. Din suflet este o poveste despre supraviețuire, succes și renunțare. Demi Moore este actriță, producător, regizor și activist. Este cunoscută pentru rolurile din Libertinii (1985), About Last Night (1986), Ghost (1990), A Few Good Men (1992), Indecent Proposal (1993), G.I. Jane (1997), Charlie's Angels: Full Throttle (2003), și Margin Call (2011), printre multe altele. Moore este, de asemenea, cofondator Thorn, o organizație nonprofit care construiește tehnologie pentru a apăra copiii de abuzuri sexuale, exploatare și trafic. Locuiește în Los Angeles și Hailey, Idaho.

„(...) am trecut de la a fi un om de care ei încercau să aibă grijă la un om de la care ei așteptau ajutor ca să-și curețe propriul dezastru.”

E imposibil să n-o știi pe Demi Moore, zic eu, cel puțin pentru fenomenalul rol din Ghost (acea lacrimă dintr-o scenă, singura lacrimă, care îți înmoaie sufletul), sau din rolul excepțional din filmul Indecent Proposal (și, da, ce film). Când am văzut că și-a scris biografia, chiar am vrut s-o citesc, și tare m-am bucurat când am văzut că prietenii de la Editura RAO au tradus-o și la noi. Cum am reușit să pun mâna pe ea, am știu că o voi citi curând - și-așa a fost. Și, drept să vă spun, citind Din suflet, nu numai că mi-am dat seama cât de mulți oameni frumoși există pe acest Pământ, dar mi-am dat seama, încă o dată, că fiecăruia ne este scris un anumit drum și că, de altfel, fiecare dintre noi deținem puterea de care avem nevoie pentru a ne îndeplini visurile și visele și idealurile și țelurile. A fost o carte care m-a ridicat, care mi-a atins spiritul și m-a făcut să râd, să plâng, să mă bucur și să fiu trist, m-a purtat ca într-un carusel al stărilor - și-am știut, atunci când am închis-o, că Demi Moore mi-a fost un prieten drag și apropiat și a fost lângă mine șoptindu-mi, la ureche, povestea ei de viață.

„(...) Dar aș vrea să fi fost învățată - de cineva, undeva - despre coprul meu, despre ce era posibil într-o relație sexuală, cum să mă gândesc la propriile mele dorințe în loc să văd sexul ca pe ceva degradant sau ceva ce datoram cuiva. Sau ca un mod de a obține validarea valorii mele de către bărbați.”

Am plecat din această lectură respectând și mai mult omul care este Demi Moore - deși, bineînțeles, n-am putut fi de acord cu toate deciziile pe care, de-a lungul vieții sale, le-a luat. Dar, normal, nu-s în măsură să judec circumstanețele și tot ce-a însemnat viața ei, deoarece propriile ei alegeri au adus-o în prezent, așa cum este: o mămică mândră, o femeie puternică, curajoasă, o voce a multor oameni și femei. Dacă o respectam ca actriță, și-mi plăceau la nebunie rolurile ei, acum, cu siguranță, când voi mai vedea un film cu ea, voi fi capabil să-i văd și cealaltă latură. De fapt, chiar îmi amintesc că o urmăream pe Instagram și-mi spuneam cât de fericită poată fi. Ei, bine, viața lui Demi Moore a fost chiar foarte, foarte grea. De fapt, aș spune că mai mult copilăria și adolescența, până când a ajuns pe picioarele ei și a început să activeze în domeniul care a consacrat-o: modeling-ul, apoi actoria. Și sămânța din sufletul ei, cândva udată de lacrimi, a înflorit odată cu cariera-i frumoasă.

„De la ei am învățat că iubirea e ceva pentru care trebuie să te zbați ca să o păstrezi. Putea să dispară în orice clipă, din motive pe care nu puteai să le înțelegi, pe care nu puteai să le controlezi. Era înfricoșător să ai nevoie de genul de iubire cu care am crescut eu, era dureros s-o simți. Dacă nu aveam acea neliniște dureroasă, anexietatea aceea puternică în preajma cuiva, de unde să știu că era iubire?”

În Din suflet, Demi Moore nu bate pasul pe loc. Nu se lungește inutil. Este directă. Uneori incisivă. Se grăbește, deoarece are multe de spus și vrea să se lepede de greutatea-i sufletului, parcă, scriindu-și propria poveste de viață. De multe ori, de-a lungul cărți, citești despre respingerea pe care, în copilărie, a suferit-o. Despre abandon. Despre lipsa de încredere, despre intimidare, nesiguranță, frică. Despre criticile primite din partea familiei. Despre mame ei care nu a fost acolo atunci când avea nevoie de ea, care a „vândut-o pentru cinci sute de dolari. Dar Demi Moore, deși avea mai puțină experiență decât alții, s-a hotărât să facă mai bine. Să muncească. Să evolueze. Să își demonstreze că poate, că e capabilă (aici îmi amintesc de un rol în care era în marină, singura femeie, și-a trebui să demonstreze că poate - a început să meargă la sală, să facă ciclism, drumeții, exerciții fizice intense). Apoi, a trebuit să mai ia în greutate. A simțit mândrie, dezgust față de propria-i persoană. A pierdut un copil. A fost dependentă de alcool, droguri. A trebuit să suporte criticile tabloidelor, ale ziariștilor ahtiați după scandal. Și, totuși, Demi Moore a rămas statornică idealurilor ei, țelurilor pe care le avea. Pentru mine, sincer, este un exemplu de urmat.

