Familia Martin, de David Foenkinos - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2022

Traducere: Simona Brînzaru

David Foenkinos s-a născut la Paris pe 28 octombrie 1974. Este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona şi a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înfiinţeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul François Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 publică Potenţialul erotic al soţiei mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obţine Premiul Roger-Nimier în acelaşi an și îl face cunoscut pe plan internațional. Urmează un număr impresionant de romane, toate bestselleruri, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur; Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinos? în 2007, carte care primeşte Premiul Jean Giono, în 2008, Despărţirile noastre (Nos séparations; Humanitas, 2011). Acestea sunt urmate de La délicatesse (2009, zece premii, ecranizat), Lennon (2010), Les souvenirs (2011, ecranizat), Je vais mieux (2013, ecranizat), La tête de l'emploi (2014), Charlotte (2014), care câştigă Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt des Lycéens, Le Mystère Henri Pick (2016, ecranizat), Către frumusețe (Vers la beauté, 2018; Humanitas Fiction, 2020), Deux sœurs (2019), Familia Martin (La famille Martin, 2020; Humanitas Fiction, 2022), Numéro deux (2022). Autor prolific, Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: Le petit garçon qui disait toujours non (2011) și Le saule pleureur de bonne humeur (2012).

„Așa că, nu pot să neg, mi s-a părut un semn mai degrabă neliniștitor să dau este numele Martin. Poți oare să construiești un roman bun despre cei care se cheamă Martin?”

Voi începe prin a vă spune nu este primul meu contact cu David Foenkinos, întrucât, în trecut, am mai citit și alte cărți scrise de el. De-atunci, mi-am dat seama că-mi place cum scrie, chiar dacă nu sunt genul de lecturi pe care să le țin minte peste ani. Totuși, momentele în care le citeam le resimțeam ca fiind plăcute, relaxante, de calitate - întocmai ce, deseori, ar trebui să-ți ofere literatura. Iar Familia Martin nu doar că m-a atras prin intrigă, dar m-a atras și datorită coperții. În cele din urmă, după cum bine am bănuit, s-a dovedit a fi o lectură jucăușă, amuzantă, relaxantă, în care autorul (în rolul său de narator), deseori se „autoironizează” pe sine, dar aduce și ironii la adresa altor cititori, recunoscând și faptul că, la un moment dat, comparația dintre un scriitor și un escroc nu este departe de a fi corectă, veridică, iar mai târziu chiar compară autorul cu un vampir, în setea sa de a adăuga tragism unei povești, întrucât „(...) să fim sinceri, nimeni nu este interesat de fericire”. De fapt, ideea acestei cărți pornește de la un fel de blocaj al scriitorului, sau poate de la o simplă idee revoluționară: naratorul vrea să scrie povestea primei femei care îi iese în cale.

„Mi se pare că pentru un personaj cel mai important este numele său. Restul decurge de aici. Neputând să-l aleg pe cel al personajelor mele, aveam impresia că am devenit tatăl unui copil care avea deja un nume. Atunci mi-am propus să observ cum își duceau existența câțiva dintre cei numiți Martin, mai ales omonimi, ca să le evaluez potențialul romanesc. Mă liniștisem, eram în cele din urmă foarte fericit cu familia mea Martin.”

Femeia care îi iese în cale este Madeline, o bătrână care îl invită la un ceai. Acolo, o cunoaște pe Valerie, fiica acesteia, care îl asigură că memoria mamei sale, încetul cu încetul, devine tot mai șubredă. În acest moment, naratorul devine entuziasmat de modalitățile prin care ar putea reprezenta acest lucru în cartea sa, într-o formă estetică viabilă - lăsând pagini nescrise, scriind capitole contradictorii. Curând, constată însă faptul că ar putea extinde ideea - să nu scrie doar despre Madeleine, ci și despre Valerie, chiar și despre soțul ei, Patrick, sau cei doi copii, Lola și Jérémie. Fără să-și dea seama, naratorul începe să se implice tot mai mult în viața familiei Martin, în activitățile lor zilnice, dar își dă seama că s-ar putea ca viața lor să fie mult prea banală pentru a merita încadrată și povestită într-un roman. Se teme să nu aibă „personaje banale”, pe care chiar și el le-ar fi putut cu ușurință inventa. Se teme ca ai săi cititori să nu găsească plictisitoare lecturarea romanului. Însă aceste „griji” dispar la scurt timp după ce apar, pentru că tot felul de evenimente încep să afecteze familia Martin, introducându-l în tot mai multe cazuri provocatoare, ițe ascunse, minciuni și secrete, conflicte interioare, într-o familie care este departe de a fi una cu personaje banale. 

„Pentru mine, cărțile pe care urmează să le scriu sunt asemenea formelor geometrice ale căror forțe trebuie să le dozezi ca să produci o compoziție omogenă. În ceea ce mă privește, un roman trebuie să fie rotund.”

