Dosarele mamei mele, de András Forgách - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Dósa

András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist și traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta. Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, și Zehuze, 2007), precum și mai multe volume de eseuri și unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparținând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ș.a. Pentru creația sa, András Forgách a fost recompensat cu distincții de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs și Premiul Milán Füst.

„Colaboratorul secret DOAMNA PÁPAI îți serbează în data de 3 decembrie a 60-a zi de naștere.

Din 1976 se află în relație operativă cu Direcția III/I și în toată această perioadă a furnizat mai multe informații valoroase privind agentul israelian și situația operativă, precum și în legătură cu demersurile mișcării sioniste. Ne-a furnizat materiale originale de la al 29-alea Congres Mondial Sionist și plănuim să o trimitem cu scop operativ la al 30-lea Congres Mondial Sionist.”

La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întâmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii. În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-și asume trecutul, dar și dând viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.

„- Eu, a spus doamna Pápai, v-am îndeplinit de atâtea ori, în numele democrației populare, cererile nenumărate și deloc ușoare, lăsând la o parte problemele personale foarte serioase. Și nu de puține orice v-am făcut recomandări specifice. (...) Păi, de ce să consider munca asta ca fiind importantă dacă atunci când eu spun sau recomand ceva, nimeni nu se arată interesat, doar se preface?”

„Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, și pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte... Nu o judec. Dar sunt în povestea de față momente rușinoase și dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiștilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubești un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?” -  András Forgách

„Ea tebuie așadar dezobișnuită să-și pună convingerile mai presus decât munca. N-a încercat niciodată să-și ascundă antipatia față de statul evreu, ceea ce a și motivat-o în definitiv, astfel încât a trebuit ghidată cu răbdare către înțelegerea faptului că aceaste lucruri ar trebuie să fie separate, convingerile personale și servirea cauzei, interesele taberei socialiste și părerea persoanei operative.”

Frumusețea literaturii (pe lângă toate celelalte): să-ți placă o carte care știu că multora nu le-a plăcut. Iarăși, nu spun că nu înțeleg de ce celorlalți nu prea le-a plăcut cartea lui Forgách, motivele ar putea fi nenumărate (și-aș spune că, în principal, poate ideea că există cărți care nu sunt pentru oricine, nu în ideea inaccesibilității, ci pentru că, pur și simplu, unii caută altceva de la o lectură - nu o scriitură prea densă, prea detaliată, prea lungită sau prea lipsită de acțiune): că, dacă e să fiu sincer, multe din aceste prea-uri pe care le-am enumerat, parcă se găsesc în cartea lui Forgách; Dosarele mamei mele este o cartea prea atent cercetată, care abundă de detalii, note de subsol (extrem de relevante, din punctul meu de vedere, peste care - de data aceasta - n-am sărit, în ideea de a scurta lectura care, oricum, a fost una destul de lungă și greoaie, dar, atenție, NU plictisitoare). Dar mie chiar mi-a plăcut această carte, am citit-o cu o poftă avidă de cunoaștere (oare?), chiar dacă n-am fost familiarizat prea mult cu contextul politic, sau istoric, sau „social” al cărții. Nu. „M-am scuturat” de aceste detalii, de aceste încadrări istorice, și-am încercat să văd această carte exact ceea ce, din punctul meu de vedere, este: o pledoarie despre dragostea unui copil pentru mama sa, o încercare „de regăsire”, de catharsis, o carte despre iertare și despre eliberare, un manuscris, o „scirsoare teribilă de dragoste”. Și, da, chiar a fost o carte care m-a emoționat profund și m-a mișcat; și mi-am dat seama că Forgách este un autor extrem, extrem de sensibil și extrem de real, livrându-i-se cititorului în întreaga sa ființă; și-aș putea risca spunând că, scriind Dosarele mamei mele, „se expune” acestuia (cititorului), însă cu prețul că, în sfârșit, și-ar putea înțelege mama, o ființă care i-a fost atât de inaccesibilă atât de mult timp.

„De ce a ales tocmai numele de PÁPAI? N-a fost niciodată în orașul Pápa și nu avea niciun fel de legătură cu capul bisericii catolice. Nu aveam în el nimic «papal», fiind doar un simplu evreu necredincios. Era o alegere ciudată, dar Pápai fusese dintotdeauna dispus la astfel de schimbări excentrice ale identității, nu-l interesa faptul că nomen est omen.”

Cred că este o carte importantă nu doar în contextul istoric al Ungariei, ci poate și în contextul altor țări „ex-comuniste”. Uneori poate e bine să vorbim despre „demonii trecutului”, pentru a înțelege mai bine prezentul, pentru a specula mai bine viitorul. Cartea lui András Forgách se bazează pe o poveste adevărată: acesta a descoperit că, într-adevăr, mama sa, doamna Pápai, a fost informatoare în timpul regimului comunist. Ca urmare, după cum am spus, deși avem descrise nenumărate „cadre” privitoare la munca de informator a doamnei Pápai, pe care cititorii le-ar putea găsi plictisitoare, irelevante, greoaie, cartea lui Forgách este o „încercare literară” de a-și înțelege mama, de a face puțină lumină în trecutul acesteia, în „istoria ei de informator și activist”, o încercare de a se apropia de adevăr, dar și de a-i oferi mamei sale „o față umană”, de a o pune NU într-o lumină nepotrivită (cum, de la început, o face munca în care aceasta activa), ci de a o înfățișa în toată vulnerabilitatea-i, reiterând exploatarea la care a fost supusă. Cartea se bazează pe documentele reale ale poliției, prezentat și în roman, nu doar ca note de subsol, ci scrise și cu un font adecvat, ceea ce conferă cărții un cadru și mai convingător, ba chiar inovator. Deși, după cum am spus, este un roman care ușor ar putea cădea într-o direcție plictisitoare, „scris de umplutură” (am auzit aceste cuvinte, de fapt), eu cred că este un roman căruia trebuie să-i acordați o minimă șansă, deoarece chiar și eu aveam să mă las păcălit undeva din primele cincizeci-șaptezeci de pagini, pentru că aveam impresia că este o lectură mult prea greoaie pentru starea pe care o aveam. Însă s-a dovedit, dintr-un punct, și fără să-mi dau seama, că am dat-o gata în doar două zile; deși scriitura este densă, detaliată, te poți pierde foarte ușor în demersul cronologic al situațiilor (din moment ce pentru mine asta n-a reprezentat un interes, n-a fost nicio problemă), povestea, în ansamblu, este deosebit de interesantă. Iar atunci când vorbim și de experiența personală a lui Forgách, de gândurile sale față de propria-i mamă, față de tatăl său, de modul în care încearcă să explice toate aceste circumstanțe ale doamnei Pápai - romanul capătă o conotație tragică, profundă și sfâșietoare.

„(...) Dar așa e Tinerețea. Să alergi contra vântului. Să ai putere de imaginație. Acesta este Destinul. Importantă este ideea în sine. Idealul nu trebuie să fie neapărat realist. De fapt, cu cât e mai puțin realist, cu atât mai mult merită să devină realitate. Și mai are o idee genială. Un iepure scos din pălărie. O cursă contra cronometru. Cum să transformăm irealul în real (...).”

