Gena egoistă, de Richard Dawkins - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 584

Traducere (și note): Dan Crăciun

Anul apariției: 2019

Richard Dawkins este Charles Simonyi Professor de Comprehensiune Publică a Științei la Universitatea Oxford. Născut la Nairobi din părinţi britanici, Richard Dawkins a studiat la Oxford şi a obţinut doctoratul sub îndrumarea etologului Niko Tinbergen, laureat al Premiului Nobel. Din 1967 şi până în 1969 a fost asistent la Universitatea Berkeley, California, după care s-a reîntors la Oxford ca lector, apoi conferenţiar de zoologie la New College, Oxford, înainte de a fi devenit primul ocupant al Catedrei Simonyi în 1995. Gena egoistă (1976; ediția a doua 1989) l-a propulsat pe Richard Dawkins spre celebritate și rămâne lucrarea sa cea mai cunoscută și cel mai frecvent citată. A fost urmată de un șir de cărți bestseller: The Extended Phenotype (1982), The Blind Watchmaker (1986), River Out of Eden (1995), Climbing Mount Improbable (1996), Unweaving the Rainbow (1998) și The Ancestor's Tale (2004). A Devil's Chaplain, o culegere de scrieri ale sale de mai mici dimensiuni, a fost publicată în 2003. Dawkins este deopotrivă membru al Royal Society și al Royal Society of Literature. Este deținătorul unor numeroase premii și distincții, printre care Royal Society of Literature Award din 1987, Los Angeles Times Literary Prize din același an, Nakayama Prize din 1994, International Cosmos Prize for Achievement in Human Science din 1997, Kistler Prize din 2001 și Shakespeare Prize din 2005.

Această carte ar trebui să fie citită şi poate fi citită aproape de către oricine. Ea descrie cu mare abilitate o nouă faţă a teoriei evoluţioniste. Deşi regăsim în mare măsură stilul lejer şi accesibil, care, în ultimul timp, a făcut vânzare bună unor teorii biologice noi şi câteodată eronate, aici avem de-a face, în opinia mea, cu o realizare mai serioasă. Ea izbuteşte să ducă la bun sfârşit misiunea aparent imposibilă de a folosi un limbaj simplu şi accesibil, pentru a prezenta unele din temele încifrate şi cvasimatematice ale gândirii evoluţioniste de dată recentă. Văzute, în sfârşit, prin prisma acestei cărţi, într-o perspectivă largă, acestea îi vor surprinde şi îi vor înviora chiar şi pe mulţi dintre cercetătorii în domeniul biologiei, care s-ar fi putut considera drept cunoscători. (W. D. Hamilton, Science)

Am vrut să citesc această carte de ceva timp; când am auzit prima dată de ea, de la un domn profesor de genetică populațională, mi-a rămas în minte - am ajuns acasă, am dat un search și am căutat-o. Evident, am găsit-o instant - și am început să citesc niște descrieri, câteva mici recenzii. Ei, bine, mi-am dat seama că I am not ready for this, nu acum. Și, trecând peste, acum, că am citit-o, îmi pot spune același lucru, schimbând puțin timpul verbului - I was not ready for this. Deși a fost o lectură senzațională, extraordinară, o lectură cu totul și cu totul specială, rămân cu un gust amar, în cele din urmă, deoarece, deși nu-s străin, să zic așa, de acest domeniu, cartea aceasta nu mi-a fost accesibilă - nu în totalitate sau, de fapt, poate nu așa cum aș fi vrut să-mi fie: am rămas cu mai multe întrebări, de fapt, pe cât așteptam răspunsuri la anumite întrebări; ceea ce, extrapolând, nu-i rău deloc - e foarte OK ca o carte să-ți stârnească entuziasmul și interesul, să-ți excite sinapsele și să-ți deschidă niște drumuri - Gena egoistă cu siguranță a reușit să facă, într-un mod colosal, asta. Din cele aproximativ șase sute de pagini, sau câte o avea, cred că mai bine de 1/4 din pagini au fost însemnate, evidențiate cu sticknotes. Acolo unde am aflat lucruri noi, cât și acolo unde simt că va trebui, poate în viitor, să revin. Să revin și să-ncerc să-mi explic ideile lui Dawkins. Și teoriile sale atât de complexe!

