Suferință și extaz, de Meg Mason - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Nadina Vișan 

Meg Mason și-a început cariera în Londra, la Financial Times și The Times. Articolele ei au apărut în The Sunday Times, The Sydney Morning Herald și The Sunday Telegraph. A scris proză umoristică pentru revistele The New Yorker și Sunday Style, articole pentru GQ și Inside Out, și a colaborat la revistele Vogue, Elle și Marie Claire. Primul său roman, You Be Mother, a apărut în 2017, fiind urmat, în 2020, de Suferință și extaz (Sorrow and Bliss; apărută la Editura Litera în 2022, în traducerea Nadinei Vișan). Trăiește în Sydney, împreună cu soțul și cele două fiice. 

„(...) Nu avea de unde să știe că mare parte din viață și toată căsnicia mi le petrecusem încercând să devin opusul a ceea ce sunt.”

Martha Friel împlinește patruzeci de ani. Cândva, lucra la Vogue și plănuia să scrie un roman. Acum, scrie pe internet. A locuit o vreme la Paris. Acum, locuiește în Oxford, într-o comunitate restrânsă. Este singura persoană care nu are un doctorat, un copil sau pe amândouă. Stă într-o casă pe care o urăște, dar din care nu se îndură să plece. Și totuși, trebuie să plece acum, când soțul ei, Patrick, genul care gătește, o iubește necondiționat și nu și-a dorit niciodată altceva decât să o facă pe ea fericită, a plecat. Pentru că ceva este în neregulă cu Martha, și asta, de multă vreme. La șaptesprezece ani, o mică bombă s-a declanșat în creierul ei și de atunci, n-a mai fost niciodată aceeași. Și cu toți doctorii și nesfârșitele terapii, cu toate medicamentele pe care le-a luat, tot nu știe care e problema, de ce petrece zile întregi incapabilă să se ridice din pat și de ce îi rănește pe ceilalți cu remarcile ei crude. Martha se refugiază în casa copilăriei, o locuință londoneză boemă (și decrepită), alături de mama ei, o sculptoriță minoră (și o băutoare de calibru) și de tatăl său, un poet celebru (deși nepublicat), încercând să supraviețuiască fără sora ei cea devotată, care, cândva, făcea suportabil tot haosul din casă. Dar poate că, luând viața de la capăt, Martha va reuși să scrie un final fericit și să descopere că, de fapt, povestea ei nu se termină aici.

„Într-o zi, la mulți ani după momentul acesta, mama avea să-mi spună că lumea exterioară nu vede nici o căsătorie ca pe un lucru cu sens din simplul motiv, avea să-mi zică ea, că o căsătorie este o lume în sine.”

Înainte de toate voi începe această carte spunându-vă că mi-a dat bătăi de cap. Nu pentru că ar fi plictisitoare sau ceva de acest gen, ori grea, ori enervantă, ci pentru că, sincer, chiar dacă aveam impresia că citesc lucruri banale, avea acel ceva care mă făcea să cred că totul-este-mult-prea-personal în această carte. Chiar dacă nu este o autobiografie, nu pot să nu observ cel puțin câteva asemănări între Meg Mason și personajul Marthei. În orice caz, pe lângă faptul că este o carte densă, este și o carte care mi-a lăsat această impresie- tocmai de asta, de fapt, lectura a mers mai greu, dar nu m-a presat nimeni și, de asemenea, am reușit să mă bucur mult mai mult de povestea, în esență, deosebit de profundă. Ce-i drept, Suferință și extaz, dintr-un punct, devine un roman tulburător, hipnotic, incisiv, care parcă te bântuie, și nu vorbesc despre faptul că are imagini șocante, explicite, ci prin faptul că este deosebit de convingător, verosimil, încât ajungi să crezi că ceea ce i se întâmpla Marthei s-ar putea întâmpla, de fapt, oricui: mamei tale, surorii tale, rudelor tale, prietenelor tale. Un roman care, foarte ușor, ar putea fi povestea de viață a fiecăruia dintre noi. 

„Există, într-o căsnicie, lucruri de neiertat, lucruri atât de grele încât nu îți poți cere scuze pentru ele. În loc de asta, te uiți la televizor pe canapea, mănânci cina pe care ți-a preparat-o în timp ce ai făcut duș după vizita la spital și spui: «Patrick?». 

«Da.» 

«Îmi place sosul ăsta.»”

În sine, este o carte despre (re)descoperire, despre „revizuirea propriei ființe”. Ajunsă într-un punct critici, într-un fel de dead end, Martha se retrage, evident, în casa copilăriei sale, în timp ce încearcă să navigheze într-o barcă lipsită de catarg aflată în mijlocul unei furtuni de proporții: luptând cu o boală mintală (a cărei nume, de fapt, nu este niciodată menționat în carte, ci înlocuit cu semnul „-”). O poveste puternică, un tur de forță literar, o poveste spirituală care îți dă de gândit și care, de asemenea, te doare. Nu știu, chiar nu știu ce să spun, fiindcă am impresia că autoarea chiar nu pune accent pe acțiune, ci pe development, pe personaje, pe complexitatea acestora, pe detaliile care fac diferența, mici gesturi care ar putea stârni uragane, care ar putea restabili coordonatele unei lumi. Romanul scris de Meg Mason chiar este sensibil, dar în același timp reușește să fie și puternic, plin de savoare, convingător. După părerea mea, personajele reprezintă punctul forte: rotunde, complexe, alcătuite din lumini și umbre, vii, palpabile, care au emoții firești, reacții naturale, fiind convingătoare, încât, după cum am mai zis, ai putea crede că ți-s prieteni apropiați, dragi. Și, sincer, m-am atașat tare mult de Martha Friel, protagonista cărții (din perspectiva ei, de fapt, este narat totul). 

„Îmi place să cred că am făcut tot ce-am putut, dar știu că n-am putut să o înlocuiesc pe mama.”

Chiar dacă autoarea nu folosește metafore, nu dă o formă lirică anumitor descrieri, emoțiile pe care le transmite sunt la fel de intense. De fapt, chiar sunt mai credibile, fiindcă sunt livrate cititorului în forma lor cea mai pură: emoții „la cald”, cum s-ar spune, fără perdea, emoții de toate felurile. Trecând prin anumite situații, Martha este încercată de cele mai ciudate și bizare gânduri, trece prin conflicte și stări extrem de efervescente. Chiar dacă am observat că multă lume consideră romanul ca fiind amuzant, nu știu dacă nu am avut eu starea necesară să-l percep așa, dar chiar nu mi s-a părut, în esență, nimic amuzant. Ba, dimpotrivă, pe-ntreg parcursul lecturii parcă am fost încercat de un bizar sentiment de tristețe, de angoasă. Poate am empatizat mult prea mult cu Martha? În fine, nu știu, dar Suferință și extaz chiar este o carte care reușește să-ți atingă chiar și cele mai neașteptate corzi ale ființei. O lectură neașteptată a anului 2022, pe care sunt sigur că nu o voi uita vreodată. Chiar mă bucur că am citit-o și, sincer să fiu, îmi pare rău că, de la primele pagini, mi-am făcut o părere negativă: am crezut că n-o să-mi placă. Odată ce-am pătruns în miezul lecturii, mi-am dat seama că, într-adevăr, Meg Mason știe cum stă treaba cu scrisul!