Poate, într-adevăr, de-a lungul cărții am avut un sentiment de „deconectare” față de personaje - interesul l-a reprezentat doar doamna Pápai și soțul ei (mi-au plăcut enorm de mult scrisorile dintre ei doi). Deci, este nevoie de puțină răbdare (puțin mai multă, de fapt) până când această carte te va prinde cu adevărat. Evident, nu garantez sub nicio formă că așa va fi - eu sunt genul de cititor care citește cam orice, dar am o predilecție anume spre cărți cu o scriitură densă, curată, cum am regăsit astfel în Dosarele mamei mele - un stil lucid, un basm cvasimitologic pe care András Forgách l-a construit sub forma unui amalgam de ficțiune, poezie (chiar o parte a cărții, care rememorează viața doamnei Pápai, și a domnului Pápai, este scrisă în registru liric), și jurnalism, care-și are rădăcinile într-o filă de istorie a unei țări; un roman autentic, puternic, curajos, dar în același timp parcă totuși atât de elegant și duios. Stilul romanist al lui András Forgách este unul puternic și profund, iar în romanul de față chiar se fac simțite toate aceste aspecte - eu, unul, mă declar mulțumit de ceea ce am citit, ba chiar mai mult, pot spune că este o carte pe care, cu siguranță, mi-o voi reaminti cu drag. Așa cum am spus, dând la o parte detaliile istorice care, în esență, pentru mine n-au fost cele mai relevante, și urmărind, în ansamblu, povestea, pot spune că am avut parte de o lectură care mi-a oferit momente de tot felul: m-a mișcat și, deseori, m-a enervat și frustrat. Dar apropierea, conexiunea pe care însuși Forgách a reușit s-o creeze cu cititorul - asta mi s-a părut de neînlocuit. 

„Există lucruri pe care le putem înțelege doar dacă ni se întâmplă nouă. Nu există nicio altă modalitate de ale descifra. Doar trăirea propriu-zisă ne oferă înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Dacă fantezia noastră este suficient de îndrăzneață, putem să ne facem o idee, însă putem să înțelegem doar dacă ni se întâmplă cu adevărat. Acest lucru este valabil și în cazul în care nu putem sau nu vrem să exprimăm ceea ce s-a întâmplat sau pentru că nici nu poate fi exprimat, pentru că formularea nici măcar nu se compară, ba mai mult, omoară, anihilează experiența dobândită.”

Nu știu ce aș mai putea spune; probabil nici nu mai am ce. După cum v-am spus, știu câteva persoane care au citit această carte, dar majoritatea au avut ceva probleme în a o lectura - „prea greoaie, prea plictisitoare, nu se întâmplă nimic și nu-mi place; eu vreau ceva mai dinamic, ceva care să mă prindă și să mă țină captiv până la sfârșit”. După cum am spus, înțeleg perfect toate aceste aspecte; dar cred că este o carte pe care trebuie s-o citești într-un anumit moment, atunci când ai certitudinea că-i poți oferi timpul și atenția necesare. Pentru că, tind să cred, dacă treci de un anumit punct al lecturii (și mai ales dacă citești și notele de subsol), totul începe să prindă contur, totul începe să se încadreze perfect (de asta chiar țin să menționez că citirea notelor de subsol este absolut necesară), iar lectura merge mult mai rapid și, zău, chiar te prinde. Mie, cel puțin, asta mi s-a întâmplat, și m-am bucurat de lectură așa cum te bucuri de o cană de ceai, într-o seară înfrigurată. Dacă ați citit-o, sunt tare curios cum vi s-a părut. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Mă numesc Salma, de Fadia Faqir - Recenzie

Editura: Leda

Colecția: love & life Leda

Anul apariției: 2008

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Traducere: Ilinca-Smărăndița Șchiopu

„(...) M-aș fi arestat, dacă aș fi fost în locul lui.”

Fadia Faqir s-a născut în 1956 la Amman, în Iordania, într-o familie musulmană. A făcut studiile universitare și postuniversitare în Marea Birtanie, unde locuiește și în prezent, la Durham, alături de soțul și de copiii ei. Și-a dedicat viața și cariera susținerii drepturilor femeii musulmane și încercării de a găsi o cale de reconciliere între cele două lumi. Romanul ei de debut, Nisanit, a fost publicat în 1990, fiind tradus și în limba arabă. În 1995, i s-a acordat premiul New Venture Award, pentru contribuția însemnată pe care a avut-o la redactarea volumului colectiv: In the House of Silence: Autobiographical Essays by Arab Women Writers Series. Cel de-al doilea roman al său, Pillars of Salt, a fost tradus în mai multe limbi, versiunea daneză fiind nominalizată la ALOA Literary Award, în 2001. A scris, de asemenea, nuvele - The Separation Wall și Purple Heart (ambele publicate în 2004) - și piese de teatru - Turn Your Head (2004). Mă numesc Salma, cel de-al treilea roman al scriitoarei britanico-iordaniene, a fost publicat în 2007 în Marea Britanie și a apărut în paisprezece țări, tradus în unsprezece limbi. Ca jurnalist, Fadia Faqir colaborează și în prezent la editarea ziarului feminist Al-Raida, publicat de Universitatea Americano-Libaneză din Beirut. 

„(...) Sunt singură în țara asta nouă și mă întreb care e destinația finală a păsărilor migratoare. Mă întreb ce se întâmplă cu noi, de ce suntem aici și despre ce e vorba în toate astea. (...) De ce sunt încă în viață și ce m-a adus aici?”

„Scriu ca să depun mărturie și să fac dreptate. Scriu ca să exorcizez temerile oamenilor. Scriu în încercarea zadarnică de a-mi insufla mie însămi curaj. Drumul a fost și mai este încă lung, cu multe opreliști, dar fără opriri, însă, totodată, plin de recompense și surprize plăcute.” - Fadia Faqir

„- Ne-ai târât numele în noroi. Fratele tău o să-ți tragă un glonț între ochi.”

Într-un sat de munte din ținutul Levantului, Salma, o tânără păstoriță beduină, încalcă legile sacre ale tribului ei, rămânând însărcinată în afara căsniciei. Pentru ca familia să-și recâștige onoarea pierdută, tradiția musulmană îi cere să o ucidă pe cea care a păcătuit. Fugind din calea unei morți sigure, Salma alege refugiul în închisoare, unde dă naștere unei fetițe care îi va fi însă imediat luată de către statul iordanian și dusă într-un orfelinat pentru copii nelegitimi. Adoptată apoi de o călugăriță misionară, Salma imigrează în Anglia, unde începe o nouă viață, în poate cel mai britanic oraș dintre toate, Exeter. Aici, tânăra musulmană încearcă din răsputeri să se adapteze, să-și învingă complexele și prejudecățile, dar teama obsesivă, durerea exilului și dorul de copilul care i-a fost răpit o împiedică în fiecare clipă.

„(...) Când mi-a dat drumul în sfârșit, eram atât de tristă că mai sunt în viață. Meritam să fiu batjocorită, bătută și chiar ucisă.”