„O entitate, precum un babuin, este considerată a fi altruistă dacă se comportă astfel încât să sporească bunăstarea unei alte entități de același gen, cu prețul propriei sale bunăstării. Comportamentul egoist are exact efectul opus. Bunăstarea înseamnă șanse de supraviețuire, chiar dacă efectul asupra speranțelor reale de viață sau de moarte este atât de mic încât să pară neglijabil. Una dintre consecințele suprinzătoare ale versiunii moderne a teoriei darviniste este aceea că minuscule influențe, aparent triviale, asupra probabilității de supraviețuire pot avea un impact major în procesul de evoluție. Aceasta datorită enormelor perioade de timp disponibile pentru ca astfel de influențe să se facă simțite.”

Deși n-am citit prea multe cărți de știință, am observat, să spun așa, o anumită tendință - și anume împărțirea acestora în două categorii (după părerea mea): există acele cărți care caută „să explice” cititorilor anumite aspecte, fie ele științifice sau nu, în ideea „cultivării” acestor cititori și acele cărți (și-aici ajungem la partea interesantă) care încearcă să susțină, printre ceilalți oameni de știință, o nouă teorie, de obicei cu alte lecturi de referință „la bord”. Cărțile care le fac pe amândouă - cu alte cuvinte, cărțile care „prind” la public prin accesibilitate și noutatea (sau nu) de informații & cărțile care susțin ceva nou (sau infirmă ceva vechi) tind să cred că sunt rare. Foarte rare. Una dintre ele, bineînțeles, a fost cartea lui Darwin, Originea speciilor. Și, da, ce urmează să spun este, probabil, deja subînțeles: Gena egoistă este cealaltă. Încă din momentul publicării sale, această carte a strălucit (nu doar prin faptul că a fost un bestseller), ci și prin faptul că a reprezentat una dintre cele mai des citate lucrări (atât de susținătorii teoriilor sale, cât și de cei care se împotriveau acestor premise). Cu toate acestea, cartea lui Dawkins rămâne un punct de cotitură în acest domeniu. Dar, vă spun, întrucât eu nu-s inițiat în acest domeniu în acea măsură în care să pot înțelege în totalitate această carte, pot concluziona că, în cele din urmă, chiar a fost o lectură extraordinară, pe care, deși am parcurs-o greu, am savurat-o la fiecare pagină. De fapt, încă un semn că e o lectură într-adevăr bună, a fost faptul că am simțit nevoia să opresc aproape de fiecare dată când întâlneam ceva (o idee, un fragment) care-mi stârnea curiozitatea și mă făcea să-mi iau notițe. 

„(...) Evoluția funcționează prin selecție naturală, iar selecția naturală înseamnă supraviețuirea diferențială a celor mai bine adaptați. Vorbim însă despre indivizii cel mai bine adaptați, de rasele cele mai bine adaptate, de speciile cele mai bine adaptate sau despre ce? (...) Dacă speciile sunt acelea care conturează în ceea ce Darwkin a numit lupta pentru existență, atunci individul pare a fi cel mai bine descris ca un pion pe tabla de șah, gata să fie sacrificat ori de câte ori interesul superior al speciei ca întreg o cere.”

Originea acestei gene egoiste este destul de interesantă. Dawkins spune că ideea genelor egoiste s-a născut cu zece ani înainte de publicarea romanului său (care, de altfel, a cunoscut numeroase alte „nume” posibile înainte de publicare). În 1966, biologul olandez Niko Tinbergen l-a rugat pe Dawkins - pe atunci asistentul său de cercetare, cu un doctorat în comportamentul animalelor - să țină câteva prelegeri în locul acestuia. Inspirat de Hamilton, Dawkins a scris în notițele sale: „Genele sunt, într-un anumit sens specific, nemuritoare. Ele trec prin generații, remaniându-se, de fiecare dată, când trec de la părinți la descendenți... Selecția natură va tinde să favorizeze acele gene care își construiesc singure un corp care are cele mai multe posibilități în a reuși să transmită, în siguranță, generației următoare, un număr mare maxim de replici ale acelorași gene - astfel, putem spune că egoismul acestor gene este de necontestat”. 

„Importanța evolutivă a faptului că genele controlează dezvoltarea embrionară este următoarea: înseamnă că genele sunt, măcar în parte, răspunzătoare de propria lor supraviețuire în viitor, deoarece supraviețuirea lor depinde de eficiența corpurilor în care trăiesc și la a căror construcție au contribuit.”

