Femeia care aștepta, de Andreï Makine - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2019

Traducere: Dan Radu Stănescu

Andreï Makine (născut în anul 1957, Siberia) se numără printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani după succesul răsunător al Testamentului francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul şi cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aştepta (2005, 2019), Iubirea omenească (2007, 2017), Recviem pentru Est (2008, 2015), Viaţa unui bărbat necunoscut (2010, 2016), Cartea scurtelor iubiri eterne (2011, 2016, pe care am citit-o, recenzia o găsiți AICI), O femeie iubită (2013), Patria locotenentului Schreiber (2015), Pe vremea fluviului Amur (2017), Arhipelagul altei vieţi (2017) şi Dincolo de frontiere (2020).

„De fapt, toate femeile așteaptă așa, o viață întreagă, am formulat eu cu stângăcie. Toate femeile, din toate țările și din toate timpurile. Așteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparență a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă și gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care a sperat necontenit. Iar cele care nu așteaptă sunt simple consumatoare de scrumbie sărată!”

Naratorul romanului Femeia care aştepta, plecat în regiunea Arhanghelsk, pe malul Mării Albe, pentru un reportaj despre obiceiurile locale, speră să afle acolo un concentrat caricatural al epocii sovietice. Se trezeşte însă proiectat într-un ţinut atemporal, plin de amintiri şi de rituri de neînţeles. Nu în ultimul rând, tânărul descoperă ruinele marelui vis colectivist, dar şi germenii prăbuşirii imperiului. Personajul cel mai pregnant în acest ţinut de dincolo de timp este Vera, o Penelopă prizonieră a jurământului faţă de iubitul plecat la război în 1945 şi niciodată revenit la logodnica sa. Între Vera, care pentru veşnica sa aşteptare abandonase o strălucită carieră universitară, şi narator se leagă o relaţie pură şi luminoasă, bazată pe acelaşi imbold: aşteptarea celuilalt.

„Credeam că voi descoperi, în acest colț pierdut al nordului rusesc, concentratul epocii sovietice, caricatura unui timp deopotrivă mesianic și nemișcat. Dar timpul este pur și simplu absent din toate aceste sate ce păreau că trăiesc într-o epocă de după dispariția regimului, de după prăbușirea imperiului. De fapt, mă plimbam printr-un sat de plăsmuire futuristă (...). Rămânea această femeie, cu lunga ei manta militară, care umbla pe malul lacului, se oprea la cutia de scrisori de la răspântie. Rămânea, de fapt, esențialul.”

Pot spune că, în sfârșit, am citit o carte scrisă de Makine care nu m-a încântat doar prin stilul fabulos în care scrie, ci și prin emoția pe care a reușit să mi-o transmită. În principalul totul a fost reprezentat de personajul Verei - o femeie misterioasă, izbitor de atrăgătoare, care începe să manifeste un fel de „interes patologic” pentru naratorul căruia nu-i cunoaștem numele, dar care știm că, în această delicată și sensibilă „poveste de dragoste”, se pierde aproape cu totul, doar pentru ca, la sfârșitul ei, să se regăsească schimbat: și singur. Încă de când avea șaisprezece ani, despărțită de logodnicul nevoit să plece la război, Vera așteaptă, cu credință în suflet și speranță, întoarcerea logodnicului ei, acum soldat. Cu sfințenie, verifică săptămânal cutia poștală, poate, poate, întrezărește vreun răspuns, oricare ar fi acela. În lipsa unei scrisori, viața Verei se rezumă la așteptare. Și la pulsația speranței. Când vine vorba despre a explora psihologia personajelor sale, Andreï Makine este un adevărat maestru: fie că este vorba despre foști deținuți, fie că este vorba de localnicii care aparțin acestui sat izolat din nordul Siberiei, fie că este vorba de disidenți politici, fie că este vorba de orice alt tip de om: Andreï Makine scoate din el adevărata natură interioară. Și nu puține au fost fragmentele care mi-au stârnit hohote de râs sau care, dimpotrivă, m-au întristat la maximum!

„La un anumit grad de epuizare, îmi spuneam, viața încetează să mai fie alcătuită din lucruri. Poate că abia într-un astfel de moment, și numai atunci, nevoia de a o spune într-o carte devine absolută...”