Recunosc că am această carte în bibliotecă de ceva ani, și mereu, dar mereu îmi aduceam aminte că, uite, am în bibliotecă o carte care știu că se numește Mă numesc Salma (știu că mai am - cred - și Stâlpi de sare, asta dacă nu am împrumutat-o sau dat-o cuiva), dar de care nu m-am atins până când, ei bine, mi-am zis că-i cazul s-o trec și pe aceasta, în sfârșit, pe lista cărților citite în 2021. Și se pare că alegerea a fost una înțeleaptă, pentru că am devorat-o, mi-a plăcut enorm și m-a emoționat până la lacrimi (mai ales sfârșitul, o, da, sfârșitul acestei cărți, atât de brusc, atât de neașteptat, atât de oribil, dar parcă totuși atât de potrivit, atât de echilibrat - nu aș fi văzut, parcă, o altă încheiere a acestui roman). Într-o măsură, înțeleg de ce această carte are totuși un rating micuț pe Goodreads - poate fi considerată puțin plictisitoare, puțin poate prea light pentru subiectul abordat (unul de actualitate, din păcate, unul violent, privitor la religia musulmană și credințele și principiile acesteia, adevărurile absolute în care se crede și se încrede), dar eu am simțit extrem de puternic această poveste, răscolindu-mă în întregime. Bun, poate scriitura nu e tocmai cea mai plăcută, nu e una care te face să exclami că, într-adevăr, Fadia Faqir chiar scrie bine - dimpotrivă, am regăsit un stil de scriere oarecum simplu, superficial, fad, deși a avut și fragmente profunde, care au făcut apel la emoțiile mele. Oricum, eu nu prea am citit cărți de acest gen (doar câteva cărți scrise de Shafak, Lapidarea lui Soraya M., și cred că doar atât), deci această carte chiar m-a sensibilizat nu neapărat prin scriitură, ci prin tematica abordată. 

„(...) Erau expuse la orice. Și noi eram expuși la orice, ca niște răni deschise. Ne băgau în închisori, ne luau copiii, ne omorau și noi trebuia să spunem că Dumnezeu îi încearcă pe cei mai credincioși. Dar inima asta, inima asta roșie ca sângele, prea înfometată pentru a mai bate regulat, inima aceasta era a mea, căci eu eram cea care o înfometa.”

În romanul de față - n-am să vorbesc, nicidecum, despre ce se întâmplă în el -, Fadia Faqir ne spune povestea lui Salma, abordând cu mult curaj tema condiției vulnerabile a femeii musulmane într-o societate dominată de bărbați (iarăși, nu vreau să intru în discuții de acest gen, nu vreau să creez polemici, însă cred că știm cu toții, câtuși de puțin, câte ceva despre religia musulmană și „rolul” pe care-l îndeplinește femeia într-o astfel de societate îndoctrinată, care se ghidează după niște principii pe care ușor le-am putea considera imorale, nepotrivite, violente; asta, mai ales, în prezența unui cadru, a unui registru socialo-politico-religios, pe care-l avem, noi, occidentalii, drept etalon), într-o societate în care practicile inumane încă se practică. O poveste (aș spune chiar remarcabilă) despre tradițiile represive, din păcate încă active ale lumii arabe. Salma, ruptă între dorul față de mama și copila ei, în același timp nevoită să se infiltreze (chiar după cum ea se simte - o infiltrată, o străină, o ciudățenie cu piele neagră) într-o societate în care îi pare imposibil să se acomodeze, în care i se pare imposibil să treacă neobservată, învățând o nouă limbă, cunoscând noi oameni, fiind exploatată fizic (prin muncă), înstrăinată și pierdută; Salma trece printr-o dramă existențială, iar singura ei speranță este aceea că poate, cândva, își va revedea fiica, își va revedea mama care obișnuia să-i pieptene părul cu ulei de măsline - însă, bineînțeles, nu se poate întoarce în satul său natal, deoarece moartea n-ar însemna, în acel loc, decât ceva de-o singură clipă: inevitabilă, intempestivă, violentă. Așadar, în această lume a străinilor, Salma încearcă să-și regăsească curajul de a reveni la viață, puterea de a da din coate când ceea ce i-a mai rămas nu este decât speranța, neputința.

„Numele meu este Salma Ibrahim El-Musa, am fost închisă în închisoarea Islah timp de cinci ani. În primul an, am dat naștere unei fetițe care mi-a fost luată imediat și dusă la casa de copii neligitimi. Mă întreb dacă m-ați putea ajuta s-o găsesc. Adresa mea este...

Apoi am rupt scrisoarea imaginară. Cum să-mi dezvălui adevărata identitate și adresa reală? Riscam să fiu găsită și ucisă.”

Chiar mi-a plăcut cartea. Am trăit alături de Salma toate aventurile prin care a trecut, m-au emoționat gândurile ei, această duritate romanistă pe care Fadia Faqir a reiterat-o în eroina noastră tragică numită Salma (sau Sally, sau Sal). Poate aș fi vrut mai mult, totuși, de la carte; aș fi vrut să se insiste mai mult pe valorificarea (dacă pot spune așa) tradițiilor musulmane, aș fi vrut să știu mai multe și din perspectiva mamei lui Salma, a fratelui ei (cel care trebuia să spele onoarea familiei, ucigându-și propria soră); dar, în mare, chiar am avut parte de o poveste emoționantă, profundă, care mi-a reiterat o parte a lumii arabe, cu tradițiile ei pe care nu le-aș putea vreodată înțelege, îndoctrinările religioase, credințele, toate aceste încadrări sociale care n-ar putea vreodată să-mi fie accesibile spre a le înțelege (de fapt, nici nu cred că aș vrea). De asemenea, citind cartea lui Fadia Faqir, mi s-a deschis apetitul spre a citi și mai multe cărți din această sferă literară. Și mi-am amintit că am în bibliotecă destul de multe cărți scrise de Elif Shafak, una dintre autoarele care îmi plac foarte mult. 

„- Nu capabilă să iubesc. Prea obosită, prea mult trecut, am spus eu.”

Probabil, curând, am să citesc și Stâlpi de sare (dacă, bineînțeles, o voi mai găsi), și voi reciti și Lapidarea lui Soraya M. Nu știu ce să mai spun despre Mă numesc Salma, cred că este o carte despre care, de fapt, nu ai putea spune prea multe; cred că trebuie s-o citești și s-o înțelegi, subiectiv, tu însuți (sau însăți). Eu chiar am rămas impresionat de poveste, deși eu sunt destul de ușor de impresionat, dar m-a mișcat deosebit prin emoția pe care mi-a transmis-o și prin profunzimea gândurilor lui Salma; m-a emoționat drama prin care a trecut, zbuciumul interior pe care l-a avut, curajul și puterea de care a dat dovadă în încercarea de a se adapta într-o lume pe care, de la bun început, n-a înțeles-o. Stoicismul, perseverența, ambiția și devotamentul, toate acestea au făcut din Salma un personaj de care m-am atașat, un personaj care mi-a transmis și m-a făcut să simt acel ceva. Iar sfârșitu, o, Doamne, sfârșitul a fost pur și simplu izbitor. Nu m-am așteptat chiar deloc; dar, după cum am spus, cred că a fost un sfârșit care parcă s-a potrivit, care parcă, încă o dată, a reiterat ceea ce vrea Fadia Faqir să demonstreze și să susțină în cărțile sale: scriu ca să depun mărturie și să fac dreptate”. Într-adevăr, un roman pe care mă bucur că, în sfârșit, l-am citit. Deoarece a fost o lectură care mi-a plăcut și m-a ținut acolo. Voi ați citit cărți de acest gen? Dacă da, aș fi tare curios ce recomandări aveți pentru mine. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Număr de pagini: 288

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Traducere: George Volceanov 

„Poți schimba legea, dar nu-i poți schimba pe oameni și modul în care se tratează unii pe ceilalți.”

Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, asemenea lui Faulkner și Updike, este una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale. S-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică despre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, Intuiționista (The Intuitionist; Humanitas Fiction, 2019), a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/ Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care cele mai importante două premii literare ale Americii — National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017 —, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. În 2019 a publicat romanul Băieții de la Nickel (The Nickel Boys), câștigător al Pulitzer Prize 2020 și Orwell Prize 2020 și nominalizat la National Book Award. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta. În septembrie 2020, Whitehead devine cel mai tânăr scriitor căruia i se decernează Library of Congress Prize for American Fiction.

„Băieții creau necazuri chiar și după moarte.”

În tulburătorul său roman Băieții de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația afro-americană din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează până la completa dispariție. Băieții de la Nickel este „o explorare cutremurătoare a abuzurilor dintr-o școală de corecție din Florida în anii segregării rasiale, în esență, o poveste impresionantă despre perseverență, demnitate și împăcare cu sine.“ – motivația juriului Pulitzer 2020

„Așa era Elwood - un băiat bun ca oricare altul (...). Elwood avea șase ani când părinții lui și-au luat zborul de-acasă și își spunea că și asta îl leagă de ea, fiindcă atunci s-a trezit el la realitatea lumii în care trăia.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a apărut; și recunosc că n-am știut nimic despre ea, însă atenția mi-a crescut când văzut că a primit Premiul Pulitzer, un premiu deosebit de important. De asemenea, din acel moment, așteptările mele - cândva inexistente - au crescut, și-am vrut ca acest roman nu doar să-mi satureze așteptările de cititor, ba chiar să le depășească, să mă facă să exclam că, într-adevăr, a meritat Premiul Pulitzer. Deși, pe parcursul lecturii, m-am tot întrebat de ce romanul lui Ann Patchett, Casa olandeză (The Dutch House, apărută tot la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei; recenzia AICI) - un roman care mi-a plăcut extraordinar de mult și care, pentru mine, se înscrie în lista celor mai bune cărți citite în anul 2021 -, care de asemenea a figurat pe lista finaliștilor în anul 2020, nu a câștigat Premiul Pulitzer (incomparabil, mi-a plăcut mult mai mult Casa Olandeză), mi-am dat seama că romanul lui Whitehead „câștigă teren”, dacă pot spune așa, date fiind condițiile actuale prin care trece, din păcate, această lume; intensitatea scriiturii sale este mult mai actuală, romanul are mai multă voce și reprezintă, de fapt, un manuscris istoric, o dovadă, de-o sfâșietoare intensitate, confirmându-i talentul fenomenal al lui Whitehead, în această povestire fictivă documentată din realitatea istorică a Americii: segregarea rasială, această temă sensibilă, „livrată” de către Whitehead într-o manieră care sună ca un fel de wake-up call de care o națiune întreagă - o lume întreagă - are nevoie.

„- De voi depinde cât timp veți petrece cu noi, spuse Spencer. Aici nu ne pierdem timpul cu idioții. Dacă o dați în bară, avem un loc special pentru voi și n-o să vă placă. O să mă ocup eu personal de treaba asta.”

După ce am terminat cartea, n-am mai putut face nimic: pur și simplu am simțit nevoia să stau într-o stare de vegetație, pierdut, confuz, agitat, pierdut în lumea mea, fără cuvinte, deoarece m-a mișcat din toată inima; am simțit o palpabilă părere de rău pentru personaje, pentru toată suferința pe care aceștia au trebuit să o îndure. Cel mai rău lucru - dacă pot spune așa -, cel mai zbuciumant, a fost faptul că, deși am citit o operă de ficțiune, am citit totuși ceva bazat pe întâmplări reale, pe descoperiri documentate; iar Colson Whitehead a avut talentul de a crea o poveste profundă, dureroasă și mișcătoare, o poveste care amintește de cea mai întunecată, cea mai „rușinoasă” perioadă a istoriei americane. Băieții de la Nickel ne spune povestea lui Elwood, un băiat inteligent căruia îi plac benzele desenate, muncitor și cu perspective de viitor, care pleacă la universitate. Printr-o conjunctură nefastă și neașteptată, acesta este acuzat pe nedrept de hoție și trimit sla Nickel Academy, o „școală” separată, în care rasismul, brutalitatea, corupția, abuzul, minciuna și însuși iadul sunt „perspective” omniprezente. Încă naiv, Elwood încă mai crede că poate lupta împotriva nedreptății, rasismului și corupției din acea școală. De îndată ce se întâlnește cu cinicul, inteligentul Turner, practic Elwood își găsește acel partner in crime pentru a supraviețui în această jungă. De-aici, Whitehead ne poartă prin „aventura” devenirii lui Elwood, reiterând, încă o dată, perioada îngrozitoare pe care Băieții de la Nickel au trăit-o de-a lungul a mai mulți ani - brutalitate, agresivitate, întâmplări crude, fioroase; printre paginile cărții există multe adevăruri ascunse, făcând din acest roman o „modalitate” excelentă de a înfrunta și de a da piept cu acea înspăimântătoare „filă de istorie”, deschizându-ți, încă o dată, ochii care poate prea mult timp au fost închiși.

„Acum își elabora o nouă teorie: Nu există un sistem superior care să ghideze brutalitatea la Nickel, ci doar o râcă generalizată, ce n-are nimic de-a face cu oamenii. Îl frapă un crâmpei din materia de clasa a zecea la științe: un perpetuum mobile al suferinței ce funcționează de sine stătător, neacționat de oameni. La fel și Arhimede, una din primele lui descoperiri din enciclopedie. Violența este singura pârghie suficient de mare ca să pună în mișcare lumea.”

Whitehead scrie o proză subtil nuanțată, puternică, deși austeră, lipsită de metafore - o proză verosimilă care conturează realitatea spațială și temporală a romanului, făcând totul și mai palpabil, și mai real. Încă încerc să-mi găsesc cuvintele după ce am citit un roman de o asemenea intensitate, un roman memorabil, care mi-a stârnit atât de multe emoții și m-a regăsit, la sfârșit, cu lacrimi în ochi, ca într-o transă. Trebuie să recunosc că poate nu e pentru oricine, deși nu are neapărat prea multe scene care într-adevăr să tulbure cititorul - și poate nici nu este nevoie de acestea, pe cât este vorba de faptul că Colson Whitehead a reușit extrem de bine să scoată la lumină diferite întâmplări - viabile din punct de vedere a analizei medico-legale - care poate chiar așa s-au desfășurat. Brutalitatea vicioasă, abuzul sexual, tortura inimaginabilă, represiunea, corupția, băieții care dispar și a căror dispariție trece cu vederea, minciuni: pe fondul acestor întâmplări, Elwood se luptă cu sine însuși să-și păstreze credința privitoare la idealurile de dragoste, încredere și libertate ale lui King. Deși Turner are o imagine mai cinică, mai incisivă asupra lumii pe care o vede, crezându-l pe Elwood naiv, cocârdășia celor doi devine una intimă, intensă, care-i va ajuta pe cei doi să supraviețuiască școlii Nickel. Iar sfârșitul romanului - tulburător, distrugător, magnific. 