    „Dar pentru mine, personal, St. Elmo's va fi mereu filmul care mi-a schimbat viața. Dacă nu m-aș fi dus la dezintoxicare ca să fac filmul, chiar mă întreb dacă aș mai fi în viață.”

E foarte ușor să crezi că viața vedetelor este frumoasă. Că-și permit orice. Că au bani să meargă oriunde, oricând. Că pot avea orice, oricând. Da, pot. Dar însăși Demi Moree spune că, din cauza acestui lucru (nu datorită), deseori a fost nevoită să renunțe la ceea ce ar fi vrut să facă. Deseori și-a anulat călătorii. Ba chiar, de fapt, îi era greu și să intre într-o relație, de teamă că aceasta nu va avea să meargă. Și se vor isca scandaluri. Și orice alte lucruri care ar fi putut să atragă audiență și bani. În Din suflet, Demi Moore a pus un accent foarte puternic pe relația cu propria-i mamă. Deși în copilărie acestea au fost extrem de reci una cu cealaltă, astfel încât, citez, Demi Moore a ajuns „să-și urască mama”, se înstrăinase de ea și, în cele din urmă, a plecat. După mulți ani, a aflat că aceasta suferă de cancer. Când s-a întors acasă, a putut să o ierte și să-i fie alături în acele grele clipe - pentru asta, Demi Moore a fost împăcată cu sine și capabilă să ierte și, la rândul ei, să fie iertată (citez, „când am decis să am grijă de mama la finalul vieții ei, am început să vindec rana”).

„(...) eram binecuvântați cu o fetiță sănătoasă și frumoasă și mai mulți bani decât am știut să ne dorim în copilărie. Știu că sună ca o viață perfectă. Dar după cum aveam să aflu curând, dacă ții înăuntrul tău un rezervor de rușine și traume nerezolvate, nicio sumă de bani, nici succesul și nici celebritatea nu-l pot umple.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Este ciudat să recenzezi o (auto)biografie, în cele din urmă. Vă spun doar că merită să citiți această carte, este o carte sinceră, profundă și emoționantă, o poveste despre o femeie curajoasă, puternică, pregătită să facă sacrificii și să lupte pentru fericirea ei. Este vorba despre o femeie care a izbutit să-și depășească propria condiție, care a renăscut. În aceeași măsură, este o carte dureroasă, despre ce înseamnă să fii prinsă într-o industrie care-ți cere să te remodelezi permanent, să fii așa sau așa sau altfel, astfel încât să te potrivești perfect în rolul pe care îl interpretezi. Din suflet este acea carte pe care am citit-o, cum s-ar spune, chiar cu sufletul - pentru că am simțit-o ca pe o confesiune discretă, subtilă și sensibilă. Iar sfârșitul cărții mi-a adus lacrimi în ochi. Și, bineînțeles, după ce-am terminat cartea m-am uitat la Ghost, pentru că mi se făcuse un dor nebun de acel film.

„Există două motive pentru care am vrut să spun povestea asta, povestea felului în care am învățat să capitulez. În primul rând, pentru că e a mea. Nu aparține tabloidelor, mamei mele, bărbaților cu care m-am măritat sau oamenilor care au iubit ori au urât filmele mele, nici măcar copiilor mei. Povestea mea e doar a mea; sunt singura care a fost acolo pentru toate astea și am decis să revendic puterea de a o spune în condițiile mele. Al dilea motiv este că, deși e a mea, poate că o parte din povestea asta este și a voastră. Am avut o șansă extraordinară în viață: și bună, și rea. Să pun totul pe hârtie mă face să realizez cât de nebunesc a fost totul, cât de improbabil. Dar cu toții suferim, cu toții triumfăm, și cu toții putem alege cum apreciem totul.”

V-o recomand, așadar, cu mare drag! Sunt sigur că o veți simți și voi și că vă va atinge subtil și plăcut. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru acest exemplar, Din suflet, de Demi Moore, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi nenumărate cărți, dintr-o mulțime de genurile literare, în funcție de ceea ce vă place, cu precădere, să citiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână care urmează cu spor și cu lecturi pe placul vostru!