Încă de la publicare, Gena egoistă a fost primită cu un deosebit entuziasm, dar, bineînțeles, și cu o critică acerbă. O idee comună în rândul exegezei negative (criticilor) a fost faptul că, în cele din urmă, contrar teoriilor lui Dawkins, gena nu poate fi un criteriu de selecție, nu poate fi o unitate a selecției naturale, întrucât selecția nu poate acționa, în mod direct, asupra lor - ci doar prin efectele lor (a genelor) asupra organismelor individuale. Distincția dintre „replicator” și „vehicul”, pe cât am reușit eu s-o înțeleg, a fost introdusă de către Dawkins pentru a „aborda această problemă” - conform acestui model de evoluție, implicit, conform acestui criteriu „de selectivitate”, selecția naturală necesită două unități diferite, care, bineînțeles, joacă roluri diferite în procesul evolutiv - replicatorii sunt „entități”, care produc, cu fidelitate, copii ale lor (ale replicatorilor) care sunt transmise de-a lungul generațiilor. Știm, în evoluția biologică, faptul că genele joacă acest rol. Totuși, un vehicul este o entitate care interacționează cu mediul și al cărui fenotip (manifestarea fizică a expresiei genelor; pe scurt, spre exemplu - ochi albaștri, păr blond, înălțime medie etc) a evoluat în așa manieră încât să păstreze viabil și intact replicatorul pe care, să spun așa, „îl transportă”. Deoarece supraviețuirea și reproducerea diferențială a vehiculelor sunt cele care conduc, în cele din urmă, la răspândirea replicatorilor, se poae spune că selecția acționează asupra replicatorilor prin efectele lor (a replicatorilor) asupra vehiculelor care le găzduiesc. Încerc să redau ce-am spus într-o manieră cât mai ușor de înțeles, și sper să fie viabil ceea ce spun: un lup (vehicul) poartă un replicator (gena), iar efectul replicatorului (expresia genei) constă în faptul că acel lup va avea colți cât mai ascuțiți, pentru o sfâșiere mai rapidă a pradei. Astfel, prin efectul replicatorului (și anume disponibilitatea de colți ascuțiți), lupul (vehiculul) va avea o șansă mult mai mare de a supraviețui, de a se reproduce și, astfel, de „a transporta” acest replicator generațiilor viitoare. Sper că am reușit, câtuși de puțin, să mă fac înțeles. 

„Orice genă care se comportă în așa fel încât să-și sporească propriile șanse de supraviețuire în cadrul fondului genetic, pe seama alelelor sale, va tinde prin definiție, în mod tautologic, să supraviețuiască. Gena este unitatea de bază a egoismului.”

Cu toate acestea, deoarece organismele și grupurile individuale sunt evenimente tranzitorii, cu alte cuvinte, vor muri cândva, vehiculele, implicit, nu ar putea fi o unitate de selecție. Cu toate acestea, genele, pe de altă parte, sunt unități de selecție, au acest caracter, această proprietate, deoarece, după cum Dawkins afirmă, sunt „potențial nemuritoare”. Și expresia anumitor gene se va manifesta în așa fel încât, pe viitor, aceste gene să treacă mai departe în urmași, și, din urmași, mai departe în cei ce vor urma urmașilor și tot așa. Într-un cerc egoist, în care genele domină această lume, iar replicatorii și vehiculele reprezintă „materia primă”, reprezintă verigile principale ale acestor realități. Chiar nu știu ce-aș mai putea spune legat de această carte, deoarece, foarte ușor, pot greși, pot atinge o anumită linie sensibilă, subțire, pe care nu vreau s-o ating, astfel încât ce spun aici să fie eronat, greșit. Nu pot decât să vă recomand să citiți Gena egoistă, deoarece, într-adevăr, este o carte extrem de interesantă, foarte bine scrisă, la îndemână (pe cât e posibil, de fapt), cu un stil expeditiv aparte (mi-au plăcut foarte mult „metaforele” utilizate de autor pentru a descrie, spre exemplu, cum funcționează o genă, cum funcționează diviziunea celulară, care-i treaba cu cromozomii și tot așa). Evident, anumite aspecte, anumite teorii chiar nu au putut fi metaforizate, întrucât prezintă un caracter științific, rațional, logic. După cum am spus, prin cartea sa, Dawkins nu a vrut doar să se afișeze unui public cititor „dornic să descopere”, ci a vrut să afirme o teorie, a vrut să-și susțină niște idei, toate acestea în rândul celorlalți oameni de știință și cercetători.