„Majoritatea celor care cunosc povestea inelelor înfipte în copaci sunt de-acum morți. Fiarele sunt tot acolo. Ruginite. Adânc înfipte în miezul trunchiurilor. Dezvăluind cele întâmplate oricui ar dori să le asculte.”

Romanul lui Colson Whitehead nu este doar o „acuzare dură” a școlii Nickel, ci și o a abuzului social întreprins de societatea americană care a permis existența acestor școli „reformatoare”, a politicii și structurilor sociale care au legitimat astfel de orori, acceptându-le; rasismul, discriminarea - Whitehead aruncă o lumină sublimă și rece asupra istoriei americane, ale cărei umbre nu au dispărut și probabil nu vor dispărea niciodată, și sunt incontestabil prezente în lumea noastră contemporană. Un roman într-adevăr superb, care trebuie citit, un roman al dreptății și nedreptății - pentru mine cel puțin, destinat să devină, în viitor, un clasic, un roman care va fi citit și recitit, un roman de referință, peste care nu se va așeza praful, care va fi citat și păstrat mult timp în inimile cititorilor. Vreau să citesc în viitorul apropiat și Ruta subterană, sunt tare curios dacă îmi va plăcea la fel de mult. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, de-o zi de marți liniștită și de multă pace!

Toate la locul lor, de Oliver Sacks - Recenzie

Editura: Humanitas

Domeniu: eseistică, știință

Colecția: Seria de autor Oliver Sacks

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 284

Traducere: Anca Bărbulescu

Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020).

„Natura nu se înșală niciodată; pietrele, munții, cursurile de apă vorbesc mereu aceeași limbă.”

Oliver Sacks îmbină în mod inimitabil înțelepciunea și seninătatea memoriilor intime cu relatările cazurilor clinice, excepționale în sine, dar cu care ne învecinăm poate mai frecvent decât ne-am închipui. Rezultă un caleidoscop de eseuri foarte personale, în parte inedite, povești pline de culoare despre pasiunea lui Sacks pentru înot, ferigi, cărți sau elementele chimice, despre unele cazuri neuropsihiatrice deosebite cu care s-a intersectat (schizofrenie, demență, Alzheimer, tulburarea bipolară etc.), despre întâlnirile miraculoase care fixează destinul unui om ori despre amenințările lumii actuale. Descoperim aici aceeași empatie cu care ne-a obișnuit autorul, aceeași erudiție și întindere enciclopedică, aceeași fascinație pentru natura umană și misterul ei.  Meditativă și luminoasă, aceasta e cartea de rămas-bun a omului de știință și a omului pur și simplu care a fost Oliver Sacks.

„Nu cred că experiența mea este unică. Mulți oameni de știință, la fel ca poeții și artiștii, au o revelație vie cu trecutul, nu doar o impresie abstractă despre istorie și dratiție, ci senzația că au tovarăși și predecesori, strămoși cu care se bucură de un fel de dialog implicit.”

Este prima carte scrisă de Oliver Sacks pe care o citesc, deci primul meu contact cu acest autor înzestrat cu un deosebit talent de a așterne pe hârtie cazuri adevărate, mediate chiar de el însuși, sub forma unor povești care te captivează și îți dau de gândit; implicit, cu siguranță nu ultimul contact, întrucât am descoperit la Sacks nu doar un talent formidabil de a „livra” cititorului informații deosebit de prețioase, ci și un spirit profund, sensibil, și-n același timp puternic, curajos, un om inteligent care s-a angajat în călătoria de a descoperi și de a cerceta cotloanele întunecate, obscure, ascuțite, nebănuite ale minții umane, de a descoperi ceea ce se află sub meningele cerebrale - un Univers în care deseori ne putem pierde, uitând drumul spre înapoi. Toate la locul lor: primele iubiri, ultimele povești a fost nu doar acel gen de carte care m-a răscolit, dar a fost și o carte pe care am perceput-o ca o aventură prin lume, ca o aventură prin istorie, avându-l călăuz de încredere pe Oliver Sacks, care, din păcate, s-a stins din viață în 2015, dar a lăsat în urma sa o adevărată bogăție culturală - nu doar cărțile sale, ci și o mulțime de oameni care, cu ajutorul său, și-au regăsit drumul, s-au tratat sau, cel puțin, au învățat cum să trăiască - mai bine - cu boala de care erau încercați. Nu doar un medic binecuvântat, dar și un scriitor care empatizează, trăiește și știe puterea cuvintelor - scrisul ca formă de save-as al unor perioade din viață, ca formă de întipărire a amintirilor. Iar când Sacks a început să îmbine știința cu literatura - cazurile sale documentate în aceste eseuri -, nu a mai rămas decât ca acestea să fie trimise în lume, spre încântarea cititorilor, spre mulțumirea acestora. 

„Uneori, știința se consideră pe ea însăși impersonală, «gândire pură», independentă de originile ei istorice și umane. Adesea, așa se și predă. Dar știința este o întreprindere esențial umană, o creștere organică, evolutivă a omenirii, cu puseuri și opriri bruște și cu deviații ciudate. Crește din trecut, dar nu se desprinde niciodată de el, așa cum nici noi nu ne desprindem niciodată de copilărie.”

Eu sunt mare fan al non-ficțiunii științifice, sunt un cititor ahtiat - îmi plac cărțile de popularizare a științei, dar și cărțile de memorii (cred că aceasta ar putea fi, de altfel, încadrată în acest gen literar, dar nu sub rigorile impuse și limitante) - în cartea de față, Sacks documentează o serie de cazuri pe care le-a avut și pe care le cunoaște, dar aduce în lumină și perioade din viața sa (de copil, adolescent), făcând ca lectura să fie una extrem de plăcută, lină, dar în același timp fascinantă (mai ales dacă ești interesat de diferite domenii științifice). Nu știu dacă a-l citi cum trebuie pe Sacks presupune familiarizarea anterioară cu anumiți termeni (în general anatomici, „cerebral”, „lobi”, „circumvoluțiuni”) și așa mai departe (deși, dacă e să fie, un search pe Google rezolvă „problemele” numaidecât), dar știu că informațiile pe care acesta le surprinde sunt nu doar interesante, ba chiar șocante și cutremurătoare. Totuși, am apreciat foarte mult atenția pe care Sacks a acordat-o detaliilor biochimice, fiziologice, anatomice, atunci când a venit vorba de a vorbi despre diferite curiozități medicale - o capacitate de a rămâne „tehnic, auster”, dar totuși de a fi în același timp efervescent, fără să pară însă „pompos”, dacă pot spune așa. Parcă m-a inspirat să vreau să învăț mai multe și să știu mai multe, fără însă să mă intimideze prin magnitudinea informațiilor pe care le gestionează și cunoaște; fără să-mi zic, of, niciodată n-am să fiu în stare să știu atât de multe. Nu. În cele din urmă, are zeci de ani de activitate medicală (și nu numai) în spate, a activat în domeniu, a fost pus la încercări și numai el știe cum a izbutit să iasă din eventualele dead-end-uri în care s-a aflat. Oricum, o inspirație! 

