Acumulare, de David Duchovny - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2023

Traducere: Iulia Gorzo 

David Duchovny este un renumit scriitor, actor, regizor, cântăreț și compozitor de origine americană. Are o carieră în actorie care însumează mai bine de treizeci de ani de activitate, cu roluri marcante care l-au consacrat, cum ar fi detectivul Fox Mulder din Dosarele X sau scriitorul Hank Moody din serialul Californication, pentru care a și fost premiat cu două Globuri de Aur. Ca muzician, a lansat trei albume de studio: Hell or Highwater, Every Third Thought și Gestureland. După ce a terminat studiile la Princeton, apoi la Yale, a publicat cinci cărți și a ajuns în topul de bestsellere New York Times. Este cunoscut pentru stilul caustic, plin de umor negru. Acumulare este cea mai recentă apariție editorială și un bun exemplu pentru întreaga sa operă.

☾ SIMPTOME ACUTE DE TOT MAI MULT ÎN AFARA PROPRIEI MINȚI ☾

Atunci când obsesiile citadine și singurătatea apăsătoare își dau mâna, un newyorkez constată că mișcările îi sunt urmărite. În acest joc periculos de-a viața și de-a moartea, descoperim ce înseamnă izolarea extremă și care sunt consecințele unei pandemii, totul într-o frescă proaspătă a lumii în care trăim. David Duchovny scrie un roman cât o respirație, un thriller camusian în care personajul principal își caută sensul, însă mintea începe să îi joace feste. Pe măsură ce misterul se adâncește, asistăm la o călătorie spre sine în care micile momente iluminate ascund adevărate capcane.

„Ca să vezi! Unul dintre avantajele captivității - era din nou ca un copil, mirându-se că merge.”

Am să încerc să nu mă lungesc scriind despre experiența mea cu romanul (sau nuvela?) Acumulare, de David Duchovny, deoarece n-aș avea prea multe (de bine) de spus. În sfârșit, rezum prin a spune că a fost o poveste interesantă - un pic de suspans, niscaiva paranormal, o idee alegorică, toate frumos împachetate într-un roman care, în schimb, părea să-mi promită mai multe. Cu ce-am rămas după această lectură a fost ideea că mi-ar fi plăcut ca unele părți să fie mai extinse, mai bine valorificate, iar altele mai puțin detaliate și epuizate. Într-un fel, această carte pare să reitereze întocmai impactul pe care pandemia, cu tot ce a presupus aceasta, în special necesitatea izolării, l-a avut asupra oamenilor de rând, în asociere cu felul în care noi, oamenii actuali, avem tendința de a fi. Duchovny are un stil destul de interesant de a scrie, dar în romanul de față nu a dat lovitura, cel puțin pentru mine, și poate ar merge mai bine valorificat în cărți care abordează alte subiecte - și care se pot ridica, într-adevăr, la rangul de thriller (thriller tipic, vreau să spun), cu tot ce înseamnă acesta...

„(...) Ce însemnau pentru el denumirile din tabloul periodic, atomii, electronii, neutronii cu tot neamul lor, dacă nu ipostaze ale îngerilor, demonilor și zeilor, cu puteri înspăimântătoare, absolute, cosmice?”

Chiar dacă premisa a fost promițătoare, m-a cam pierdut pe la jumătatea drumului. Și chiar dacă lucrurile o iau la un moment dat destul de razna, mi s-a părut că păstrează același ton sec, aceeași dinamică greoaie, care cu greu ar putea fi numită „dinamică”, același registru oarecum „de la depărtare”, care m-a făcut să rămân puțin în afara tuturor întâmplărilor. Am încercat să-i ofer creditul meu, dar n-a făcut decât să mă dezamăgească și mai mult - în special cu acel final. Pe scurt, în carte este vorba despre un bărbat care încearcă să ia legătură cu o femeie (necunoscută) pe care a întâlnit-o anterior - dar asta pe timp de pandemie. Se mai întâmplă pe-acolo și niște chestii bizare, semnale luminoase, încercarea de a lua legătura cu fiica, însă, la un moment dat, lucrurile devin atât de haotice, cu un oarecare grad de inadecvare rațională, încât nici nu știi ce să mai crezi - lucrurile astea chiar se întâmplă sau sunt doar pură fantezie, o manifestare acută a unui declin cognitiv inevitabil? Recunosc, mă așteptam la mai multe, și aveam așteptări nejustificate - din prisma faptului că nu mai citisem nimic de la autor -, însă fundamentate de exegeza care face ca această carte să fie mai mult decât promițătoare.