În sine, intriga romanului de mici dimensiuni este destul de simplă: un tânăr (un intelectual de 26 de ani) și o femeie mai în vârstă se întâlnesc într-o perioadă importantă din viața lor, iar în lumea fiecăruia se produce ceva. Reprezentând nu doar două generații în esență diferite, ei întruchipează, de fapt, și două viziuni diferite asupra iubirii, loialității, altruismului și, bineînțeles, vieții. Cadrul de desfășurare al acțiunii - uimitorul peisaj îndepărtat al Nordului - este extrem de relevant, de fapt, fiind minunat evocat de către autor. Într-o mare măsură, am observa tendința lui Andreï Makine de a romanța, parcă, mediul siberian (poate are chiar treabă cu locul în care s-a născut autorul): detaliata descriere a pădurii învăluită de ceață, a lacului ale cărui ape se scaldă, efervescent, în lumina rece, argintie a lunii. Chiar pare a fi un loc atemporal, înghețat, în afara dinamicii timpului. În acest cadrul, chiar și personajele par a fi, de fapt, inexistente, simple angrenaje ale lumii izolate, simpli pioni pe o tablă de șah mult mai mare. Totuși, emoția pe care reușește s-o transmită, trăirile pe care le trezește în sufletul cititorului, toate acestea fac ca Femeia care aștepta să fie o lectură deosebit de plăcută. Sensibilă, aș spune, dar și puternică. Nu știu, mie, unul, chiar mi-a plăcut deosebit de mult, deși trebuie să recunosc că n-aveam așteptări prea mari - experiențele mele anterioare cu Andreï Makine n-au fost dintre cele mai plăcute. 

„De fapt, viața nu e nimic altceva decât această umezeală carnală, dorința bărbaților și femeilor care se pipăie, care se dăruiesc unii altora, apoi se despart (...). Restul nu sunt decât minciuni ale poeților.”

În acest sătuc, viața Verei este mai mult pusă în slujba comunității: are grijă de un grup de văduve de război, bătrâne, dar predă și la școala primară. Din prima clipă în care o vede, intelectualul nostru îi observă silueta, statura înaltă - în orice caz, este intrigat de această persoană. Din ce în ce mai mult, în schimb, curiozitatea sa intelectuală se transformă în altceva. Vera, suficient de bătrână pentru a-i fi mamă, pe deplin conștientă, de fapt, de dorințele tânărului, îi răspunde cu calm, cu blândețe, dar, în același timp, rămâne distantă. Și, în continuare, misterioasă, ținând un jurnal al imaginii Verei, al evoluției acesteia, dacă pot spune așa, el încearcă să găsească motivele vieții caste, de văduvă, pe care aceasta alege să o ducă, în timp ce încearcă să reaprindă dorința în ea. De-a lungul romanului, de multe ori trebuie să-și revizuiască ceea ce știa despre Vera și ce fel de iubire o determină să aștepte, pentru zeci de ani, un bărbat pe care abia îl cunoștea. Astfel, ajungi să te întrebi: este posibil ca naratorul și, prin extensie, cititorul, să conceapă o astfel de iubire? Să se raporteze la ea?

„O să-l înfigă în pământ și o să înceapă să-mi vorbească, să plângă, să încerce să mă păstreze în viața ei, în care sunt mai multe cruci decât ființe vii.”

Andreï Makine este un povestitor extraordinar, iar Femeia care aștepta chiar m-a convins să-i încerc și celelalte cărți. Modul în care spune povestea de față este de o frumusețe izbitoare, chiar dacă totul pare să se deruleze cu încetinitorul: astfel, frumusețea este „și mai dureroasă”. Un roman profund, pe care-l savurezi propoziție cu propoziție. Un roman rafinat, delicat, într-un limbaj fluid și poetic, profund și uneori metaforic, dar care reușește să dozeze foarte bine elementele componente. Sincer, citind descrierea cărții, nu m-aș fi așteptat chiar să-mi placă atât de mult. De asemenea, am ajuns la această carte dintr-o pură întâmplare: am cumpărat-o de la un chioșc pentru că, pur și simplu, știam că nu o am acasă și, de altfel, colecția aceasta îmi place foarte mult. Când m-am întors din oraș, m-am și pus pe lecturarea ei. Și, sincer, m-a prins de la prima pagină. Chiar mă bucur că mi-a plăcut și că mi-a dat curajul de a citi și celelalte cărți scrise de Andreï Makine pe care le am!