„(...) Așadar, observăm o negociere complexă între individul afectat și lume, o formă de adaptare uneori plină de umor și benignă, alteori încărcată de conflict, durere, anxietate și furie.”

Trebuie să recunosc că eseurile privitoare la cazurile clinice au fost preferatele mele (altfel nici nu se putea). Documentând diferite cazuri, Sacks reiterează - ca și alții - cât de fragilă este de fapt mintea umană, cât de multe depind de ceea ce se află în mintea noastră, cât de ușoară și rapidă este degradarea, cât de dureroasă, nemiloasă. Și totuși cât de frumoasă și complexă și infinită este, cât de ușor știința poate fi romantizată și poetizată - însăși scrierea lui Sacks pare a avea astfel de puseuri. De asemenea, de multe ori, în Toate la locul lor, Sacks a atins subiectul privitor la importanța cărților, a lecturii - amprenta pe care pasiunea sa pentru cărți a avuta asupra devenirii sale, bibliotecile, locul în care se simțea cel mai bine și înconjurat doar de prieteni; imposibilitatea de a înțelege, de altfel, cum tinerii din ziua de azi își pot pierde privirile într-un ebook, renunțând la cărțile fizice (trebuie să recunosc că sunt în totalitate de acord, nici eu nu pot citi ebook-uri nici să mă plătești). Oricum, Sacks a fost, dincolo de un medic desăvârșit, un artist, (de parcă „medicina” și „arta” s-ar exclude, dar nu e nicidecum așa: cred că se completează perfect), un bibliofil care, încă de mic, și-a dat seama de cât de multă forță și putere au cuvintele. Cât de important este scrisul în viața unui om!

„Tulburările neurologice interacționează cu tot ce este specific și unic la om - punctele forte și punctele slabe preexistente, capacitatea intelectuală, aptitudinile, experiența de viață, personalitatea, obiceiurile și situațiile de viață prin care au trecut.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult citind această carte - dincolo de tot ce am citit - a fost faptul că am simțit că mi-a oferit un bonus neprețuit: am putut călători, m-am putut aventura - îndrăzneț și plin, plin de curaj, deloc sfios, ba chiar confortabil - în mintea unui geniu. Anvergura cunoștințelor lui Sacks este uimitoare, iar entuziasmul de care dă dovadă reiterează, încă o dată, cât de pasionat a fost de domeniul în care a activat. De asemenea, după cum am spus, memoriile referitoare la copilăria sa, acele mici momente, acele mici întâmplări, acele prime iubiri și ultime povești, fac din Toate la locul lor o lectură profundă, sensibilă și emoționantă, mișcătoare, dar în același timp o carte puternică ce abordează o tematică șocantă prin însăși condiția ei - degradarea, dezumanizarea, moartea a ceea ce avem mai de preț, a ceea ce, poate, vom lua cu noi: amintirile. O carte scrisă într-un mod care face ca și subiectele dificile, parcă greu de digerat, să fie incitante, ușor de înțeles. 

„Așadar, nu trebuie să ne preocupăm doar de absența bolii sau de conservarea funcțiilor, ci și de potențialul unei dezvoltări continue de-a lungul vieții. Funcțiile cerebrale nu sunt precum cele cardiace sau renale, care funcționează autonom, aproape mecanic, în mod destul de uniform, pe tot parcursul vieții. Creierul/mintea, dimpotrivă, numai automat(ă) nu este, deoarece caută mereu, la toate nivelurile, de la cel perceptual la cel filozofic, să clasifice și să reclasifice lumea, să înțeleagă și să dea sens propriei experiențe.”

Cu siguranță, după cum am spus, nu este ultima carte scrisă de Sacks pe care o voi citi. Am descoperit un autor care scrie exact pe placul meu, oferind cititorului, din toate, exact cât trebuie. O scriitură accesibilă, care nu face abuz, uz excesiv de jargonul specific pe care-l presupune domeniul de activitate al medicinei; și totuși un scriitor care știe cum să atingă cititorul, mișcându-l prin profunzimea și intensitatea gândurilor, convingerilor și memoriilor sale. Voi ați citit vreo carte scrisă de Oliver Sacks? Dacă da, cum vi s-a părut? Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, și de-o săptămână liniștită!

Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction - Anansi Blues

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Alexandru-Stănescu

„Găseam alinare în întuneric./ Vedeam, difuz, bărcile cu pânze/ albastre și galbene de pe fața de pernă.”

Louise Glück (n. 1943) este una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a douăsprezece volume de poezie și a două volume de eseuri. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020, Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985.

„Eram doar cu fratele meu;/ stăteam întinși în întuneric, respirând laolaltă,/ intimitatea cea mai profundă.”

„Aceia dintre noi care scriu cărți vor, cel puțin teoretic, ca ele să ajungă la mulți oameni. Numai că unii poeți nu văd această difuziune în termeni spațiali, ca în cazul unei săli pline de oameni. Ei privesc această transcendere temporal, secvențial, vor să ajungă la mulți cititori în timp, în viitor, dar, într-un mod foarte profund, acești cititori vin doar unul câte unul.” - Louise Glück, din discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatură

„Îmi venise ideea că toate ființele omenești se împart/ între cei ce vor să meargă înainte/ și cei ce vor să se-ntoarcă./ Sau, s-ar putea spune, cei ce vor să continue să meargă/ și cei ce vor să fie opriți din drum/ de sabia învăpăiată.”

Primul meu contact - fizic, să spun așa - cu laureata Premiului Nobel pentru literatură (2020), precum și a Premiului Pulitzer (1993), pe lângă alte distincții literare deosebite, Louise Glück, a fost această carte, Noapte credincioasă și virtuoasă (în original, Faithful and Virtuous Night), acest volum de poezii pe care l-am așteptat încă de când s-a făcut anunțul din partea Comitelului Premiilor Nobel - „for her unmistakable poetic voice that with austere beauty makes individual existence universal”; știam că o vor traduce cât de curând și la noi, și mă bucur că, în cele din urmă, așteptarea n-a fost atât de lungă. Trebuie să recunosc Louise Glück până când nu i s-a acordat Nobelul, dar apoi am căutat imediat pe internet câteva poezii scrise de dumneaei. Bineînțeles, le-am citit în engleză, și pot să vă spun că am simțit de îndată ceva ciudat citind poeziile autoarei - o voce lirică aparte, diferită, și-n același timp parcă totuși atât de simplă, și mi se pare greu s-atingi această simplitate - să-i spun așa-, această naturalețe care să atingă cititorul, să-l convingă, să-l miște și să-l încerce, să-i trezească sentimente atât de umane, atât de reale și tangențiale, atât de curioase și atât de intense. Bineînțeles, cred că este prematur să spun că într-adevăr a meritat Premiul Nobel (de fapt, au spus-o deja alții mult mai avizați decât mine), dar cu siguranță vor mai apărea și alte traduceri de-ale dumneaei. 

    „Afară se lăsa noaptea. Asta să fi fost oare/ noaptea aceea pierdută, împânzită cu stele, pătată de lumina lunii,/ ca un soi de substanță chimică ce consera/ tot ce era scufundat în ea?”

