Casino Royale (James Bond, #1), de Ian Fleming - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2019

Traducere: Horia Nicola Ursu 

În romanul care l-a adus pe James Bond pe lume, Casino Royale Agentul 007 este trimis la un cazinou francez din Royale - les-Eaux. Misiunea lui? De a falimenta un agent rus nemilos – unul dintre cei mai necruțători colaboratori ai SMERŞ, omul cunoscut doar ca Le Chiffre – țintă primordială a Serviciului Secret Britanic de ani întregi.

„(...) Recunoscu, în sinea sa, că se lăsase condus, până în clipa în care o întâlnise, de prejudecățile sale tipic masculine.”

Primul meu contact romanist cu James Bond, mai degrabă decât cu creatorul său Ian Fleming, a fost romanul de față. Știu, știu, cum de l-am citit abia acum?! Ei, bine, chiar și pe mine mă surprinde să știu că până acum n-am văzut nici măcar un film din franciza James Bond, Agent 007, deși au fost și încă sunt foarte la modă și în vogă. Nu știu, poate o fi din cauza faptului (or, datorită) că nu îmi plac filmele cu pistoale și împușcături și tra-la-la, deși știu că dincolo de filmele cu Bond se ascund și „situațiuni” mult mai complexe decât niște oameni care se fugăresc și se împușcă și fumează 80 de țigări pe zi, cărora le plac jocurile de noroc (fie ele, oricum, ceva mai gândite decât lăsate doar în „voia norocului”), cu intrigi interesante și tot tacâmul. Nu știu, am impresia uneori că filmele de Hollywood au cam ștribit din personajele epice create de-a lungul timpului (iar exemplul tipizat și cel mai relevant probabil ar fi Dracula, al lui Stoker, a cărui „înfățișare” romanistă/literară - atât morală, cât și fizică - aproape că se distanțează kilometric de ce a transmis de fapt Stoker prin personajul creat). În fine. Așa că m-am gândit că, ei bine, poate ar trebui să dau totuși o șansă cărților lui Fleming. Cine știe, poate mă vor întărâta să văd și filmele (care, oricum, am auzit că-s faine și că au o coloană sonoră demențială).

„(...) Și mai era și năpasta aceea de fată! Oftă. Femeile erau menite să îi distreze pe bărbați. Când se amestecau în treburile serioase, nu făceau decât să stea în drum și să încurce totul, cu sentimentalismul lor și cu tot bagajul lor de emoții. Așadar, erau doar o grijă în plus.”

Casino Royale, primul roman citit, a mers „ca uns”. Nu spun că m-a dat pe spate, pentru că n-a făcut-o, dar am plecat în această lectură fără a fi avut așteptări: știam că, dată fiind perioada în care a fost scris (1953) și fiind primul roman al lui Fleming, are să fie unul care mă va scoate din zona de confort. Și-așa a și fost, pentru că nici nu știu unde l-aș încadra: e un roman thriller, e un roman polițist, e un roman cu spioni și cu muuuultă corupție, e un roman de aventură, e o dramă cu nuanțe romantice? Habar n-am, încât probabil am ajuns la concluzia că, ei bine, e câte puțin din toate. Nu mi s-a părut deosebit de complex, ci mi s-a părut că Fleming are un talent formidabil de a da culoare locală atmosferei, de a descriere impresionant de bine locuri și situații, încât chiar și o masă de poker devine subiectul a vreo trei pagini de descrieri. Evident, să nu mai spunem nimic de jocul de poker în sine care pară să devină un mijloc de reiterare formidabil al anumitor trăsături de caracter ale lui Bond. Da, James Bond, Agentul 007, e un erou legendar & epic & nemuritor, chiar e. Deși am citit și următorul volum din serie, am simțit că - încă - James Bond nu mi s-a relevat în totaliatea complexității lui. De ce? Fiindcă, tind să cred, acest domn galant, erudit, chiar mai are multe de arătat.

„Bond fusese dintotdeauna un juăcotr pătimaș. Iubea fâșâitul sec al cărților de joc și imobilismul fețelor tăcute adunate în jurul mesei de joc. Îi plăcea confortul studiat al tripourilor și cazinourilor, tapițeria impecabilă a fotoliilor, șampania ori whisky-ul aflat mereu la îndemână și serviabilitatea discretă a chelnerilor mereu atenție. Îl amuzau imparțialitatea bilei de ruletă și a sorților la cărți și veșnica provocare pe care o lansau acestea.”