Cartea este plină de umor, chiar amuzantă, autorul amintindu-și în mod constant că documentează viața unei familii, și nu scrie ficțiune - prin urmare, nu trebuie să apeleze la „invenții”. Mi-au plăcut chiar și notele de subsol (pe care, recunosc, nu le citesc întotdeauna), memento-uri pentru însuși autor („trebuie să mă gândesc mai târziu la această frază”), note care consemnează „Ce știu despre personajele mele” și alte informații suplimentare care reușesc să completeze o imagine în detaliu a poveștii, a cărții. Există, de asemenea, și o listă speculativă privitoare la motivele pentru care acțiunile anumitor personaje ar fi justificabile, cititorul fiind cel care poate să aleagă din cea mai viabilă opțiune, din cea care i se pare a fi cea mai corectă. Sincer, în Familia Martin, David Foenkinos chiar reușește să ne livreze ceva proaspăt, ceva destul de ingenios și bine scris. Mai mult decât atât, romanul chiar se citește rapid și nu este deloc solicitant, iar personajele sunt foarte bine conturate, avem parte și de o intrigă interesantă, de replici delicioase, fragmente amuzante și profunde. Pe scurt, este o carte „cam cu de toate”, să zic așa, și s-ar alinia perfect gusturilor și așteptărilor oricărui tip de cititor. 

„Puteam oficial să constat că aveam un nou personaj în romanul meu. Și ce intrare elegantă în subiect. Voiam să știu totul despre el. Cine era? Cum trăia? Și de ce părăsise Franța? Mă gândeam la romanul meu, dar mă gândeam și la Madeleine. Ar fi bulversată de această regăsire. Se vorbește mult despre puterea literaturii. Dar ar fi o nebunie să cred că, de când am început să scriu despre familia aceasta, multe aspecte ale vieții lor deveniseră atât de romanești.”

Prezența naratorului în cadrul familiei Martin, interacțiunile cu membrii familiei - toate încep să aibă un impact semnificativ atât asupra sa, cât și asupra celorlalți membri, iar naratorul se trezește, deodată, că începe să-și asume anumite roluri: prieten, intermediar, consilier. Uneori este privit ca un intrus nedorit, care și-a propus să distrugă totul, iar uneori ca pe o variabilă foarte importantă din ecuație. Pe măsură ce înaintăm în lectură, ne dăm seama cât de mult încep să se deschidă personajele în fața naratorului, apar răsturnări de situație, secrete neașteptate, și chiar Madeleine ne demonstrează, încă o dată, că oamenii care par obișnuiți sunt, deseori, departe de a fi obișnuiți - gândurile și acțiunile ei îl antrenează pe naratorul nostru drag, eroul tragic, într-o aventură neașteptată care presupune o călătorie amuzantă a cărei scenariu „de final” este greu de ghicit. Cu toate acestea, după cum era de așteptat, lucrurile chiar se încheie cu bine: totul firesc, totul într-o ordine predestinată. Trebuie să recunosc că această poveste a lui Madeleine chiar m-a emoționat, dar, în același timp, m-a încărcat cu speranță. 

„Era timpul să ne despărțim. Puteam, desigur, să continui, dar cărțile care depășesc 300 de pagini nu sunt pe placul meu. Era un motiv suficient de bun ca să luăm o pauză în relația noastră. Ne-am despărțit mai degrabă călduros, iar în cele din urmă toți mi-au mulțumit. Când eram pe palier, m-am întors. Am vrut să imortalizez acest moment într-o fotografie. Au acceptat amabili ultima mea doleanță. Cu toții, așezați pe canapea, încercând să zâmbească firesc, îmi priveam personajele.

FAMILIA MARTIN”

Cu observații ingenioase, într-un ton perspicace, naratorul analizează efervescentele absurdități care ne definesc viețile - și, în special, viața actuală, într-o societate atât de tehnologizată și modernă. Chiar mi-a plăcut foarte mult Familia Martin, a fost un roman care m-a surprins plăcut și pe care chiar, cu încredere, îl recomand și altor cititori. După cum am spus, nu este un roman pe care l-aș putea încadra într-o anumită categorie limitantă, deoarece este multilateral, efervescent, este și amuzant, și profund, și emoționant, și sarcastic, și foarte convingător. Drept urmare, cred că ar putea fi cu ușurință citit de către oricine, asta dacă vreți să aveți parte de o lectură relaxantă, rapidă, dar care, implicit, nu neapărat că nu te dă pe spate, dar care cu siguranță ar fi putut fi și mai bună. Totuși, nu este necesar ca toate cărțile să ne solicite, să ne treacă prin stări dintre cele mai serioase și altele de acest gen, nu? Astfel, am ales să citesc romanul lui David Foenkinos întocmai pentru că aveam certitudinea că voi avea parte de o lectură relaxantă, jucăușă și amuzantă. Și așa a și fost! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!