În volumul de față am descoperit o poezie care m-a lovit prin austeritatea de care dă dovadă; Louise Glück nu face abuz de metafore, nu apelează la un registru stilistic prea colorat, prea efervescent - pentru ea, cuvintele simple, imaginile „despodobite”, „goale”, dar de-o intensitate magnifică, ating cititorul; prin intermediul lor, Louise Glück livrează povești de viață, înfățișează cotidianul într-o lirică încadrată, care parcă pătrunde, cu ușurință, în sufletul cititorului, scoțând la iveală ceea ce este mai sincer, ceea ce este mai profund, ceea ce este mai ascuns și mai inaccesibil. În lirica lui Glück, puterea cuvintelor - de fapt, puterea pe care autoarea o subscrie acestora - este una aproape palpabilă, una de-o magnitudine zguduitoare. Interesul nu-l face metafora, după cum am spus, ci viața, viața în sine, așa cum este ea, și parcă în orice loc, în orice spațiu, există un puseu magic, există o anumită fantezie a situațiilor - stelele care luminează, trenul care trece în grabă, femeia care târâie o valiză, fratele, natura, familia; Glück parcă ar „vedea”, parcă ar observa, stereoscopic, printr-un ochean, „magia lumii” inaccesibilă, în fapt, dar a cărei explorare devine posibilă prin intermediul cuvintelor, prin intermediul poeziei, artei, creației. Glück, într-adevăr, are ceva aparte, ceva special ce, eu unul, n-am întâlnit la alți poeți (bine, nici nu prea am citit multă poezie, but still). 

„Deasupra capetelor noastre, florile de cireș începuseră să se scuture pe cerul nopții, sau poate că stelele pluteau,/ pluteau și se destrămau, iar acolo unde se prăbușeau/ noi lumi luau ființă.”

Glück are un anume talent, remarcabil, special, de a reabilita magia. Deși de o austeritate dezabuzată, lirica lui Glück rămâne o lirică ce „creează magie”, ce reconstituie parcă puterea creatoare, explozia originară, devenirea lumii, transformarea acesteia. Pentru Glück, pentru personajele sale, pentru vocile lor, parcă totul este de „o minune”, și nu vorbesc aici de „o supraviețuire” - minunea stelelor, minunea nopții, minunea cărților și, în general, a vieții; „simpla supraviețuire apare ca o minune fără pereche”. Modul în care Glück reacționează nu doar în fața condiției sale limitate, cu certitudinea implacabilă a morții, ci și în fața viziunii cu totul noi asupra lumii pe care, în lirica sa, cu atâta talent, cu atâta grație și totuși parcă cu o tristețe debordantă, o construiește, face din lirica acesteia ceva intens, ceva ce se scurge în tâmplele cititorului ca printr-o pâlnie înfiptă în urechea dreaptă, umplându-l de emoții, umplându-l de trăiri, mișcându-l până la durere. Iar Noapte credincioasă și virtuoasă devine, dincolo de un volum de poezii memorabil, o stare, un moment de grație contemplativă, devine, în sine, o formă de manifestare a vieții, o voce puternică ce, un strigăt nu de durere, nu de bucurie, nu de angoasă, furie - ci un imn al minunilor care ne-nconjoară; o voce într-o voce într-o voce, o mulțime de voci care, cumulate, cresc în amplitudine, dar își păstrează cadența, ritmul - poezia ca formă de manifestare a vieții, poezia ca formă de supraviețuire.

„Ah, noaptea cuprinzătoare, noaptea/ atât de dornică să adăpostească stranii percepții. Simțeam că un secret important/ e pe cale să-mi fie încredințat, așa cum o torță e trecută/ dintr-o mână-n alta într-o ștafetă.”

Aș putea spune că poți simți un fel de „spirit uscat, secătuit” în lirica acestui volum; poate chiar un volum de referință în manuscrisele poeziei americane, nu știu, dar un oarecare impuls narativ se regăsește și-n volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (câteva texte scrise în proză, de mici dimensiuni, dar atât de intense și frumos scrise) - un fel de alegorie a existenței umane, una credibilă; un fel de autobiografie, de fapt, acest volum, ceva între „natură și om”, totul „spus” (scris) pe un ton cald, pe un ton familial, dar totuși parcă degajat, rupt. Un alter ego al lui Glück  - poezii „universale” despre condiția umană, mai degrabă, decât pur și simplu poezii confesionale despre o personalitate idiosincrazică. Micile fragmente scrise în proză - parcă într-un ton moralizator - se potrivesc perfect liricii (sensibilității lui Glück), de-o melancolie omogenizantă, în care Glück parcă se resemnează, se confesează, se destăinuie și se oferă cititorilor. Sinceră, puternică curajoasă, și totuși parcă atât de sfâșietoare ideea că, în viitor, s-ar putea să nu auzim mai multe de la ea: „O luminiță apare pe cer/ dintr-odată, printre/ două crengi de pin, acele lor fine/ desenate acum pe suprafața strălucitoare/ și deasupra acestui/ paradis înalt, împănat/ Adulmecă aerul.” Un volum de poezii pe care l-am citit încet, pentru a mă putea bucura de tehnicile impresionante pe care le abordează Glück în lirica sa (în special, austeritatea și sinceritatea a ceea ce am citit). 

„Criticii, a spus el,/ criticii au ideile. Noi, artiștii/ (m-a inclus și pe mine) - noi, artiștii,/ suntem doar niște copii cu jocurile noastre.”

N-aș mai putea spune multe; deseori, cred că despre un volum de poezii nu prea poți vorbi. Poezia se simte, de fapt, ea nu se teoretizează, ea nu se despică-n patru, nu se explică. Trebuie doar s-o simți și s-o trăiești, s-o lași în sufletul tău și să îi oferi timp. Să-i oferi încrederea ta, să i te deschizi și s-o lași „să te primească”. Totuși, am vrut să vorbesc despre acest volum deoarece a fost primul meu contact cu Louise Glück, cea care, anul trecut, a câștigat Premiul Nobel, și eram tare curios dacă, într-adevăr, l-a meritat sau, pur și simplu, așa a fost să fie. Nu pot trage o concluzie, după cum am spus, dar cu siguranță pot afirma că, într-adevăr, este o voce puternică în literatura americană, o voce care, cu siguranță, a ajuns la sufletele multor cititor și a vindecat multe, multe răni. Chiar vi-l recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai poeziei, sunt sigur că veți (re)găsi și voi acel ceva despre care încerc să vă spun, acel ceva care o delimitează pe Glück de alți poeți. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, și de-o săptămână liniștită!

Queer, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Croitoru 

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatură engleză și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Prânzul dezgolit. Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1983 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar un an mai târziu statul francez îi acordă titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în colecția Anansi. Clasic va mai apărea romanul Junky.

„Ceea ce căuta Lee în orice relație era senzația contactului. Simțea că stabilește un anumit contact cu Carl. Băiatul asculta politicos și părea că înțelege ce-i spunea Lee. Deși la început se cam împotrivise, acceptă pâmă la urmă interesul sexual al lui Lee față de persoana sa.”