Ce mi-a plăcut într-o deosebită măsură este faptul că Fleming inserează în cărți femei. Eroine. Sau femei răufăcătoare. Cu interese. Femei care tind să-l dea peste cap pe Bond, până în punctul în care acesta dă ceva rateuri în misiunile sale. Cum, Bond să se lase tras pe sfoară cineva? Ei, hai că asta-i bună. Nu-i cazul să zic multe, dar cred că dacă vrei să-l înțelegi pe Bond, trebuie să înțelegi mai întâi de toate personajele feminine ale cărții. Femeile din cărțile lui Bond sunt actori care trebuie înțeleși, care ascund lucruri, care mint, sub un anumit dicton călăuzitor adând înrădăcinat în trecutul (și/sau prezentul) lor. Chiar mi-au plăcut mult personajele feminine, galanteria lui Bond, gentilețea, romanitsmul. Într-adevăr, e un erou epic și legendar ale cărui virtuți nu sunt abstracte, ci prezentate de către Fleming într-o formă romanistă extrem de delicioasă.

„- Iartă-mă, te rog. Știu că ar putea părea ridicol, dar acord o importanță foarte mare mâncării și băuturii. E, poate, pentru că sunt burlac, dar mai ales ca urmare a obișnuinței de a acorda o atenție deosebită detaliilor.”

Bun, poate romanul nu e tocmai plin de situații neașteptate, de întorsături și alte procedee stilistice tipice cărților contemporane din ziua de azi. Totuși, cred că trebuie să avem în vedere perioada în care a fost scris și că, totuși, literatura de acest gen (habar n-am despre ce gen vorbesc, stau și îmi zic) - thriller/spionaj/polițist - a evoluat într-o direcție oarecum „de duzină”, iar Fleming nu a apelat la un registru, să zic așa, comun. Nu. A creat personaje reale, cu probleme reale, cu drame reale, ale căror interese sunt reale și care, în fine, evoluează pe fondul unei intrigi nu clișeică, ci poate care nu îți oferă posibilitatea de a crea un roman „fenomenal”, care să te dea peste cap. Repet, n-am citit celelalte cărți (am mai citit-o și pe următoarea din serie, Trăiește și lasă-i să moară), deci nu prea am „etalon” sau grad de comparație, dar Casino Royale chiar a fost un roman destul de fain, bine scris, care m-a ținut captiv pe toată durata lecturii.

„(...) Nu mi-e milă de tine și nici n-am să obosesc. Nimeni nu te poate salva și nu ai cum să evadezi. Asta nu-i o poveste romantică în care răii sunt prinși până la urmă și eroul primește o medalie și se însoară cu eroina cea frumoasă. Din nefericire, în viață, lucrurile nu stau așa.”

Sfârșitul m-a cam supărat și agasat, poate și întristat puțin. Nu știu de ce, dar parcă s-a terminat mult prea brusc, intempestiv. În orice caz, cred că a fost și puțin previzibil (deși, evident, nu-i vorba de a încerca să ghicești care-i faza cu tot ceea ce se întâmplă, fiindcă Fleming îți oferă „totul” în cărțile sale), dar trebuie să recunosc că m-am bucurat de o lectură plăcută, ba chiar relaxantă, făcând cunoștință cu un personaj extrem de versatil, efervescent și complex, pe care abia aștept să-l descopăr - în toată splendoarea-i romanistă și fictivă (deși, aș putea spune că Bond depășește granițile unei ficțiuni) - și în celelalte cărți ale autorului. Nu știu dacă mă voi uita și la filme, sincer, nu cred că ar fi tocmai genul meu, că eu sunt mai mult cu filme thriller și cu drame lacrimogene. Dar, cine știe? N-aș fi zis, spre exemplu, că am să citesc curând cărțile lui Flaming, dar uite că s-a întâmplat. Sunt tare curios dacă voi sunteți familiarizați cu aventurile lui Bond (atât romaniste, cât și cinematografice; sau, mai bine zis, mai întâi romaniste, apoi cinematografice). Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!