„Stătea la prova, cu fața la tatăl lui, care-i demonstra cum se vâslește corect, nu doar cu brațele, ci aplecându-se cu tot corpul înainte și înapoi, folosindu-și picioarele și spinarea, lăsându-se în voia plăcerii animale a preciziei viguroase de metronom. Ca un vâslaș roman. Ca însuși Caron. Un om făcând valuri. Un om punând lucruri mari în mișcare. Așa voia să fie și el.”

Au fost niște fragmente amuzante, dar sunt sigur că această carte s-a vrut a fi mai amuzantă decât (nu) a fost. Dar m-a făcut confuz faptul că povestea a evoluat în ceva aproape de neînțeles, după cum am spus, ceva cu care nu am putut să țin ritmul, și întorsătura ciudată de la sfârșit m-a făcut să cred că autorul doar s-a grăbit să pună și ultimul punct acestei cărți, în speranța de a o termina cât mai rapid. Nu m-a convins, din păcate, de unde și cele 3 steluțe pe care i le-am dat. Sunt sigur că ar fi avut potențialul de a fi dusă într-o direcție mult mai „de succes”, dar cine sunt eu să știu, de fapt, ce-a vrut autorul cu adevărat să transmită? Eu doar am încercat să mă bucur de o lectură bună (n-a fost să fie), de un thriller care să-mi fi creat tot felul de stări (n-a fost să fie) - dar asta nu înseamnă că, de fapt, această carte nu are potențialul de a fi înțeleasă diferit - poate chiar cum trebuie - de către alți cititori. Dar, pentru mine, Acumulare a fost o lectură care foarte ușor ar putea trece drept neimportantă, pe care o voi fi lăsat deoparte și la care nu mă voi mai întoarce vreodată.

„Erau nenumărate minunății, mari și mici - unui pește îi înmuguriră picioare, un dinozaur se micșoră până se făcu pasăre și o maimuță se transformă în om. Evoluția istoriei era infinită, la fel ca întrebările și răspunsurile, la fel ca hârtiile peste hârtii care se răsuceau și se uneau sub el, simboluri și simptome îngemănate în feluri imposibile, ca un coral viu al conspirației eterne, mereu în schimbare.”

Partea bună la această carte este că am citit-o dintr-un singur foc, într-o singură repriză. Da, m-a prins la început, dar pe parcurs m-a obosit atât de tare încât pur și simplu am vrut să nu mai prelungesc agonia și să o citesc într-o singură repriză, ceea ce am și făcut. Au fost unele lucruri care parcă au reușit să mai adauge puțină dinamică acțiunii, poate un oarecare mister conturat pe alocuri. Dar, în rest, nimic mai mult. Povestea este scrisă inteligent, iar personajul principal chiar mi s-a părut interesant, mai ales din privința faptului că multe dintre cele pe care le-a spus & făcut au asociere în lumea reală. La o adică, cu toții am gândit anumite lucruri privitoare la pandemie, nu? Însă, în cele din urmă, m-am gândit dacă într-adevăr a meritat să investesc timp în această carte - și-am ajuns la concluzia că da, poate chiar a meritat, pentru că 1) nu a fost vorba despre prea mult timp (este o carte care se citește rapid) și 2) a fost primul meu contact cu un alt autor, și-mi place mereu să descopăr autori noi. Dar este foarte posibil ca acest prim contact să fi fost și ultimul, din păcate. Nu știu, am să văd dacă vor mai apărea și alte cărți de David Duchovny și dacă, în cele din urmă, le voi da o șansă.