Scris între anii 1951 și 1953, dar publicat abia în 1985, legendarul roman al lui Burroughs este o enigmă — atât un autoportret plin de cruzime, cât și un roman politic mușcător, cea mai realistă poveste de dragoste a autorului, dar și un montaj de scene fantastice comicgrotești. Plasat în Mexico City, la începutul anilor 1950, Queer îl are în centru pe William Lee și căutarea deznădăjduită a intimității și a ostoirii dorinței prin toate barurile ce alcătuiesc scena expiaților americani din capitala mexicană. Queer este și cronica pasiunii homosexuale a personajului principal pentru tânărul Eugene Allerton, desfășurată într-un Mexico City desprins parcă dintr-un tablou suprarealist. Textul introductiv al romanului, o teribilă confesiune insuflată de evenimentul care l-a determinat să devină scriitor — împușcarea accidentală a soției sale, Joan Vollmer —, este fundamental pentru identificarea multora dintre resorturile operei lui Burroughs.

„(...) Moor n-avea nici tuberculoză, probleme la rinichi sau bruceloză. Era bolnav de boala morții. Moartea se instalase în fiecare celulă din trupul său. Răspândea aburul ușor, verzui al descopunerii. Lee se gândi că ar lumina în întuneric.”

Nu am citit celălalt roman al autorului - Junky - și, probabil după experiența cu acest roman, sunt puțin reticent dacă e să iau în considerare ideea de a-l citi atunci când apare. Totuși, parcă mă îndeamnă ceva, ceva ce nu pot descrie ca sentiment, un fel de gând că poate am citit greșit (dacă putem vorbi de „a citi greșit” sau „a citi corect” o carte) romanul de față; sunt sigur că proza lui Burroughs este una mult mai profundă, una mult mai emoționantă, una mult mai pe placul meu, dar probabil trebuie să-mi creez, întâi, un background romanist, trebuie să-l las să se apropie mai mult de mine, trebuie să-i permit să mă convingă mai mult; și cum pot face asta dacă nu citind mai multe cărți scrise de el? Și, poate, recitind cândva această carte. Așa, în fine, plecasem de la ideea că n-am citit romanul Junky, fiindcă probabil aș fi simțit o oarecare discrepanță narativă, o oarecare „altă voce”, fiindcă, după cum chiar și Burroughs o spune, „(...) dacă eu sunt cel care a scris Junky, atunci în Queer mă simt de parcă aș fi fost eu cel scris”. Mai departe, „scrisul ca inoculare”, scrisul drept capacitate de a anihila, de a distruge, de a neutraliza forța „posibilităților”, neprevăzutul „unor eventuale situații viitoare”. Consemnând-și experiența, Burroughs (sau Eugene Allerton, hm?) capătă un fel de imunitate în fața unor ulterioare aventuri riscante „ale rândurilor de față”. O idee interesantă, dar care, din păcate, nu m-a prea convins; și nu știu care o fi fost motivul; o fi vorba de proza parcă prea austeră, prea simplă, prea... prea, hm, „goală”, dacă pot spune asta? Oare n-am putut eu să citesc printre rânduri, oare a fost ceva (ceva important) care mi-a scăpat, pe care l-am ratat? Chiar nu știu ce să spun. Știu doar că aș fi vrut să mă miște mai mult această carte, să-mi placă mai mult - pentru că potențial a avut, ideea este interesantă, parcursul epic, iarăși, este unul complex (deși povestea în sine se-ntinde pe mai puțin de două sute de pagini, cu scris mărișor). Oricum, a avut ceva ce, să zic așa, a scârțâit c-un zgomot mult prea mare.

„Lee nu suporta frustrarea. Reprimarea dorințelor era asemenea gratiilor unei cuști, asemenea unui lanț în jurul gâtului, ceva cu care se învățase așa cum se învăța un animal, după ani și ani de povară a lanțului, a gratiilor neclintite. Nu se lăsase doborât niciodată, iar ochii săi priviseră printre gratiile invizibile, mereu atent, mereu în alertă, așteptând ca paznicul să uite ușa deschisă, ca zgarda să se rupă, ca gratiile să cedeze... suferind fără să dispere și fără să accepte situația.”

Queer ne spune povestea lui Lee (Eugene Allerton), abia „întors din izolarea heroinei pe tărâmul celor vii”; ceva curios de sistematic și nesexual există în căutarea acestuia în ideea aflării unui obiect sexual adecvat, ștergând una după alta posibilități din lista sa, ce pare alcătuită din conștiința eșecului precedent. La nivel foarte profund, pare că el nici măcar nu vrea să reușească, însă ar merge până-n pânzele albe pentru a evita să conștientizeze faptul că, în realitate, nu caută să întrețin o relație sexuală. Ceea ce caută Lee este contractul sau recunoașterea, este regăsirea și emanciparea spirituală; recăpătarea identității, negarea. Însă nereușind să găsească un observator „adecvat”, un observator „viabil”, se vede amenințat de o dispariție dureroasă, violentă, chiar inacceptabilă și înjositoare. Evenimentul către care Lee se simte implacabil atras este uciderea soției sale cu propria lui mână, conștiința că e posedat, o mână a morții gata să alunece peste mâna sa, pregătită oricând să-l anihileze, să-l tragă în întunericul dens, grav, morbid și confuz, din brațele căruia nu mai există cale de scăpare. O negură malefică și amenințătoare se desprinde din paginile cărții, un rău de care Lee, conștient sau nu, încearcă să scape prin „zboruri frenetice ale imaginației”: rutinele sale, care ne scot din minți prin amenințarea hâdă plutind în spatele lor sau lângă ele, o prezență palpabilă ca un abur. 

„Lui Allerton nu-i plăceau angajamentele; nu fusese niciodată îndrăgostit și n-avusese niciun prieten apropiat. Acum era obligat să se întrebe: «Ce-o fi vrând de la mine?» Nu-i trecea prin minte că Lee era homosexual, de vreme ce asocia homosexualitatea cu o efeminare cât de cât evidentă. AJunsese în cele din urmă la concluzia că Lee îl prețuia ca auditor.”

Nu știu ce-aș putea să mai spun; aș putea vorbi de „rutinele” lui Lee, aș putea vorbi despre idealurile sale, ideile pe care le are, cugetările, despre personajele oarecum interesante, chiar memorabile, despre „aventurile” în care Lee se angajează, convingerile pe care le are. Dar nu-s multe de spus, întrucât nu prea are rost să încep să narez pe-aici vrute și nevrute. Aștept totuși cu nerăbdare să citesc și celălalt roman al autorului, Junky, și cu siguranță voi reciti - mult mai atent - și Queer; un studiu despre dragoste neîmpărtășită, acest roman parcă umanizează „alte romane”, este de o oareșce intensitate care mi-a plăcut, care m-a angajat în lectură: un umor negru delicios și incisiv, o energie violentă, agresivă, și o viziune tulburătoare asupra anumitor aspecte ale vieții. Prin Queer, William S. Burroughs înaintează un fel de catharsis purificator, această forță a scriiturii, această putere a literelor devenind una terapeutică, una profilactică. Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult cartea, însă mă bucur că, spre exemplu, citind-o, simt c-am ieșit puțin din zona mea de confort, simt că am avut contact cu un autor care scrie... diferit?! Nu știu, chiar trebuie să mai cuget asupra a ceea ce am citit, poate mi-aș găsi mai bine cuvintele, mai corect. Aceasta este o impresie la o primă citire - și chiar zic că este un aptă și viabilă -, dar sunt sigur că la o a doua citire lucrurile vor fi stat altfel. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!