„Într-o lume complexă, predicția este o afacere plină de riscuri. Fiecare decizie pe care o ia o mașină de supraviețuire este un joc de noroc și e treaba genelor să preprogrameze creierul astfel încât, de regulă, aesta să ia decizii profitabile. Moneda folosită în cazinoul evoluției este supraviețuirea (...).”

Totuși, nu pot nu vorbesc aici despre ceva ce mi s-a părut, îndeosebi, atunci când am citit această carte. Într-un capitol, denumit Fenotipul extins (cred, de fapt, că e doar o adăugare în această ediție a cărții, iar capitolul face parte însăși dintr-o altă carte a lui Dawkins, și-anume Fenotipul extins), autorul susține, exact, ideea fenotipului extins: ce înseamnă asta? Înseamn că, de fapt, însăși fenotipul reprezintă, de fapt, o cale prin care genele să-și asigura supraviețuirea, continuitatea, linearitatea. Cum să vă spun? Spre exemplu, să ne gândim că ne-mbolnăvim, din motive virale. Luăm un virus. Ce e un virus? E simpu - e un vehicul. Cu toate acestea, un vehicul mult diferit față de mamifere, oameni, păsări, plante. În fine. Cum am spus mai sus? Un vehicul nu este altceva decât „un mediator”, „un intermediar” care trebuie să ducă replicatorul (în speță, gena) mai departe. Știm cu toții simptomele unei gripe: temperatură, tuse, nas înfundat și așa mai departe. Un virus nu vrea să-și ucidă gazda, nu? Asta ar însemna că, odată cu moartea gazdei, va muri și el. Așadar, un virus doar își va debilita gazda. De multe ori, din păcate, chiar o va omorî (putem vorbi, aici, și de diferiți paraziți). Totuși, un om care are un virus, strănută, tușește. Ei, aici intervine ideea lui Dawkins - de fapt, teoria fenotipului extins - prin tuse, prin strănut, virusul (vehiculul) va fi pus în libertate în ideea infectării și altor persoane (spun „persoane” doar în ideea exemplului) - astfel, alte persoane vor fi infectate, vor avea același tablou clinic, și tot așa și tot așa. Ce-nseamnă asta? Înseamnă că virusul și-a asigurat continuitatea, și, de fapt, genele sale, ele însele, și-au asigurat această „nemurire”. Teoria fenotipului extins susține, din câte am reușit eu să-nțeleg, că anumite manifestări fizice sunt, actualmente, expresii ale genelor corpului străin (în cazul acesta, virusul de care vă vorbeam), expresii care nu au alt scop decât unul egoist: debilitează gazda și fă-o să te-ajute să te înmulțești (tuse, strănut - o adevărată polenizare virală). 

„Am fost construiţi ca maşini genetice şi cultivaţi ca maşini memetice, dar avem puterea de a ne împotrivi creatorilor noştri. Noi, singuri pe pământ, ne putem răzvrăti împotriva tiraniei creatorilor noştri.”

N-am să spun mai multe. Mă voi opri aici deoarece chiar sunt de părere că trebuie să citiți această carte pentru a înțelege mai multe. Eu, după cum v-am spus, am primit răspunsuri, dar, la sfârșit, trăgând o linie, mi-am dat seama că am mai multe întrebări. Cu siguranță, este una dintre cele mai bune lecturi de acest gen, și nu doar de anul acesta, ci dintotdeauna. Și cu siguranță voi reveni, în viitor, de multe ori asupra ei - deoarece conține multe teorii, multe idei inovatoare și susținute. Bineînțeles, nu mă voi arunca să cred totul așa, fără să citesc mai mult, fără să încerc să descopăr mai multe. Gena egoistă este, într-adevăr, o carte care aduce o extraordinară contribuție acestui domeniu. Ah, da! N-aș putea încheia această recenzie fără a transmite aprecierile mele nemăsurate traducătorului, care pur și simplu a făcut o treabă extraordinară - nu vorbesc doar de traducere (care, cu siguranță, a însemnat un proces îndelungat și extrem, extrem de greu, care a necesitat multă concentrare), ci vorbesc și de notele aduse, care au făcut ca lectura să fie, pe cât posibil, mult mai accesibilă. Sincere recunoștințe și aprecieri!

„Personal, aş prefera ca un computer să câştige campionatul mondial de şah. Oamenii au nevoie de un exerciţiu de modestie.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Gena egoistă. de Richard Dawkins,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!